Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în Sulmo (Sulmona de azi) localitate aproape de Roma.A crescut într- familie de nobili rurali primind cea mai bună educație și fiind încățat retorica de cei mai respectați profesori.
Urmând dorința tatălui său, Ovidiu a urmat cariera publică pe care m-a târziu a ăntrerupt-o în favoarea poeziei, găsindu-și un patron în binefăcătorul Mesalla Corvinus.
In cercurile poetice, Ovidiu s-a împrietenit cu Sextu Propertius și în această perioadă a prieteniei lor, Ovidiu a publicat primul său poem.
Ovidiu a scris poezie lirică, elegiacă, erotică și de observație a moravurilor Romei din timpul lui Augustus.
Amores, heroides - poeme erotice, scrisori atribuite eroinelor din mitologie
Ars amandi - Arta iubirii.
Este exilat la Tomis (Constanța de astăzi) de către împăratul Octavian Augustus.
La Tomis scrie Tristele - în care descrie dorul de Roma , de familie și prieteni, și Ponticele în care descrie viața ”barbarilor” - adică a locuitorilor ținuturilor Dobrogei de azi - Tracia - și din descrierea lui rezultă că în timp, deși detesta clima , i-a îndrăgit pe locuitori și i-a admirat pentru dârzenia și felul greu în care-și duceau viața.
A murit la Tomis.
METAMORFOZELE
(Metamorphoseon libri)
Metamorfozele constituie un amplu poem epic, o ”istorie” mitologică a genezei lumii, a metamorfozei ființelor și lucrurilor.
Prima metamorfoză cuprinde explicația genezei și se resimte influența lui Hesiod, Lucretius și a filozofilor materialiști greci.
Cartea I. Invocație; Universul înainte de creația lumii.
Gândul mă îndeamnă să povestesc despre ființe schimbate în noi chipuri. Zei, inspirați-mi lucrul început, că tot voi le-ați schimbat și pe ele, și urziți un cântec neîntrerupt, de la primele obârșii ale lumii, până-n vremea mea.
Înainte de mare, de pământ și de cerul care acoperă toate, în întreg univers era o singură înfățișare a naturii, pe care oamenii o numeau haos, o masă fără formă și fără închegare. Nu era altceva, decât o îngrîmădire primitivă, o adunătură fără rânduială de semințe ale lucrurilor, ce nu aveau bună legătură între ele. Până atunci nici un Titan nu dădea lumină lumii, nici Phoebe răsărind, în creștere, nu-și umplea golul coarnelor.
Pământul nu atârna cumpănit prin greutatea sa în aerul înconjurător. Nici Amphitrite (soția lui Neptun) nu-și întinsese brațele de-a lungul țărmurilor pământului și unde era uscatul acolo erau și apa și aerul. Astfel, pământul n-avea stabilitate, în apă nu se putea înota, aerul era fără lumină. Nimic nu avea o formă anumită și unele se împotriveau altora; într-un singur corp frigul lupta cu căldura, umezeala cu uscăciunea, elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele ușoare.
Acestei lupte i-a pus capăt un zeu și o natură mai bună. Căci a despărțit pământul de cer, , uscatul de ape și a deosebit cerul limpede de aerul cel des al atmosferei. Pe acestea, după ce le-a descurcat șo le-a scos din îngrămădeala oarbă, le-a pus pe fiecare la locul lor și le-a legat printr-o pace armonioasă.
Puterea de foc și fără greutate a cerului boltit s-a ridicat în sus și și-a ale loc în înalt. Vecin acesteia în greutate și spațiu este aerul. Mai vârtos fiind decât acestea, pământul a târât cu sine rlrmrntrlr mari și a fost îndesat de propria sa greutate.
Ultima parte a luat-o în stăpânire apa înconjurătoare, care a încercuit uscatul. Astfel, oricare dintre zei va fi fost acela, după ce a pus rânduială în haos și-a făcut această împărțire, a rotunjit mai întâi pământul în forma unui glob mare, ca să fie deopotrivă în toate părțile sale. A poruncit ca mările să se întindă, să se umfle de vânturi furioase și să înconjoare țărmurile șerpuite ale pământului. A așezat izvoare și mlaștini întinse și lacuri. A mărginit cu maluri povârnite râurile ce curg la vale care, deosebite fiind după ținuturi, parte sunt absorbite în pământ, parte ajung în mare și, primite în noianul unor ape slobode, izbesc țărmuri în loc de maluri.
A poruncit apoi să se întindă câmpiile, să se aștearnă văile, să se acopere pădurile cu frunze și să se înalțe munții de piatră. Și, după cum cerul are în partea dreaptă două zone, la stânga două, iar la mijloc a cincea, mai arzătoare decât celelalte, tot așa prin grija zeului a fost despărțit, în același fel, globul pământesc.
Tot atâtea zone sunt și pe pământ. Cea de la mijloc nu e locuită din pricina căldurii. Pe două le acoperă o zăpadă veșnică. Intre acestea a așezat pe celelalte două și le-a dat un timp potrivit, un amestec de căldură și frig. Deasupra lor se înalță cerul, care este cu atât mai greu decât focul, cu cât este mai greu pământul decât apa. A poruncit ca aici să stea negurile și norii și tunetele, care sperie mințile oamenilor, și vânturile aducătoare de fulgere și trăznete. Și acestora, ziditorul lumii nu le-a îngăduit să stăpânească pretutindeni văzduhul
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Abia despărțise toate cu hotare sigure, când stelele, care atâta vreme stătuseră apăsate sub masa aceea, au început să strălucească pe toată întinderea cerului. Și, pentru ca să nu fie vreo regiune lipsită de viețuitoarele sale, aștrii și zeii au luat în stăpânire cerul, apele au început să fie locuite de peștii cei lucioși, pământul de fiare, prin aer au început să zboare păsările...
Lipsea acum o ființă mai vrednică și înzestrată cu o minte mai înaltă, care să poată stăpâni peste celelalte. S-a născut omul (...) omului i-a dat chip mândru și i-a poruncit să privească cerul și să-și înalțe fața spre stele...
Ovidius est primul cântăreț, în versuri, al unui ținut din țara noastră.
In versurile pe care le redau mai jos, Ovidiu descrie prima iarnă cumplită, petrecută la Tomis:
Când însă vine iarna cea tristă și cumplită,
Și geru-mbracă țara în albul lui veșmânt
Și când la miazănoapte e crivăț și ninsoare
Atunci să-i vezi pe barbari de viscol doborâți !
Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada,
Și crivățul o-nghiață; ea-n veci nu se mai ia;
Nu s-a topit cea veche și vine alta nouă
Și-n multe părți rămâne omăt din dou ierni.
Și-așa de tare-i vântul, că dezgolește case
Și turnurile nalte le surpă la pământ.
Atunci, de frig, barbarii își pun pe ei cojoace,
Își pun ițari, nu-și lasă decât obrazul gol
Iar țurțurii de gheață le zuruie în plete,
De albă promoroacă ascânteie barba lor.
Aice vinu-ngheață și el păstrează chipul
Ulciorului, și nu-l bei, ci-l fărâmi în bucăți”
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Când crivățul sălbatic, cu aspra lui suflare,
Îngheață apa mării ori Istru-n volburat
Indată ce s-așterne câmpia cea de gheață,
Dau barbarii năvală pe caii lor cei iuți.
(TRISTELE - III - X - 9-24 și 51 - 55)
