Alexander Veltman (Alexander Fomich Veltman) - 1800 - 1870
cartograf, lingvist, arheolog, poet și scriitor rus
Întâmplare adevărată din Valahia de A.Veltman
Fost-ați Dvoastră la București ? Nu! Îmi pare foarte rău. Nici n-aveți gând să mergeți ? Încă și mai mult îmi pare rău. Ce oraș, ce case, ce mai femei sunt în București ! Acolo veți găsi ochi de Italia, profile de Grecia și sălbatică frumusețe de egipteană. De veți intra în târg despre Colentina sau Herestrău, pe ulița Podu-Mogușoaei, seara pe la opt sau nouă ceasuri, o să vă umple de mirare șirul caleștelor de Viena, hamurile strălucinde, caii de Magdeburg, arnăuții în îmbrăcăminte ce bat la ochi, boierii în bogate costumuri asiatice și cucoanele împopoțonate după jurnalul de Paris. Fugânda vedere vi s-a împrăștia în o așa pestrețire, și veți socoti că Bucureștii serbează vreo mare întâmplare. Dar nu e nimică, aceasta e zilnica îndeletnicire a românilor, carii în toată seara viețuiesc la una din asemene primblări. Ce măreață uliță e Podu-Mogușoaei. Câte case de piatră cu două rânduri, acoperite cu fier sau cu draniță. Această uliță, prospectul Nevei de București, taie prin tot târgul; și ce nu veți vedea pe ea: biserici, palaturi boierești, teatru, vipt, toate potincioasele feluri de magazii și de prăvălioare, începând de la spițărie până la bucătăria, la care pe o tarabă stau întinse într-un fel ademenitor bucățile de friptură de miel. Dar vin! atâta vin, încât puteți să vă scăldați în el. Apoi expoziție de șipuri și de butelce cu vutce de multe colore; și apoi șerbeturi, dar ce șerbeturi! de o mie de soiuri: pe roză, pe ciocolată, pe vanilie, fără vanilie, unul decât altul mai gustos și mai aromatic, precum de pildă la cofetăria dinaintea căreia sunt scoase la uliță vro douăzeci de scaune. Vă veți mira de asemene neobicinuință. Să știți însă că aice după primblare vin aburitele cucoane de se răcoresc cu înghețata dată de către amabilii cavaleri. Minune de înghețată! Și nu e scumpă, câte un leu, iar leul are mult mai puțin decât drept credincioasa noastră rublă. În el abia sunt 40 copeice.
Suiți-vă în foișorul de foc, înaltul turn durat la mijlocul orașului pe patru stâlpi de lemn pentru privegherea focurilor, și veți vedea ca în palmă 80 mii populație, 16 mii case, Mitropolie, 26 mănăstiri, 89 biserici de piatră și 26 de lemn, capela catolică, bisericile luterană și armeană, sinagoga evreiască, 35 birturi, 4 băi grecești, 22 cișmele, 4 spitaluri, 3 școli din care una pentru limba românească și alta pentru vechea slavonă, casa teatrală, clubul și rădiul magaziilor de lipsca ticsite cu feluri de mărfuri: toate aceste pe un încungiur de trei mile.
Dar ce viață, ce activitate e în București! Iată legănându-se merge un boier cu barba netedă, care însemnează mărita lui treaptă; preste albastrul antereu e încins cu brâu roșu, benișul e roșu și șlicul sur. Iată mișcânda lăcomie de bani, factorii evreiești. Iată țiganii pe jumătate goli și desculți. Iată moldoveanul ce și-a muls turma de oi, care se paște în preajma orașului, vă strigă la ureche: "Lapte dulce!" Iată calesce, căruțe, cai, boi, bivoli, oi; tot se mișcă, aleargă, fierbe. Pe la unghiurile orașului și prin mahalale e și mai vie mișcarea; vă sfătuiesc însă pe acolo să nu vă întindeți privirea, căci pe unelocuri și cel mai sprinten drăcușor poate adeseori să-și frângă piciorul. Uneori pe podul de lemn lipsesc două-trei podele, noroi, strâmtoare, încât două trăsuri nu pot trece alăturea. Și ce să căutați Dvoastră prin mahalale? Uitați-vă mai bine la Dâmbovița ce curge prin mijlocul Bucureștilor. Ea nu e lată nici adâncă, și apa-i are asemănare cu zoile, dar are și nisip de aur, și pentru dânsa e compus simtimentalul cântec:
Dâmboviță apă dulce ș.c.l.
Iar apoi ce este mai interesant și mai de luare-aminte în București, acesta e aga Bucureștilor. Niciodată nu mă puteam sătura de privirea-i. Ce bărbat frumos! Ce față blândă, măreață și înțeleaptă! Ce barbă grațioasă, unde și unde cu fire de păr alb, cu toate că Satan a cam îmbătrânit în coapsa vrednicului de respect agă. La București însă nu pricep adevărul acestui proverb rusesc. Aga e deștept și cu inima și cu mintea. De-ați fi văzut Dumneavoastră ce plăcută expresie priimea fața lui, când vizita vreo damă frumușică și o întreba: "Ce mai faci, cuconiță?" sau cu câtă delicatețe răspundea la asemenea salutații: "Sănătos!". Cu silaba din urmă el zâmbește plăcut și prelungind glasul sfârșește lin și încet. Însă ce are mai neimitat, aceasta e atunce, când, arătându-vă tablaua cu dulceți și apă, vă zice: "Poftim, mă rog!" O asemene armonie eu de când sunt nu am văzut. Aceste două cuvinte încă până astăzi îmi răsună la auz pline de dulceață și de farmec.
Cu toate că aga nu are loc în divan și stă după postelnic, dar după legăturile familiare și nemărginita încredere a domnului el nu dă un ban nici pe logofeții mari, nici pe hatmanul divanului, nici pe marii vornici. Locul lui e până întratâta de însemnător, încât dacă soarta m-ar fi întrebat când m-am născut, ce doresc eu să fiu pe pământ, îi ziceam: nimic altă decât agă de București! Aga are până la una mie de lei venit; el e inspector oborului, comandant și cap poliției, are osebită temniță și însuși cu doi boieri cercetează și hotărăște pricinile atingătoare de obor. Aș fi dorit să vedeți Dvoastră cu câtă mărire preziduiește aga meu la judecată, cât de încet mișcă din buze, rostind nestrămutatele sale hotărâri, și cu ce respect îl privesc supușii lui. Sau să ieșiți la obor, adunătura măruntului negoț al Valahiei, unde pentru o legătură de ceapă, pentru o bucată de carne de miel, strigă o sută de glasuri; panerele și coșnițele se primblă printre rânduri ochind provizia; arnăuții cearcă iască și amnare, jidovii taie titiun, băieții fură poame, câinii mai în depărtare adulmecă carne; strigări, ocări, sfezi... Dar s-a ivit căciula agăi, după el o numeroasă suită: căpitanul de darabani, polcovnicul de târg, logofătul de agie cu zapciii, ceaușii și slujitorii cu smocuri de vergi, și iată că s-a făcut tăcere. Neguțitorii schimbă fețe, caută mărfurile, coboară prețurile; toți își iau cușmele și cu frică se închină; iar aga merge măreț, cercetează taxa, caută cumpenele și doamne ferește să le găsească la cineva nedrepte; pe loc fără mai multă cercetare, în mijlocul pieței, se numără vinovatului vro două sute lovituri. Aga merge mai departe și fieștecare înalță la cer rugi de mulțămire pentru neprelungitoarea și dreapta judecată.
Aga nu iese din oraș. El e stâlp de observație a Bucureștilor. Pentru întâmplări de foc are zi și noapte un cal înșeuat. Noaptea el cercetează straja în toate părțile orașului, prinde furii ca pe muște. Zapciii și slujitorii n-au cunoscut alt cap mai aspru și mai activ; furtișagurile orășene s-au precurmat, din pricină că el cu asprime pedepsea pre acei prinși. Buna rânduială s-a restatornicit în oraș, încât și pe la mahalale au contenit a arunca gunoaiele pe uliță. Aga era hotărâtor, aspru și drept, favoriza numai pe acei carii cu râvnă împlinea a lor datorii și îngrijea pentru binele obștesc. Nime nu avea trecere, sau cum se zice hatâr; pe toată ziua el bătea la falangă până la cincizeci de demoralizați, în numărul cărora adese erau și oameni de prin curțile marilor bani și marilor vornici.
Aga se bucura de favorul și cinstirea domnului; cucoanele îl iubeau ca pre un bărbat frumos și delicat; cetățenii nu puteau să nu-l respecte ca pe un geniu păzitor al liniștii obștești. Mulțime de anecdote se povesteau prin oraș despre curajul lui la focuri și la prinderea furilor în vreme de noapte. De aceea, să vă fi luat de vorbă ori cu cine pentru aga, nime nu vă zicea nici un cuvânt, ci vă arăta numai o mină măreață, vă făcea un semn cu ochiul stâng și pocnea din limbă; iar această mută frază în părțile răsăritene cuprinde în sine o elocvență mai energică decât toate putincioasele laude și însemnează rusește: cap! mare cap!
Se vede însă că pământul nostru e așa, ca pe el nicăire, nici măcar în postul agăi de București să nu poți scăpa de ceasul rău. De la o vreme aga s-a făcut posomorât și gânditor. El rareori se primbla pe la Herestrău și Colentină; a contenit a vizita cucoanele, pare că ele nu mai aveau ochi înfocați, nici sprâncene negre; ciubucciul arnăut însemna, că cu toată frumusețea chihlimbarului, curățenia ciubucului și bunul miros al diubecului, ciubucul agăi se stingea nefumat. El nu mai cerea nici cafe, nici dulceți. Se închidea în cabinetul său și sta pe gânduri nopți întregi. Necontenit da poronci la zapciii și pandurii ce i se înfățoșau cu raporturi, și din zi în zi se făcea mai tăcut și mai serios; în așa stare nu l-a văzut nime în curs de zece ani de când el ocârmuiește Bucureștii.
Oare ce e pricina unei așa prefaceri ? Iată întâmplarea:
În acea vreme s-a ivit în Valahia hoțul Tunsul, care a întors asupră-și luarea-aminte nu numai a agăi, ci a Principatului întreg. El se purta ca un vârtej, ca o nălucă, ca o fantazie a junilor poeți, de care încă până acum nu sunt în Valahia, dar nu e îndoială că vor fi curând. Tot într-o vreme se ivea pe lângă Râmnic, subt Mihăilești și în preajma Craiovei, și cu aceasta a împleticit toate urmările poliției. Dar asta e puțin; adeseori se afla chiar în București cu nepăsarea unui pacinic și statornic orășan, și iată ce a adus o spaimă obștească în toată populația de optzeci mii a capitaliei Valahiei; a străbătut până în divan; a tulburat cele mai puternice capete și cele mai lungi barbe. Întâiul apărător al țării, marele spătar, care numai a întărtat pre Tunsu cu ale sale zadarnice urmăriri, tremura în tot minutul chiar pentru persoana sa, și în sfârșit cu hotărâre s-au lepădat de a zădărî în deșert pe hoț. Atunce toți, domnul, boierii și poporul au aruncat cea de pe urmă nădejde asupra agăi și l-au rugat să restatornicească obșteasca liniște.
De zece ani cetățenii s-au deprins necondiționat a crede în curajul, mintea și activitatea agăi, și tocmai acum un spânzurat ca Tunsu să-și bată joc de-a lui barbă neagră cu fire albe! Trecu un an de când aga urmărește hoțul cu neadormirea unui vrednic cap de poliție, a obosit toată agia, și însuși nu era o zi să nu meargă cu potera prin cele mai depărtate mahalale; iar hoțul, râzând de neobositul agă, se primbla ziua miaza mare prin București.
Necrezută, nesuferită obrăznicie! Într-o duminică a venit la obor pe un cal sur un arnăut înalt, bine făcut. El s-a preîmblat printre rânduri, a cumpărat scăpărători și titiun, a prânzit și încălecând pe cal a aruncat la săraci câteva jumătăți mahmudiele, poroncindu-le să spue agăi că Tunsul e foarte mulțămit de rânduiala ce se păzește la obor. Cuvintele: Tunsul! Tunsul! se repetară în norod; gloata se feri în lături; ceaușii și pandurii se luară cu puștile după el; zgomotul obștesc se lăți; dar Tunsul nu mai era! În depărtare se ridica pulberea și argintea coada calului. Aga își smulgea barba. Altă dată o călătoare trupă italiană reprezenta la Antonachi "Bărbierul de Sevilla". Public numeros era adunat la asemene raritate. Un gros baron din Transilvania, cu musteți mari, cu îmbrăcăminte ungurească ședea lângă aga. Entuziast și cunoscător de muzică, el cu toată luarea-aminte observa fieștecare notă. Fața-i se înroșise de plăcere și mâinile de aplaude. În antracturi, care erau îndestul de lungi, el istorisea agăi cu pronunție neamțo-română despre operele de la Milan și Viena, despre toate noutățile muzicale; și în cursul întrevorbirii, care pe cât se vedea era plăcută agăi, ce pe lângă alte merite avea și iubirea frumoaselor arte, baronul de câteva ori a luat tabac din tabacherea lui. După sfârșitul piesei, ei se despărțiră prea mulțămiți unul de altul. A doua zi aga deschizând tabacherea găsește un bilet în cuprinderea următoare: "Tunsul mulțumește respectabilului agă pentru plăcerea ce i-a făcut la spectacolul de aseară. El va avea de neapărată datorie a se folosi de amabila-i propunere ce-i făcu de a lua dulceți la dumnealui".
Aga își smulgea barba. Într-un rând Tunsul încunoștințează pre un mazil din satul Priponeștii că are să-i vie oaspe, poroncind să-i pregătească un fel de bucate de giumătăți mahmudiele. Zapciii și pandurii în hotărâta zi încunjurară satul și se tupilară cu puștile prin grădini șe pe la case. Pe la miezul nopții se stârni vijelie cu ploaie mare. Pandurii în zadarnica așteptare, udați până la oase, se duseră la o crâcimă ca să se-ncălzească, lăsând pe la potice câte unul de pază. În vremea când ei se lăudau că vor prinde pe Tunsul, numai să le pice în mână, și de urât beau la rachiu, încât despre zi toți beți se cufundară în adâncul somn, iată și Tunsul cu voinica lui bandă ca din cer căzu preste ei și legându-i pe toți, poronci să le numere câte două bice și așa-i mustra: "Asta e pentru ca pe viitor să fiți mai cu minte și mai de ispravă! Când vă trimite cineva după hoți să nu vă abateți prin crâcime la băutură! Îmi pare rău de bunul mei prieten agă; el e om cu minte, dar cu niște mișei ca voi n-are ce face. Mai iată-vă încă câte o sută de lovituri. Sunt încredințat că prietenul meu nu-mi va bănui". După aceasta merse la mazil, își luă tributul, bău cafea și se făcu nevăzut.
Aga nemaiputând mistui mânia nici în barbă, în deznădejde lăsă mâinile în jos. În Valahia Mică, Tunsul a cerut de la boierul ce trăia în satul Cozia aproape de munți ca să-i numere două sute de galbeni, însă nu austrieni, ci olandezi noi, pe care să-i puie în borta unui plop bătrân din poiana de lângă sat. Termenul era scurt. Boierul numără gălbenașii și cu tremurândă mână îi slobozi în fatala gaură. Cu toate aceste în satul Cozia și prin munții vecini era așezată potera. Singur ispravnicul sosise de la Câmpu-Lung și se jura boierului că va prinde pre sumețul hoț. Toate poticele erau prinse de călăreți, ca să dea știre când se va apropia banda. Pedestrimea sta ascunsă la o oierie.
Pe la amiază un pandur veni în fuga mare cu știre, că hoții au poposit cale de un ceas. Toți săriră. Ispravnicul strânse pandurii călări și le dete poroncă să taie drumul bandei despre munți și apoi pe-ascuns să se tragă după ea spre sat; iar el singur se duse cu pedestrașii ca să încungiure testamentalul plop. În stânga mergea drumul la Cozia, în dreapta era un munte nalt, Tunsul n-avea scăpare, și nici că se putea alege mai bun loc pentru de a-i da șah-mat. Ispravnicul îl va prinde viu cu toată banda lui; îl va duce singur la domn, și înălțimea sa spre răsplătirea bravurii, nu e îndoială că-l va face armaș mare sau polcovnic de agie.
În acel răstimp mergea prin sat un țigan desculț, în curtcă stremțuroasă, cu pieptul gol. Neîntorcând luarea-aminte asupra mișcărilor ostășești și zgomotul ce era prin sat, el cu toată simplitatea unui țigan cânta:
Spune, spune moldovene
Care-i drumul la Focșeni,
Unde-i casa mititică
Și fetița frumușică?
Pentru de a masca mai bine poziția armată, ispravnicul poronci clăcașilor să-și caute de lucrul câmpului ca să nu dea prepus că e poteră.
Alt pandur aduse iar grabnică știre că Tunsul a mișcat spre sat.
- Cât de nimerit merge cel țigan cântând, - a zis ispravnicul către boier. Tunsului nici prin cuget nu-i va trece, că noi îl așteptăm aice ca pe un dorit oaspe.
Țiganul însă, mergând și cântând, veni drept la plop, se purtă împregiuru-i și apoi se puse jos la rădăcină; galbenii erau în mână-i.
- Pare că țiganul a luat banii, - însemnă vechiul lor stăpân.
Al treilea pandur sosi cu știre că Tunsul e lângă sat.
- Ce faci tu acolo ? - a strigat ispravnicul la țigan.
Lipsești, boala dracului! Pune gios ce-ai luat! Dar țiganul număra galbenii și nici băga seamă la ocară.
- Cuconașule! - zise un pandur către ispravnic, el o să ne smintească toată treaba. De orice întâmplare noi avem legați șase câini răi. Oare să nu le dăm drumul? Tot sunt flămânzi, încalte să apuce câte o bucățică din cel țigan.
Zapciul dezlegă câinii sumuțându-i și iată șase dulăi mari de pe la oierii cu lătret se repăd la țigan. El însă nu contenea a număra gologanii; dar în clipa când a văzut câinii aproape să-l rupă bucăți, puse galbenii în sân și scoțând două baltage de fier legate la capete cu frânghiuțe, făcu două agere mișcări și patru câini nu mai erau. Ceilalți doi cu cozile strânse o luară la fugă spre sat.
Țiganul râzând tare și-a ascuns baltagele; apoi cu pas măsurat, cântându-și cântecul, și-a înaintat drumul. Ispravnicul și oastea lui rămaseră uimiți.
- Ce dracu! - zise boierul. Oare nu e Tunsul? El a scris că are să vie după bani la amiază zi. Acuma sunt douăsprezece ceasuri.
- În adevăr, - răspunse ispravnicul, căutând la ceasornic, tocmai douăsprezece. Ce nerod sunt eu că nu luai seama mai bine răvașului.
Numele: Tunsul ! cu putere magică a răsunat în auzul ostașilor. Pe lângă ispravnic erau numai pedestrașii. El singur a plecat fuga după hoț, strigând: să dea de tot! să-l împuște pe loc! Dar la panduri tremura mâinile și de grăbire și de numele Tunsului. El fugea fără spor, împușca fără a ținti; iar țiganul desculț acățându-se iute pe deal, se făcu nevăzut din ochii lor și apoi se zări pe alt deal în depărtare, în luminoasa atmosferă a munților, în acelaș costum de țigan, însă pe un cal negru cu o șea frumoasă. El se uita pe vale, unde ispravnicul și o mulțime de oameni sta împregiurul plopului, slobozi un pistol și banda hoților, împrăștiată de panduri în toate părțile, se adună îndată pe lângă a ei căpetenie.
Ascultând astă veste, aga ridică ochii spre cer, căci credința în singura sa putere îl părăsi cu totul. Ei bine, cine a fost acest Tunsul ?
În toată Valahia nime nu știa de unde se trage. Crescut prin munți, deodată a strâns o disperată bandă, cu care se preîmbla prin principat. Cu toate aceste, el mai mult căuta aventure decât prădăciuni. Lua adet numai de pe la boierii înstăriți și de pe la mazili, însă agiuta pe sărăimanii locuitori și pe nenorociții amorezi, și vărsare de sânge nu făcea. De dânsul se vorbea felurite și necrezute lucruri. Unii încredințau că el e un prinț unguresc ce și-a părăsit patria pentru o însemnătoare intrigă politică. Alții ziceau că e simplu țigan, ai treile spuneau, că e un boier cu stare, ce s-a dedat la hoție după un nenorocit amor; ai patrule socoteau că e femeie; ai cincile întăreau că e evreu; ai șesele prepuneau că este Napoleon. Nime însă nu cunoștea nici adevărata lui fizionomie, nici obicinuitul costum. El se înfățișa june și bătrân, smolit și bălan, în aur și în stremțe, boier și arnăut, neamț elegant și jidov, călugăr și femeie, încât doi companioni ai săi, prinzându-se, au încredințat subt jurământ, că nici odinioară n-au văzut fața firească a Tunsului. Asemene nedumerire și mister era pricina, că de dânsul se povesteau în norod o mulțime de întâmplări deșănțate, de care el însuși nu știa nimică. Rătăcinda închipuire a norodului superstițios îi da niște însușiri mai presus de natură. Se zicea că are buruiana nevăzută, covorul zburător sau ciubotele ce umblă singure. Pe așa temei el se socotea nălucă, și muma vrând să curme plânsul îndărătnicului prunc, îl speria cu Tunsul.
Vara în Valahia e foarte călduroasă. De la nouă dimineața până la șepte ceasuri sara obloanele erau închise și lăcuitorii șed tologiți pe divanuri late, iau dulceți, trag ciubuce și gândesc la amoruri. Cu bună seamă zilele verii atât de fierbinți sunt bune numai pentru chef. Ocupațiile fizice sau morale nu pot avea loc. Și așa cum poziția locului și climatului formează caracterul unei nații, apoi nu e de mirare că românii sunt mai mult plecați către italianul farniente decât către osteneală; că subt umbra castanilor, zarzărilor și nucilor la ei sângele circulează mai iute decât la noi subt triștii brazi; că ei sunt mai trândavi și mai supuși poftelor, care îi fac a nu pricepe curățenia asprului moral. Fetele acolo se coc și se trec ca capelele de modă. O singură scânteie e de ajuns ca să ațâțe văpaie. La treisprezece sau patrusprezece ani cuconița se mărită, după ce avu câteva amoruri; la cincisprezece se face mumă, iar la șeptesprezece se desparte și trăiește-n voia ei. Lipsa creșterei morale, climatul, interesul și nepăsarea părinților despre soarta copiilor, nepăsarea bărbaților către credința căsătorească - iată pricinile că cea mai mare parte, ca să nu zic toate femeile în București, trăiesc despărțite. Lucrului acestuia nu se pune nici o greutate. Într-o săptămână se poate cineva însura și despărți. De aceea uitați-vă la o cucoană de treizeci ani; oricât să fi fost de frumoasă în tinerețe și oricum să se îmbrace de bine, nesăbăduitele pofte i-au veștezit fruntea; în ochi i se vede obosirea unei vachante: toată ființa-i dărăpănată și arsă. La vârsta de treizeci ani ea este ruină, însă tot cu nepotolite dorințe asupra vieții și asupra amorului.
Dacă o fată vorbește grecește și franțuzește, știe a dănța, apoi e bine crescută. Altele se mărită numai cu limba grecească, care e întrebuințată la cele mai multe case de boieri. Viața unei cucoane se începe de la opt ceasuri sara; ziua ele nu trăiesc; ziua se ocupă ușor cu casnica tualetă, beau cafe, îndreaptă sprâncenele. Arnăuții le aduc răvășele, ele fac răspunsuri, ocărăsc țigancele, iau socotele vatavului, uneori merg pe la magazii; dar mai de multe ori șed acasă, ascultă șicanele vecinelor cunoscute și cu nerăbdare așteaptă sara. Masă țin îndestul de rea, după masă dorm și sculându-se se gătesc de primblare. Cucoana trăiește numai la primblare: aceasta e a ei menire, iluzie, slavă. Aice își arată luxul echipajului, galantomia tualetei și ademenitoarea frumusețe. A se înamora cineva de o cucoană poate numai la primblare, care ține pân'la unsprezece ceasuri. De aice bărbații se strâng la jocul bancului, fără cridă, pe aur curat. Iar cucoanele?..
Unele se întorc acasă, altele merg la cofetăria de pe Podul-Mogușoaei ca să ieie înghețată, iar altele multă vreme nu se pot despărți de plăcerea serii. În misterioasa lumină a lunii, în aerul împrospătat de răcoarea nopții se aude până târziu vuietul calescelor închise și lăsate la bunăvoința vizitiilor...
Pe pragul ușii a unei sale deșerte, care mai totdeauna cuprinde mijlocul caselor București și e singura scăpare în zile călduroase, ședea o țigancă trist rezemată pe cotul mâinii. Asprul păr negru, necunoscut cu dinții pieptenului, se împleticea în neorânduială pe capu-i. A ei față palidă de un color masliniu, a ei trăsuri și boi fără nici o expresie înfățoșa luării-aminte o sălbatică ființă a naturii, o buruiană ghimpoasă. În acele minute ochii ei mari și negri erau ațintiți fără gând, fără simțire la peretele ce înfățoșa în vopsele proaste pre Icar cu aripile topite în vreme când a vrut să ajungă la soare. Ea nu cunoaște adevărul acestei înfățoșeri, deși rău vopsite, și s-a deprins a privi ca la un gol perete.
Dar iată ușa sălii se deschide. Uitându-se împrejuru-i o fetiță cu rochie albă, cu cațaveică de catifea albastră blănită cu samur, a intrat în sală. Ea abia înflorea. Voioasa copilărie era zugrăvită în albaștrii ei ochi. Părul blond lucind ca mătasea se împrăștia în bucle pe umerele-i albe ca crinul. Câtă interesatețe, naivitate și încredere se vedea în fața ei jună, delicată, de o albeață pătrunzătoare. Ea era luminoasă și curată ca pământul în cea dintâi zi a creației sale. Ca un geniu al luminii se opri denaintea duhului întunericului:
- Sărăimano Stesi, - zice cuconița către țigancă, - pe tine iar te-au ferecat în lanț. Cu ce-ai supărat pre tatăl meu?
Pătrunsă de bunătatea stăpânei, țiganca începu a plânge și a-i săruta mâinile.
- Nu cred că ai furat ceva sau că ai vrut să fugi de la noi?
- Nu, cuconiță.
- Apoi ce-ai făcut ?
- Boierul îmi poroncește să nu iubesc; dar cum voi putea eu trăi fără amor! O țigancă poate să trăiască fără soare, fără pâine și apă, însă fără amor niciodată.
- E bine să fii amorezat ?
- Mă întrebi de e bine, - răspunse țiganca cu învioșare, și ce poate fi mai bun pe lume ? Uită-te, cuconiță Anică. În toată lumea nu e neam mai nenorocit decât al nostru. Soarta ne-a osândit să fim în ticăloșie, să împlinim cele mai grele munci. Cu firul de nisip vă strângem noi aur, mâncăm pâine seacă și bem apă. Suntem drept ocară și nu avem parte nici de copiii noștri. Pentru noi nu e nimică; nu e nici astăzi, nici mâine; dar noi iubim așa, precum nime nu iubește. Când inima țigancei se aprinde de amor, când amorezul tânăr și drăgălaș o strânge întâia dată la al său piept tremurând și uitându-se în ochi îi zice: "Te iubesc!" O, ce dulce! ce frumos! Atunce stremțele aceste se prefac în scumpe mătăsării, bordeiul afumat în palaturi domnești, iar ochii amorezului scânteiază o deplină desfătare, o fericire fără margini; atunce nime nu e mai fericit decât țiganca.
Cuconița s-a înroșit; ea asculta cu mare luare-aminte.
- Întâlnirile noastre sunt rari, - urmă țiganca. Oamenii nu ne lasă să iubim în pace; dar asta nu e nimică, el numai să fie credincios. Un an întreg eu am adunat nisip de aur, și niciodată n-am văzut pe Alecu. Vara a fost atât de călduroasă, munca atât de grea, iar eu când eram mai ostenită mă puneam pe mal, închideam ochii și, gândind la amorezul meu, îmi împrospătam în aducere aminte dulcele lui glas, dezmierdările lui după care mi se renoiau puterile. Îmi cântam cântecul și voioasă scoteam iarăși la nisip.
- Dar de mult nu ai văzut pe Alecul tău ?
- De mult! O, nu. Aseară...
Țiganca începu a plânge.
Cu câtă nerăbdare am așteptat eu seara de ieri. În sfârșit, sosi dorita noapte, atât de luminoasă, lină și frumoasă, încât asemine nici că am văzut în viață. Toți se culcaseră. Eu m-am pus la fereastră în odaia noastră de sus și am privegheat multă vreme. O adâncă tăcere domnea în oraș. Zării deodată o umbră clipind prin grădină; acesta era el, scumpul meu Alecu. Inima-mi începu a bate așa de tare, încât mă temeam să nu deștepte toată casa. El cu mare pază veni subt fereastră: "Alecu !" "Stesi, sufletul meu!". Aruncăi degrabă frânghia ce aveam pregătită; Alecu se apucă de ea, iar eu cu toată puterea trăgeam neprețuitul meu odor. Mâna iubitului era acum aproape să mă îmbrățoșeze, încă o clipă...
- Ce faci, Stesi ? - auzii neașteptat la spinarea mea.
Acesta era tatăl tău cu o căutătură înspăimântătoare și cu un bici în mână. De frică eu am lăsat frânghia din mână și am auzit pe Alecu gemând. Loviturile de bice curgeau asupră-mi ca ploaia; eu însă nu mă clintii de la fereastră până ce nu văzui pe Alecu că s-a ridicat și șchiopătând s-a ascuns din vedere. Atunci și boierul osteni de a mă mai bate și porunci să mă pue în lanț și să mă închidă în beci.
Bătaie în palme, semnalul chemător de slugă, răsună în o odaie din lăuntrul casei. Cuconița și Stesi se despărțiră.
Biserica Sărindar - acuarela de Amedeo Preziosi
1869
