Este cel mai talentat autor roman de comedii.
S-a născut în jurul anului 255 - în satul Sarsina din munții Apenini. Se presupune că și-a părăsit satul destul de tânăr, însoțind o trupă de actori ambulanți și odată ajuns la Roma, a părăsit trupa spre a deveni soldat. Aici se presupune că a văzut primele spectacole cu dramele grecești și a și încercat să scrie.
Mai târziu încearcă să se facă comerciant dar își dă repede seama că nu este făcut pentru asta și la 45 de ani este hoinar pe străzi încercând să-și câștige traiul zilnic vânzând diferite fleacuri.
Intre timp, la Roma ajunge la modă traducerea și adaptarea dramelor grecești și văzând succesul stârnit de acestea, hotărăște să-și încerce talentul scriind piese de teatru.
In timpul lui Plautus, piesele de teatru nu erau reprezentații de sine stătătoare, ele se jucau la diferite sărbători, însoțite de luptele cu carul, întreceri sportive, lupte cu gladiatorii și deci trebuia să fie oarte competitivă pentru a stârni interesul spectatorilor care de cele mai multe ori veneau pentru lupte.
De regulă, Plautus lua din comediile grecești doar personajele și intriga dar desfășurarea evenimentelor îi aparținea și reușea într-un mod excelent să trezească interesul prin numeroase momente comice pe care le punea în piesă, astfel că a devenit în scurt timp foarte popular și foarte solicitat la sărbători.
I se atribuie 130 de piese de teatru dar doar 21 s-au păstrat intacte până în zilele noastre, dar nu s-a păstrat nimic din muzica acestor piese deși, potrivit timpului, erau însoțite și de muzică.
Cele 21 de comedii păstrate până astăzi alcătuiesc Corpus Plautinum, din care cele mai cunoscute și mai izbutite sunt :
- Aulularia (ulcica), Captivi, Miles gloriosus etc.
Unele sunt comedii de intrigă - Mostellaria (Comedia cu stafii), altele, comedii cu interes psihologic -Aulularia (Comedia ulcicăi), comedii de moravuri - Miles gloriosus (Ostașul lăudăros).
Comedia ulcicăi (Aulularia)
Aulularia tratează o temă universală, dezumanizarea celui stăpânit de setea de înavuțire.
personajul care deschide galeria unor astfel de dezumanizați este Euclio, sărac și bătrân care a găsit în casa lui o ulcică plină cu bani. El o îngroapă mai adânc și este cuprins de frică să nu o piardă și, treptat, de lăcomie și o permanentă stare de neliniște, de care nu scapă decât când dă comoara de zestre fiicei sale.
Acțiunea se derulează repede și situațiile comice în care se află cei ce dobândesc neașteptate averi sunt artistic realizate.
Următorul dialog dintre Euclio și sclava sa definește personajul pe linia dezumanizării.
Euclio și Staphyla (sclava)
EU. Ieși, zic, hai, ieși ! Pe Hercule, trebuie să ieși imediat de aici afară,
spioană cu ochi iscoditori.
ST. Nenorocita de mine, de ce mă ciomăgești ?
EU Ca să fii nenorocită și netrebnică cum ești, să-ți duci o viață netrebnică,
așa cum meriți.
ST. Da, de ce m-ai alungat acuma din casă ?
EU Să-ți dau eu ție socoteală, holdă de bice ? Du-te la o parte acolo de la
ușă ! Acolo, acolo, te rog. Uite cum merge ! Dar știi tu ce te așteaptă ? Pe
Hercule, dacă-oi pune mâna pe bâtă sau pe bici o să te fac să-ți
mărești pasul ăsta de broască țestoasă !
ST. Duce-m-ar toți zeii la spânzurătoare, decât să mi te mai slujesc pe tine în
halul ăsta !
EU. Ia uite, nelegiuita, cum murmură sigură ! Pe Hercule, hoațo, am să-ți scot
eu ție ochii ăștia, ca să nu mai vezi ce fac. Inapoi de acolo, acum, acum.
ST. Incă mai înapoi ?
EU. Ho ! Acolo să stai ! Dacă ai să te muți din acest loc cât lațul unui deget
sau căt o unghie, sau dacă ai să te uiți înapoi până când am să-ți
poruncesc eu, îndată, pe Hercule, am să te fac eleva spânzurătorii. Nici
o îndoială că nu am văzut niciodată o babă mai nelegiuită ca asta, și mă
tem neînchipuit de mult de ea...să nu simtă unde este ascuns aurul...ea
are ochi și în ceafă, netrebnica. Acum am să mă duc să văd dacă mai
este aurul acolo unde l-am ascuns. Tare mă mai frământă, sărmanul de
mine !
ST. (aparte) Așa să mă ajute Castor, dacă pot eu să spun ce nebunie a dat
peste stăpânul meu; în felul ăsta de zece ori pe zi mă scoate din casă. Pe
Polux, nu știu ce furtuni îl stăpânesc pe omul ăsta. Veghează noapte
după noapte, apoi ziua ca un cizmar șchiop stă tot timpul acasă.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Scena a III-a din actul V prezintă frământările lui Euclio de teama pierderii comoarei.
ACTUL V, SCENA III
EUCLIO. - S-a sfârșit cu mine. Sunt pierdut. M-au omorât. Unde să alerg ? Unde să n-alerg ? Stăi, stăi. Cine ? Nu știu, nu văd nimic, merg ca un orb; nu mai sunt în stare nici să-mi dau seama unde sunt, nici cine sunt. Fieți-vă milă, vă rog în genunchi, veniți-mi într-ajutor, arătați-mi-l pe cel care mi-a furat-o.....(către public). Ce spui tu ? Pe tine te cred pe cuvânt: se cunoaște după față că ești om de treabă...ce-i ? De ce râdeți ? Vă știu eu pe toți cine-mi sunteți ; știu câți tâlhari sunt printre voi înveșmântați în haine albe, să păreți oameni cinstiți...E, nu-i nimeni dintre voi care m-a furat ? Vai de mine !...Atunci, vorbește tu, ăla - cine-i hoțul ? Nu știi ? Sărăcan de mine, m-a luat iadul. Pier de cea mai rea moarte...zi blestemată !....Ai abătut asupră-mi dureri și lacrimi, foame și sărăcie...Cine-i mai nenorocit decât mine pe lume ? La ce-mi mai folosește viața dacă mi-am pierdut comoara la care țineam ca la ochii din cap ? Cât mi-am chinuit trupul și sufletul de dragul ei...Acum alții se bucură de nenorocirea și paguba mea...Ah, n-am tăria să sufăr” .
