IOANA LUI MĂRĂCINE
de Marin Sorescu
Are mâinile paralizate, moi
Şi-a văzut-o o femeie într-o zi, şezuse pe lemne,
Migoroşea acolo prin lemne, pe lângă brutărie.
- Da' ce faci?
- Să frâng un băţ, să iau pâinea-n spinare,
Că luai de la brutărie şi nu pot s-o duc acasă
În mână, că-mi tremură mâinile şi-mi pică.
Că mâine e sfântul Ion şi să-mpărţesc şi eu Rinii
(Fata ei moartă până-n douăzeci de ani)
Cum să stau şi eu aşa, să nu-mpart şi eu?!
De făcut colaci nu pot să fac...
Câte mălaie făceam eu şi-am dat săptămâna trecută
Să fac şi eu mămăligă într-o tigaie
Şi n-am putut s-o termin, am mâncat-o mai mult păsat.
- Dar cămăşile cum le speli?
- Cu picioarele.
Le pun în albie, pun apă, împing săpunul peste ele cu piciorul
Şi trag acolo! Şi le atârn pe culme.
Are cinci copii care-i mai trăiesc, toţi cu avere, cu case,
Toţi în Craiova.
- Şi-am zis să-mi dea şi mie câte 25 de lei pe lună toţi
Şi făceam 125 de lei şi trăiam şi eu.
„E, fir-a dracu, ai lua banii degeaba."
I-a dat în judecată şi-acolo la Craiova i-a-ntrebat
Judecătorul pe copii:
- De ce nu vedeţi de mama voastră?
- Păi, nu ne-a dat nimic!
- Ba le-am dat, domnule judecător, le-am dat pământ,
Le-am făcut case...
- Bă, v-a făcut mari! V-a dat viaţă, păcătoşilor, şi v-a făcut
Mari. Ce mai vreţi de la ea? Să aveţi grijă de ea.
Şi uite cum au.
După vreun an a paralizat şi de picioare.
Spunea: „Nu pot să iau sticla cu gaz,
Că nu poci s-o ţiu în mână
Şi s-o pun pe mine şi să iau chibritul
Şi să-mi dau foc. Că lumea le îndepărtează
De mine - şi gazul şi chibriturile.
Nu ştiu, o fi păcat, că mi-aş da foc,
Da' o fi păcat, nu m-oi mai întâlni
Cu copii ăi morţi! Că numai aşa aş
Scăpa de viaţă! Altfel n-am cum
Să-mi fac moarte, că şi pentru asta trebuie putere.
Stătea pe-o pătură-n pat.
- Bine, dumneata nu mai ai ţoale neam?
- Mai am şi eu un rând colo, de moarte,
În troaca aia de cufăr.
Nu mai avea nici dinţi în gură.
- Ce-ai făcut cu dinţii, că dumneata
Aveai dinţi buni.
- I-am frânt în coji de pâine,
Când îmi mai aduce şi mie cineva.
Noaptea se deschidea uşa singură,
Că se-nvechise şi casa
Şi ea se tăvălea până ajungea acolo
Şi cu ciomagul în gură, de-l proptea sub broască,
Să nu se mai deschidă uşa, singură, în faţa stafiei
Tinereţii apuse,
Şi iar se tăvălea înapoi,
De se ducea la pat.
Altă dată se târa pe lângă perete,
Până ajungea la drevele tereştrii,
Se prijonea cum putea de ele
Şi ţipa acolo, s-o audă cineva,
Să vie la ea, să-i dea o picătură de apă.
Vorbise c-o femeie, să treacă să aibă
Grijă de ea, un ceas-două pe zi,
Şi-i lăsa casa, după aia.
S-a dus femeia, o dată, de două ori,
Ba chiar o lună de zile. Şi la urmă
A pus tagă. Povestea:
„Păi, ştiţi ce instrucţie făcea cu mine?
Zicea: «Vino de mă-ntoarce şi pe mine
Pe partea ailaltă». Mă duceam, o-ntorceam,
După aia: «Aşează-mi tu picioarele bine.
Pune-mi tu mâna asta sub cap.
Dă-mi nişte apă rece. Nu, că nu mă
Puseşi bine, întoarce-mă la loc,
Dă-mi să mănânc. Ce-mi bagi lingura
Aşa pe gât?»
De-aia nu m-am mai dus."
Ei, femeia ca omul bolnav.
Au venit copiii şi-au dus-o la azil.
L-au luat şi pe-ăl bătrân, care şedea mai demult la ei
Şi-au dat cu
Amândoi în curtea spitalului.
Au murit - ea, la o săptămână,
El, la vreo zece zile. Ăi bătrâni
Erau certaţi. Nu ştiu dacă
S-or fi împăcat acolo.
Şi-or fi vorbit, nu şi-or fi vorbit.
Ce oameni vrednici au fost,
Ce gospodărie aveau!
Asta e bătrâneţea. Aşa-ţi sunt copiii!
