Alexandru Suțu 1758 - 1821
În anul când Alexandru Suțu s-a orânduit pentru a doua oară domn Valahiei, Neculachi Bărbucică ocupa în Principat locul marelui ceauș. Având subt a sa comandă patruzeci de lefecii și pază prin cvartalurile orașului, judeca pricini mărunte și punea pe vinovați la arest. Dar așa precum cu schimbarea domnului și dregătoriile țării se renoiesc cu alte fețe, Suțu orândui mare spătar pe un nepot al său, om foarte lacom de bani. Noul spătar deîndată adăogă tributul posturilor atârnate de el, care pe tot anul se vindeau cu preț hotărât, în numărul cărora era și marele ceauș. În loc de orânduitele pentru acest post două mii, el a cerut trei mii lei. Bărbucică n-a vrut să dea și locul lui l-a prins o altă lipitoare setoasă, cu nădejde că va stoarce vreo mie lei mai mult de la nenorociții săi supuși.
Supărat de lăcomia și nedreptatea spătarului, marele ceauș s-a tras în Valahia Mică la moșia sa aproape de Craiova. Câțiva ani de-a rândul el cumpăra vite, le îngrășa și le mâna în Transilvania, adunând prin acest mijloc o însemnătoare stare. Dar când singura lui fiică Anica a venit la vârsta de treisprezece ani, el s-a mutat iarăși în București, fără însă a părăsi folositorul său negoț, care mai ales înflorea subt privegherea unui tânăr grec Costachi ce-l tocmise vătaf. Acesta îi îngrășa boii de minune și în câteva rânduri pe an se ducea cu ei peste hotar. Bătrânul Bărbucică număra la galbeni, se uita cu bucurie la fiică-sa Anica și demonul ambiției n-a întârziat a i se înfățișa cu ispita de a ieși iarăși pe scena politică.
Blondinelor care doresc să-și facă partide strălucite le dau sfatul meu să plece îndată la București. Nu vor apuca a intra în oraș, de pe la barieră încă, sau, pot zice, de la cea din urmă poștă, se vor arunca la picioarele lor marii vornici, logofeți, spătari, vistieri, hatmani, postelnici și, într-un cuvânt, toată aristocrația Valahiei. Blondina e acolo zărită, întocmai ca la Petersburg Rinocero, Tallioni și trupa Bartoletti.
Blondină și frumoasă, unică fiică și moștenitoare de o avere însemnată a părintelui său, la cine oare nu va ameți capul ? În scurtă vreme Anica se făcu obiectul vorbelor în București, mulți începură a-i repeta numele, a-i dori întâlnirea și a măguli pe fostul ceauș, însă Bărbucică nu-și pierdu mintea. El nicăierea nu se arăta cu fata, o ținea închisă, iar copilei Anicăi nici îi trecea prin cuget, că de ea se ocupă toți Bucureștii, că ulițele întregi gândesc la dânsa și cucoanele o vorbesc de rău fără să o cunoască.
Un singur boier adese vizita pe Bărbucică - acesta era marele vornic a cutiei milelor. Bărbucică cu osebită cinste primea pe mărețul său oaspe, însuși îi da cafeaua și ciubucul și-l petrecea până la scară.
Deși gradul marelui vornic de cutie se socotește de starea întâe, precum spre dovadă el poartă barbă și e boier de divan, dar leafa-i e foarte mărginită. El primește șase mii lei pe an, nu are alte folosuri, afară numai de singura întâmplare când cineva murind fără moștenitori, i se ia averea la cutia milelor, și în urmă, ivindu-se moștenitorii, cu întoarcerea unei asemene averi își trage din ea zeciuiala. Pare că înadins, spre răul marelui vornic, românii se pricepură de-a muri fără avere, sau cu avere și cu o droaie de creditori. Cu așa chip, întru așteptarea cazurilor de zeciuială, marele vornic își cheltui toată starea. Trebuia dar o îndreptare măcar prin o căsătorie bănoasă, care în două rânduri l-a mai scos din grea poziție. Adevărat că barba marelui vornic de cutie era bine albă; cu toate aceste, ea era tot barbă și una din acele ce au dreptate să poarte în Principat numai șaptesprezece capete mari. Care dar din cucoane nu ar fi dorit să fie vorniceasă mare?
Vornicul cutiei se folosea de favorul domnului și avea puternice legături cu boierii de clasul întâi. El putea cu înlesnire să înainteze pe cineva la rangul clucerului de arie sau mare armaș. Bărbucică iarăși putea foarte bine să-și mărite fata după marele vornic, dându-i zestre câteva săculețe de aur. Aristocrația mărimei mai adese și mai lesne se întrunește cu aristocrația bogăției.
Multe seri a petrecut Bărbucică cu marele vornic în conversații plăcute, căci amândoi fiind oameni șireți, cu minte și experiență, încheieră legături prietenoase pe calcule bine chibzuite și numai lor cunoscute. În vreme când magnatul vorbea despre măritele sale însușiri, despre rang, putere și buna petrecere a unui om ales, Bărbucică asculta cu supunere și se minuna cum poate cineva să ajungă la atâta slavă. Atunci marele vornic începea a-i măguli agitata ambiție, făgăduia să-i mijlocească la domn un post de starea a treia, pe urmă de starea a doua și când Bărbucică plin de nedejdi cu lacrămi de recunoștință strângea mâna înaltului său ocrotitor, marele vornic pentru desăvârșitul efect îi arăta peste un an, peste doi, de departe, din unghiul casei, barba cu rangul marelui clucer.
În urmarea unor așa conversații, Bărbucică își mărită fata după marele vornic de cutie, pentru care începu a-și aduna banii spre a păși cu tot luxul către solenela ceremonie a nunții, păzită câtăva vreme subt secret.
- Ce face Costachi ? Cum îi mai este? - întrebă Anica pe țiganca Stesi, așteptând cu nerăbdare răspuns. Țiganca tristă clătină din cap.
- Fost-a doftorul ? I-a dat doftorii ?
- Ce-i trebuie lui leacuri ? Doftorul nu-l va lecui, sărăimanul Costachi!
- Și ce are el ?
- Îi arde inima; el singur arde ca în foc. Ochii i s-au dus în fundul capului, fața i s-a uscat, vorbește într-aiurea.
Anica oftă greu.
- Nu visează altă decât pe cuconiță, și de nu vă vedea, nu venea în astă stare.
- Ei bine, ce poate să i se întâmple?
- El o să moară...
Anica i-a pus mâna la gură și n-a lăsat-o să sfârșească. Lacrămile i se arătară în ochi.
- De vei poronci, el va trăi, dar numai dumneata singură poți să-l învii.
- Eu! Eu pot să înviez pe Costachi? Aleargă repede la el, roagă-l din partea mea să trăiască, spune-i că eu nu voi putea suferi amara durere dacă... nu cutez a gândi! O, nu! el va trăi; așa e, Stesi?
Vestea însurării marelui vornic de cutie cu fata lui Bărbucică se lăți în București. Toți se minunau de această însoțire, numai Anicăi i-a venit amețeală când tatăl său îi făcu cunoscut că ea se mărită.
Un șir lung de calesce de Viena se trăgea la Herestrău prin ceața de pulbere ce rădicase. Boierii ședeau măreți cu căciulele brumării în cap, cucoanele zâmbeau nurliu la călăreții ce cu agerime se purtau pe lângă echipajuri. Vorbele, hohotele și strigările biruiau vuietul roților, vremea sta frumoasă făgăduind o plăcută primblare.
Într-o alee deasă a grădinii, subt un faimos plop ședea Anica mâhnită și deznădăjduită. În câteva luni ea a trăit vecinicia... a cunoscut amorul! În fața ei în loc de voioasa neîngrijire și naivitatea copilăriei, acuma se vedea un rând apăsat de greutate. Mișcările-i erau silite; în albaștrii ochi scânteia patima amorului; ea se uita la lumea lui Dumnezeu cu neplăcere și adese greu ofta.
Doi pași dinaintea ei sta Costachi în cațaveică albastră blănită cu vulpe și cu fes roșu în cap, ce avea un canaf vânăt, lung. Nici o frumusețe osebită nu era în fizionomia bietului grec: singuri numai ochii înfățișau în el minte, bunătate, curaj și tărie de caracter. Dacă Anica l-ar fi întâlnit în societate, ea nu ar fi întors asupra lui nici o luare-aminte; dar acesta a fost întâiul bărbat, tânăr, cu suflet bun și supus, carele, cu tot farmecul învăpăierii, i-a vorbit inimii în acel timp când ea cerea amor. Anica și-a pironit vederile la Costachi, s-a ademenit de a lui cuvinte, ea nu vrea să se mai uite împrejur, supunându-se plecării. Era ferice și pătimea, trecând cu răpegiune procesul amorului. O oftare, o căutătură a amantului pentru dânsa era de ajuns. În acea vreme ea nu judeca nimică, căci se născu în călduroasa climă a Valahiei.
În lume nu e femeie frumoasă, pe care să o slăvească tot universul, nici caricatură care să nu-și găsească pereche. Gustul oamenilor e organizat atât de variatic și minunat, încât să nu vă temeți, domnilor, că nu veți afla femeie după gustul fiecăruia, cu inima înflăcărată de amor: trebuie numai să o căutați între oameni. Nu vă mirați pentru ce cutare place cutăreia și celalalt alteia. Aceasta eu vă pot dezlega foarte ușor, când dumneavoastră îmi veți lămuri: pentru ce colorul albastru prinde la galben și ponso la verde, și pentru ce nu e nici o vopsea care să nu facă armonie cu alta ?
Dacă caracterul și mintea, căruța cu doi cai și câteva sute de galbeni nu fac bogăție, apoi Costachi era sărac. Neobosit în activitate, el nu contenea a umbla prin Principat neguțitorind cu vite și fără să gonească mari folosuri, găsea plăcere în traiul său cel variatic și neatârnat. Mai adese el petrecea la Bărbucică, carele nu putea îndestul să se laude cu a lui iscusință în întorsuri neguțitorești și dare de socoteli cinstite. Acesta îl tracta ca pe un oaspe dorit; îl punea drept pildă la ai săi casnici, și toți fără excepție ziceau că Costachi e om de ispravă, căci el era modest, bun și galantom la daruri.
Trist, cu ochii în jos sta el acum dinaintea idolului său, ca un osândit dinaintea pedepsei, temându-se a precurma învăluitoarele gânduri ale Anicăi. De când barba marelui vornic s-a pus între norocul lor, ei pentru întâia oară acum se întâlniră.
- Când pleci, Costachi?
- Astăzi, acum îndată, drept din astă grădină. Tatăl tău m-a însărcinat să-i vând multe cârduri de vite; îi trebuiesc bani și eu îi voi aduna pentru cucoana marelui vornic.
Anica oftă greu.
- Dar ei nu m-au întrebat încă de vreu să fiu a lui femeie.
- Ce le pasă despre a ta voință? Marele vornic are nevoie de banii tăi; tatăl tău dorește să se facă mare clucer: oare nu e destul atâta? Prețioasele tale haruri și bunătatea inimii sunt uitate. Rămâi sănătoasă! Mă duc pentru totdeauna, nu pot să te văd în brațele unui verigaș bătrân. Mai nainte de a te face vorniceasă mare, îți voi aduce din parte-mi prezent de nuntă o mână de țărnă de pe mormântul meu.
Un țipăt dureros ieși din pieptul fetiței.
- Viață sau moarte! - prelungi Costachi cu un glas puternic și hotărâtor. O singură minută pentru sentenție!
Cu ochii plini de lacrămi și acoperind fața cu mâinile, Anica se aruncă în brațele lui Costachi. Înfiorătoare jurăminte, lacrămi de plăcere și dezmierdări au fost încheierea scenei.
Țiganca Stesi de departe se uita la norociții amorezi. Ea venea acum să spue lui Costachi că trăsura-i gata, dar s-a oprit văzând îmbrățoșerile tinerei perechi. După toare aceste s-a pus la cale așa: ca peste zece zile, pe la patru ceasuri după-masă, când se mai liniștesc Bucureștii, să vie țiganca cu Anica în una din mahalele de pe malul Dâmboviței, unde el le va aștepta cu trăsura gata spre a pleca îndată la Carpați, și de acolo vor trece peste hotar și se vor așeza pentru totdeauna în Transilvania.
În vreme când Bucureștii cu multă dorință aștepta strălucita serbare a nunții marelui vornic de cutie, două ființe numai nu lua împărtășire în obșteasca bucurie, și suferea cele mai grele sufletești învăluiri: Anica, așteptând ziua hotărâtă de Costachi, și aga, urmărind pe Tunsul. Acesta însă în câteva rânduri dăduse de urmele sumețului hoț, îl mreje cu polițienească mrejă, și când nu-i rămânea altă decât să-l prindă în căpcană, Tunsul îi scăpa de subt mână.
- Nu vreu să mai fiu agă dacă nu-l voi prinde. Încă o săptămână, două, și apoi mă duc la Măria sa Vodă să-l rog ca să orânduiască în locul meu pe altul. Așa era gândul agăi.
Necurmata urmărire a bandei și înțeleptele măsuri l-au deprins la oarecare semne de a ști unde se află Tunsul. De la o vreme el îndrăgise Odobeștii, un sat ca la două ceasuri departare de Focșeni. Niște oameni înarmați veniseră la o crâcimă după rachiu; un arnăut călare cumpără doi berbeci și-i mână la munte; apoi într-o depărtare se văzură câțiva cai cu șelele pe ei, care zi și noapte pășteau la iarbă. Un om îndrăzneț străbătând mai departe însemnă subt un deal o peșteră acoperită cu butuci și în ea niște figuri de oameni înarmați. Despre aceste viind știre la București, aga prinse la suflet și cu încredințare gândi în sine: "De-acum e al meu!"
Poate că, cunoscând bine poziția locului, Tunsul pentru întâia oară s-a zăbovit la Odobești, și prin aceasta a dat agăi vreme să adune o numeroasă potiră. Urmele Tunsului erau atât de văzute, dispozițiile agăi atât de sigure, mânia pandurilor asupra hoțului atât de mare, încât fie Tunsul de șapte palmace în frunte, fie el singur satan sau nălucă, dar peste câteva zile trebuia să pice în mâinile poliției.
O noapte întunecoasă cu furtună se întinse asupra Bucureștilor. Ploaie cu piatră zuruia pe acoperemintele caselor și pe la ferestre; în depărtare răsuna tunetul, și fulgerele șerpuiau cerul învăluit de groși nori. Ulițele se pustiiseră, unde și unde se zărea lumină și lătrau neadormiții câini.
Pe un divan frumos ședea aga răzemat de perini; lumânările abia arzânde îi înfățișau fața posomorâtă. El cerea dulceți, bea ciubuc și cafe, însă fără gust. Toată gândirea-i era pironită la trimisul spre Odobești, pe care-l aștepta din ceas în ceas.
Deodată vântul răzbătu în odaie; aga se întoarse spre fereastră și văzu dinainte-i un boier cu barba sură, care tinzându-i mâna îl salută cu întrebare: "Ce mai faci, cuconașule?" Neobicinuita venire a oaspelui căzut ca din pod făcu pe aga nici să-i răspundă la salutație.
- De mult n-am avut norocire a vă vedea, Domnule agă: Dumneavoastră cu ocupațiile slujbei, eu cu trebile... Dar ce vreme-i afară! Trebuie foarte mult să vă iubească cineva, pentru ca să iasă din casă pe astă vreme...
- Mă rog să știu cu cine am cinste ?..
- Nu mă cunoști... rog iertare! am ale mele deprinderi.
Oaspele s-a dus la ușă și s-a uitat în odaia vecină.
- Nu e nime, dar ce-i bine nu-i rău; să închid eu ușa ca să nu ne asculte cineva. Mi se pare că nici fereastra nu am închis-o bine, mă tem să nu răcească scumpul meu prieten, respectuitul aga.
Aga își făcea cruce, neînțelegând ce să fie aceasta, dar când oaspele cu pas lin s-a apropiat de el, atunci în loc de boier el văzu dinainte-i un călugăr nalt, uscăcios și cu barba roșie.
Călugărul se lăsă pe divan.
- Te pune în mirare schimbarea mea, dar fii liniștit. S-a schimbat înfățișarea-mi, iar nu simțirea. Eu îți sunt tot acelaș prieten către care tu nu ești prea drept. Aveam de mult trebuință să-ți vorbesc ceva. Așa! Îți sunt prieten adevărat la care tu gândești și zi și noapte. Eu sunt Tunsul...
Aga săltă din loc.
- Cu aceasta însă te întâmpin, mult iubite și cinstite prietene, că dacă vei striga sau vei vorbi mai tare decât obicinuit, apoi îți voi pune în gură această jucărie.
Tunsul scoase din mânecă un baltag legat de mână-i cu șfară. Aga se înădușea de mânie, dar se puse cu înțelepciune lângă hoț.
- Eu am venit să-ți mărturisesc adevărul. Ești isteț, cu minte, neadormit și brav. Tunsul de mult ar fi spânzurat, dacă supușii ți-ar fi semănat cât de puțin. Multe planuri frumoase mi le-a desființat chibzuința ta. Ești singurul meu dușman, dar eu sunt drept și numai ție voi păstra în inimă cel mai sincer respect.
Aga ședea încremenit.
- Nu demult însă am aflat că vrei să dai pe crâcime oci nouă, nu-ți e destul o sută mii lei ce-ți aduce postul tău. Ești un om măsurat și bun econom. Zece mii lei ce ai putea stoarce din această îngăduită nedreptate nu ți-ar face vreun folos însemnător; atunci când această încărcare are să cadă pe bieții birnici și țigani, care în tot chipul sunt asupriți. Fii mărinimos și îndurător, schimbând acea poroncă.
Agă tăcea.
- Aseară fără vină s-au închis la grosul agiei doi bulgari de la Catargi. Logofătul de agie vrea să dovedească că ei ar fi adus la obor boi de furat, numai pentru ca să le ia mită. La ce să se asuprească norodul; poroncește să-i sloboadă.
Aga făcu din cap semn de unire.
- Foarte-ți mulțămesc; trebile mele s-au isprăvit. Să mai vorbim despre noutățile și intrigile orășenilor.
Cu aceasta Tunsul începu a-i spune niște anecdote de cucoane și cuconițe atât de glumețe și niște scene familiare atât de comice, încât aga pe nesimțite luă parte la plăcuta întrevorbire cu hoțul.
În mijlocul unei istorisiri aga s-a sculat să-și aprindă ciubucul, dar când s-a întors la locu-i a văzut dinaintea sa nu călugăr, ci un țigan stremțos, cu toate întorsurile și mișcările unui țigan.
- Tunsule, — zise aga, — ești drac nu om. Mult îmi pare rău că-ți pierzi bunele însușiri în fapte rele. O amară zâmbire se ivi în fața țiganului. El tăcu puțin și apoi cu multă simțire strânse mâna agăi.
- Mă duc. Trebuie însă să-ți las un suvenir. Atunci pe perete se râdica un paing. Tunsul făcu o mișcare din baltag și paingul rămase turtit.
- De-acum îți dau voie să chemi toată agia.
Fereastra se deschise... și Tunsul în întunecimea nopții se făcu nevăzut.
A doua zi aga s-a sculat foarte supărat. El se lupta să-și facă o idee că a visat întâlnirea cu Tunsul, dar uitându-se la perete i se părea că și paingul din mormântu-i își bate joc de el.
Către seară a sosit trimisul de la Odobești cu știre că pandurii cu potira încongiurară în faptul zilei peștera pe departe, luând toate măsurile ca să nu simtă hoții, și când a socotit că e bine să facă lovire, atunci în loc de hoți aflară câțiva berbeci îmbrăcați în cațaveice și cu fesuri pe coarne.
Aga se uită cu coada ochiului la peretele cel cu paingul. Două sbârcituri adânci i se arătară pe frunte. În zadar limbile rele căutau pe aga ca să-l întrebe despre cea de pe urmă prindere a Tunsului, de care se lățise vestea. Două zile el nu s-a văzut în București, însă și acasă paingul turtit nu-i da pace. Trebuiau luate măsuri hotărâtoare pentru prinderea Tunsului. Aga deschise lada și scoase un săculteț cu galbeni.
- De-acum ești al meu! - zise el cu un zâmbet înrăutățit.
Nu este obiect sau lucru, nu este simțire sau virtute pe care în veacul nostru să nu le poți cumpăra cu bani. Din această regulă sunt puține excepții. Aga sună aurul și răsunarea se repetă în credinciosul tovarăș al Tunsului, Iordachi Bulaș, carele hotărî să-și vândă căpetenia.
Spre Sfântul Ilie podul Dâmboviței era împănat de oameni înarmați. După încredințarea vânzătorului, Tunsul avea să intre în București pe la patru ceasuri, într-o căruță verde, cu șese cai de pocită.
Aga și Bulaș se uitau pe drum de la o casă de-aproape. La hotărâtul ceas căruța fugea pe podul Mogușoaei.
- Tunsul ! - zise Bulaș.
Căruțăi s-a strigat să stee, dar surugiul călare pe un cal de la roate mâna cât se putea, fără să întoarcă luarea-aminte asupra zgomotului; însă când căruța a intrat pe pod, aga poronci să împuște. Doi cai căzură pe loc și pandurii încongiurară pe drumețul trezit din somnu-i prin strașnicele împușcări. În nedumerire el se uita la norodul ce-l împresurase și nu-și putea închipui unde este și ce face.
Acesta era polcovnicul rusesc G... Atât aga cât și Bulaș au înmărmurit de mirare. Polcovnicul se căuta de nu e rănit; sluga-i s-a trimis la spital să-i facă operația scoaterii glontelui.
- Pentru Dumnezeu, poronciți mai curând să curățe podul,- strigă Bulaș, nu e cu putință ca el să-mi fi mințit, trebuie să vie numaidecât.
- Iar de nu va veni, - răspunse aga cu glas hotărâtor, - apoi capul tău se va expoza mâine în piață. Liniștea de mai nainte s-a restatornicit pe pod. Pandurii abia își încărcară puștile și iată altă căruță cu șese cai venea de afară.
- El ! - zise Bulaș, acoperindu-și fața cu mâinile, pare că se temea să se uite la Tunsul. Caii se opriră. Acela în adevăr era Tunsul, singur-singurel. Dar în desperație el s-a luptat mult și văzând că nu e chip de scăpare s-a aruncat în Dâmboviță, unde ca un leu întărtat de răni se apăra de panduri cu credinciosul său baltag; însă pân-în sfârșit fu prins și ferecat în lanț.
În acel zgomot nime n-a luat sama nici la țipetul dureros, nici la Anica căzută în amețeală pe mâinile țigâncei Stesi. Aceasta era ziua în care făgăduise Costachi să vie după Anica. Ea l-a cunoscut în Tunsul.
Peste câteva zile Tunsul a fost pedepsit în privirea a tot norodul; după aceea și banda lui s-a împrăștiat de la sine.
Turnul și strada Bărăției - Amedeo Preziosi
