Acolo unde soarele este mai strălucit ca pretutindeni și cerul, noaptea, ca apele adânci și limpezi, dăparte-dăparte, într-un loc cu ape vii și cu maluri acoperite de trandafiri și chiparoși, trăia un orb, bătrân și fericit. Și-l cunoștea și-l iubea o lume toată de lopătari și negustori.
Lui toți îi ziceau „Giaba-efendi”, fiindcă trăia din pomana tuturora. Tot ce avea, avea de giaba, el și femeia lui și patru copii ai lui, două fete frumoase și doi băieți voinici.
Odinioară Giaba-efendi fusese om ca toți oamenii, ba ceva mai mândru, mai chipeș și mai viteaz ca ceilalți, dar tocmai când îi fusese lumea mai dragă, rămăsese orb, la un război contra ghiaurilor. Și când își aducea aminte d-atunci, Giaba-efendi zicea cutremurându-se:
- Allah a vrut să văz ce am văzut și să nu mai văz !
Giaba-efendi trăia povestind celor cu ochi ce văzuse el de zece ori în viața lui, când Gazi-pașa, cu iataganul de argint, le striga: „Cine crede în Allah să nu mai lase unul cu viată, or să nu mai rămâie unul în viață !”
Și povestind el, care nu mai vedea, ceea ce «nu văzuseră cei ce vedeau, strânse o comoară cu bani, o turna într-un ulcior și ulciorul îl îngropă la rădăcina unui castan din grădina lui.
Giaba-efendi sta la mijloc, într-o cafenea, și turcii chiaburi se așezau pe jos, împrejurul lui. Când începea Giaba-efendi să povestească, se cutremura cafeneaua. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe mațul nerghelelelor, alții cu gura căscată, iar alții cu mâna pe la jumătatea bărbilor, uitând să le mai netezească.
- Ați văzut voi cum cad berbecii la tăiere și zvâcnesc din picioarele de dindărăt ? La zalhana nu e nimic. În război oamenii cad și zvâcnesc mai cumplit ca berbecii, și caii arabilor, gonind, își încalță copitele cu capetele tăiate cari bolborosesc încă…
Și după ce povestea bătăliile de la Dunăre, de la Misolonghi și din hotarul Caucaziei, făcând cu gura ca tunurile și cu mânile ca săbiile, bătând toba în aer, gemând ca cei cari mor și arătând cum cad cei cari mai fac câțiva pași dupe ce le-au zburat capul de pe umeri, Giaba-efendi sfârșea poveștile, dând din cap…
- Efendi, efendi, Allah să-mi zică: „Vrei tu să mai vezi ce-ai văzut odinioară ?” Mă jur pe Cartea sfântă că n-aș schimba întunericul pe lumina soarelui care luminează bălțile de sânge din bătălii. Allah dacă aș fi, mi-aș lega ochii cu un cerc de aur… Aș ști tot, dar n-aș vedea nimic…
Unii îl întrebau, zâmbind:
- Cum, n-ai vrea tu să vezi clădăria de trandafiri, nici cornul de argint al lunei cletănat în cutile mărilor, nici seraiul tău cu cadâne ale cărora trupuri să zăresc mlădiindu-se prin borangicul gălbui, nici pe copiii-ți dându-se huța în șalvarii-tăi ? Giaba-efendi, minciuna nu duce pe calea profetului.
Giaba-efendi le răspundea:
- Decât trandafiri, mai bine apă de trandafiri, și decât apă de trandafiri, mai bine mirosul apei de trandafiri. Și trandafirii sunt mai mult miros decât coloare. Ș-apoi lumea toată nu este cum o vezi, ci cum o știi că este. Cine s-arată cum e ? Soarele și luna or fi cum le vedem ? Dacă iei apă de mare în pumn vezi că nu este cum o vedeai. Ceea ce vezi este poșghița lumii. Dincolo de ce vezi este viața neînțeleasă a lumii, și dincolo de albastrul cerului este vecinica mișcare și fericire a sufletelor. Doar femeia…
Și când ajungea aci, ceilalți, știind slăbiciunea filosofiii lui Giaba-efendi, îi suflau vorba din gură.
- Vezi așa, Giaba-efendi ! Știam noi că tu nu ești orb pentru femei.
- Doar femeia, urma Giaba-efendi, râzând și el, este numai ceea ce se vede și numai când se vede. Prostul vede ceea ce trebuie să priceapă, și îmbracă femeia, și se trudește o viață întreagă ca să înțeleagă ceea ce ar trebui să vază. Ei, efendi, bre efendi, la parfum nu-ți trebuie ochi și urechi, la femeie nu-ți trebuie minte, ci numai ochi, ochi cari să soarbă, să soarbă ceea ce niciodată nu te satură…
- Așa da, așa orb, Giaba-efendi !
- Dar și să vezi femeia este o nefericire.
- De ce, Giaba-efendi ?
- De ce ? Fiindcă omul moare înainte d-a închide ochii !
- Când moare, Giaba-efendi ?
- Cînd rămâne fără nopți și cu zilele cele mai lungi. Când cadânele seraiului se mlădie înaintea lui ca niște trestii de baltă. Le vede, dar prin ochii lui nu se mai strecoară căldura de odinioară. Ochii lui sunt ca două geamuri de la o casă pustie.
Și dacă cei bătrâni îi ziceau, ca și cum n-ar fi crezut în vorba lui:
- Prea ești înțelept, Giaba-efendi ! După capul tău, lumea ar trebui să fie oarbă ca să fie fericită.
Giaba-efendi răspundea, netezindu-și barba:
- Lumea trebuie să fie așa cum e, și fiecare după cum l-a lăsat Allah să fie. Odată, la Stambul, era un șchiop, și întotdauna se ruga până la miezul nopții să-i crească piciorul. Allah, mâniat, îi trimise veste în vis că i-a crescut piciorul. El se deșteptă vesel. Sări de pe sofa, dar obicinuit să calce mai adânc cu piciorul cel mai scurt, se apăsă repede pe el; piciorul i să suci; căzu și-și rupse nasul. Rămase cârn. Zece ani se rugă la Allah să-i dreagă nasul și să-i scurteze piciorul. Într-o noapte visă că i-a crescut nasul și i s-a scurtat piciorul. Când se deșteptă își pipăi nasul. Nasul, întreg. Se repezi să se uite în oglindă, dar călcă rău și căzu și-și rupse mâna dreaptă din umăr. Cu mâna nu mai putea nici prinde, nici ridica. D-aci înainte se tot ruga la Dumnezeu să-i dea mâna și să-i ia nasul. Mulți ani, de cum se înnopta, stătea cu fruntea la pământ și se ruga pentru mâna lui ciolacă. Într-o noapte, profetul îi veni în vis, îi drese mâna și îi poci nasul.. A doua zi, simțind că mișcă mâna, de bucurie, călcă legea și bunul obicei și bău cam mult. Se duse pe țărmul mării, se lungi jos și se apucă cu mâna dreaptă de funia unei șalupe. Zvâcni de funie, zvâcni și adormi cu mâna pe funie. Când se deșteptă, șalupa pornise, și el era în mijlocul valurilor. „Allah ! mai bine fără mână și cu nas !” Și nasul îi crescu la loc, și mâna îi îngheță din umăr. Nemaiputând să strângă funia, se scufundă. Marea îl acoperi. Și peri șchiop, ciolac, și cu un nas minunat de frumos.
Așa povestea orbul, mulțumind pe toți. Și toți strigau: „O cafea giaba pentru Giaba-efendi ! Bravo, efendi, o liră giaba copiilor și femeiei tale! Un turban de mătase giaba celui mai mare flăcău al tău.”
- Și de la mine o cafea gingirlie giaba lui efendi.
Și degiaba mânca și bea, și strângea parale giaba și comoara lui creștea. După ce a îngropat la rădăcina castanului și alt ulcior cu lire, și altul, și altul, se îmbogățise așa de mult, că era cel mai bogat turc din orașul lui. Și Giaba-efendi când avea chief pipăia creștetile flăcăilor și fetelor lui și le zicea:
- Ibraim tată, ție am să-ți cumpăr o corabie cu cel mai nalt catarg. Ție, Munaah, o herghelie de cai. Și pe voi, fetele mele, am să vă mărit cu pașale, bogați și frumoși, dar să dați cafea și mâncare giaba, vestminte și bani giaba la toți ce veți vedea că caută drumul cu cârjea și că lumea le plutește într-o noapte adâncă și vecinică.
Și era fericit Giaba-efendi să-și treacă mâna prin pletele fetelor și să răsucească mustața subțirică a băieților lui și să-i întrebe pe rând, și ei să răspundă ca de obicei:
- Cine e nalt ?
- Ibraim.
- Cine e smead ?
- Munaah.
- Cine e cu ochii ca două văpăi ?
- Zuleica.
- Cine e cu ochii verzi și limpezi ca marea adîncă și liniștită ?
- Fatima, tată, Fatima, cea mai frumoasă fată a aceluia care n-o vede.
- Allah să vă vază în locul meu, copiii mei, și să dați giaba băutură, mâncare, veșminte și bani la toți câți nu pot să vă vază.
De bucurie, bătrânul lua capetele copiilor în amândouă mânile, își îndrepta ochii lui scurși și închiși în fețele lor și le zicea fiecăruia:
- Ibraim seamănă cu tata, Munaah cu mine, Zuleica cu mama și Fatima trebuie să fie cum era mă-sa când mi-a întins mâna întăiași dată. Hogea mi-a, spus că e frumoasă, și eu știu că este bună.
Nevasta lui plângea de bucurie și șoptea copiilor că tatăl lor, pipăindu-i mereu, ghicise cu cine seamănă fiecare.
Într-o zi se stinse fericirea lui Giaba-efendi.
Ca de obicei, bătrânul se duse la rădăcina castanului din fundul grădinii și, pipăind locul în care își îngropase comorile, dădu de niște gropi adânci. Cineva îl urmărise și îi furase ulcioarele cu bani. Bătrânul răcni, ridicând amândouă mânele în sus.
- Allah! acum aș vrea să-mi aprinzi luminile ochilor ! Allah, mă jur că l-aș cunoaște dacă l-aș vedea !
Copiii, speriați, alergară, iar bătrânul le zise, fără ca ei să priceapă ceva:
- Cei ce văd să nu se ție după cei ce nu văd ! Ieri l-am simțit pe cel ce mă vedea. M-am oprit în loc și am zis: „Cei ce văd să fie toiag celor ce nu văd. Cei ce văd pot să aibă comorile celor ce nu văd, dar niciodată cei ce nu văd nu pot avea comorile celor ce văd !” Și s-a oprit. Și n-am mai auzit nimic. Dar cineva călca mereu pe inima mea. Pașii lui nu se auzeau, mă dureau, îi simțeam pe spinare, pe ceafă, și mai adânc, mai adânc, scufundându-se în inima mea ! Apoi bătrânul începu să țipe, tăind aerul cu cârjea lustruită. Ibraim, ți s-a înecat corabia ! Munaah, ți-a fugit erghelia ! Zuleica, Fatima, pașalele voastre sunt slugi la slugile pașalelor voastre ! Ibraim, du-mă la cafenea și nu ocoli noroiul și gropile !
Când Giaba-efendi intră în cafenea începu să râză cu hohote. Toți cari-l iubeau îi ziseră:
- Bravo, efendi ! De mult nu ne-ai spus ceva hazliu. Dac-om leșina de râs, să știi că ai venit sărac și vei pleca bogat.
- Da, le răspunse bătrânul orb, da, și povestea mea începe astfel: adevărații oameni sunt orbii !
- Dar cei care văd ? întrebă unul mai bătrân, care sorbea din cafea.
- Cei care văd ? răspunse Giaba-efendi prefăcându-se că râde, sunt ca Allah: ei dau, ei iau, și prefac pe bogatul de seară în săracul de dimineață. Uneori, ca și Allah, dau în părinte și izbesc în copii ! Ai mei însă habar nu au, nu numai un pom din grădina mea are la rădăcină ulcior din cari se adapă.
Orbul începu să râză. Un turc, care se pripășise de câtăva vreme în oraș, se roși și șopti:
- A înnebunit bietul bătrân ! Apoi se întoarse către cei cari ferbeau cafelele în ibrice galbene cu cozi lungi și le zise: O cafea giaba lui Giaba-efendi !
Giaba-efendi nu mai auzise acest glas. Tresări.
Și cum începu să soarbă, să înecă, tuși, vărsă jumătate cafeaua pe el, apoi puse ceașca pe masă și zise încet băiatului care îi adusese cafeaua:
- Du-mă la cine m-a cinstit… Aș vrea să-i mulțumesc…
Băiatul îl duse.
Îndată ce Giaba-efendi apucă de mână pe necunoscut, se agăță de el și începu să strige:
- Efendi, efendi, oameni buni, Allah să vă apere lumina ochilor ca să vedeți cine vine în spatele vostru ! El mi-a furat comoara ! Cafeaua d-adineauri n-a fost giaba… toată viața mea am băut giaba și nu m-am înecat… azi am băut din banii mei și m-am înecat…
Mulți râseră, dar, neavând încotro cu bătrânul, care striga necontenit „cafeaua n-a fost giaba”, îi duseră pe amândoi la cadiul.
Cadiul se minună ascultând plângerea bătrânului și îi zise:
- Tu ești orb, cum poți să cunoști pe acela care ți-a furat banii ?
- D-ar fi fost giaba cafea îi răspunse bătrânul, nu m-aș fi înecat cu ea, cadiule. A fost din paralele mele și, nefiind obicinuit să beau din paralele mele, m-am înecat. Ș-apoi cine cinstește așa de grabnic nu este un om cinstit !
Cadiul crezu în semnul orbului și, cercetând d-aproape pe învinuit, găsi la el acasă toți banii lui Giaba-efendi.
Și Giaba-efendi a trăit mulți ani fericiți, înveselind și sfătuind pe toți, dar n-a mai primit de pomană nimic de la nimeni, și de câte ori se îneca, toți turcii râdeau.
- Nu e giaba cafea, Giaba-efendi, trebuie să fie din paralele dumitale.
Și nu-i păsa că e orb. Omul să fie așa cum l-a lăsat Allah să fie. Ș-apoi corabia lui Ibraim avea cel mai nalt catarg. Munaah, cea mai vestită herghelie. Iar Zuleica, cu ochii ca două văpăi, și Fatima, cu ochii verzi ca marea adâncă, se măritaseră cu două pașale vestite în toată împărăția…
- - - - - -
picturi de Amedeo Preziosi
