Félix Rubén García Sarmiento, cunoscut sub pseudonimul Rubén Darío ( 1867 - 1916) a fost un poet nicaraguan.
Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american.
Rubén Darío s-a născut la Metapa, Ciudad Darío, Matagalpa în Nicaragua la 18 ianuarie 1867. A avut o copilărie zbuciumată plină de lipsuri și certuri familiale. La 14 ani începe să scrie și să publice poezie, fiind autodidact. A lucrat mulți ani ca jurnalist în Chile, Argentina, Guatemala sau Costa Rica, apoi ca diplomat. Se întâlnește cu mari poeți hispanoamericani: Julián del Casal, José Martí, Leopoldo Lugones, Rafael Obligado sau Ricardo Jaimes Freyre. Se mută în Europa din 1900, la Madrid și Paris. Via New-York se întoarce în țara sa în 1914, bolnav și părăsit. Moare la Leon pe 6 februarie 1916.
LUI ROOSEVELT
Numai cu glasul Bibliei sau versul lui Walt Whitman
se poate ajunge la tine, Vânătorule !
Primitiv şi modern, simplu şi complicat,
cu o parte din Washington şi patru din Nemrod !
Eşti Statele Unite,
eşti cotropitorul de mâine
al Americii cu sânge indian şi nevinovat,
ce încă se mai roagă lui Isus
şi încă mai vorbeşte spaniola.
Ins mândru şi puternic al neamului tău,
eşti cult, eşti dibaci ; îl contrazici pe Tolstoi
Şi călărind sau vânând tigri,
pari Alexandru Nabucodonosor.
(Eşti un profesor al energiei,
după cum spun nebunii de azi.)
Crezi că viaţa-i un incendiu,
că progresu-i o explozie ;
că unde semeni glonţul creşte viitorul.
Nu !
Statele Unite sunt puternice şi mari.
Când tresar ele, un cutremur adânc
alunecă prin vertebrele Anzilor.
Şi de strigaţi, un leu parcă s-aude.
De mult Hugo i-a spus lui Grant : „Stelele
sânt ale voastre”.
Abia străluce, ridicându-se, soarele Argentinei,
iar steaua chiliană se-nalţă-ncet...) Sunteţi bogaţi.
Alăturaţi cultului lui Hercule pe cel al lui Mammon ;
şi luminând drumul uşoarei cuceriri,
Libertatea-şi ridică torţa la New York.
Dar America noastră, cea care avea poeţi
din vremurile bătrâne ale lui Netzahualcoyotl,
cea care a păstrat urmele uriaşelor tălpi
ale marelui Bacus
cea care a învăţat dintr-o dată alfabetul orfic,
cea care a consultat aştri şi a văzut Atlantida,
al cărui nume răsună în Platon,
cea care, din îndepărtaţii ei ani de viaţă,
trăieşte din lumină, din foc, din parfum, din iubire,
America marelui Monctezuma, a lui Inca,
America tânără a lui Columb,
credincioasa Americă, America spaniolă,
America unde nobilul Cahutemoc a spus :
„Eu nu stau pe un pat de trandafiri" ;
această Americă tremurând sub furtuni
şi trăind din iubire,
cu oameni oacheşi şi suflet barbar, trăieşte.
Visează şi speră. Iubeşte şi vibrează.
E fiica Soarelui. Ai grijă :
America spaniolă trăieşte !
Lângă Leul spaniol există mii de lei.
Şi ar fi nevoie, Roosevelt,
să fii divinitatea însăşi,
cel mai bun Trăgător, perfectul Vânător,
pentru a ne prinde în ghearele voastre de fier.
Şi, de le-aveţi pe toate, un lucru vă lipseşte : Credinţa.
CÂNTEC DE TOAMNĂ ÎN PRIMĂVARĂ
Tinereţe, dar dumnezeesc,
de-acum pleci şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Mult încercată a fost şi castă,
inima mea întru iubire.
Cândva o fată, în această
lume de doliu şi mâhnire,
privea cum zorii puri ca ea
surâd ca floarea plină de mistere.
Părul ei lung şi negru îmi părea
desprins din noapte şi durere.
Eram copil sfios, iar ea, tăcută,
Şi-a fost firesc ca ea să fie,
iubirii mele doar din nea ţesută,
Herodie şi Salomie...
Tinereţe, dar dumnezeesc,
de-acum pleci şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Mai bună decât ea şi, poate, mai
mângâietoare şi-alintată,
o alta mai apoi aflai,
cum nu credeam că voi afla vreodată.
In dezmierdările-i fără de număr,
furtuni nebănuite aducea
şi numai cu un peplu aruncat pe umăr
bacantă prea frumoasă devenea.
În braţe visul mi l-a luat
ca pe un prunc şi pe-ndelete,
trist l-a ucis, în legănat,
fără lumini, fără regrete...
Tinereţe, dar dumnezeiesc,
dusă eşti şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
O alta gura-mi a crezut că-i bună
de joc iubirii ei dezlănţuite ;
surâs, privire, dinţi — nebună,
şi azi le duc pe suflet tipărite.
în dragoste găsindu-şi unic rost,
din rosturile vieţii toate,
săruturile ei au fost
bucăţi desprinse din eternitate.
Eden şi-nchipuia, uşoară,
sufletul nostru fără de sfârşit,
necunoscând că Primăvară
şi suflet se termină, negreşit.
Tinereţe, dar dumnezeesc,
dusă eşti şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Şi celelalte ! In atâtea locuri
din lumea asta, cum va fi mereu !
Acuma simple rime, jocuri,
iar dacă nu, fantasme-n pieptul meu
Zadarnic căutai prinţesa,
ce de-aşteptare se-ntrista.
Amară-i viaţa, dură şi, adesea,
nici pe prinţesă nu o poţi cânta.
Chiar dacă timpul mi s-a dus, firesc,
iubirea mea nu se termină ;
cu părul nins şi astăzi mă opresc
la trandafirii din grădină...
Tinereţe, dar dumnezeesc,
nu mai eşti şi n-o să mai revii !
Nu pot plânge, când să plâng doresc
şi adesea plâng făr-a dori.
Zorii însă-n mine auru-şi trăiesc !
UNUI POET
Nimic mai trist ca un titan ce plânge,
om-munte-ncătuşat de-o floare-amară;
voinic – gemând, viteaz ce-n rugi se frânge,
martir arzând în propria sa pară.
Heracle-n poala leneşei Omfale
stă ţintuit şi lupta o refuză,
erou ce-ncalţă muiereşti sandale,
poet ce-şi uită inspirata muză.
Cum să sugrume leii-n bătălie
cel care toarce, sclav, din furca slabă?
Doar prin efort, voinţă, vitejie,
pumnu-i de fier, iar mâna nu e roabă.
Poetul nu-i făcut pentru covoare
unde triumfă feminine danţuri;
să zvârle-n noapte raze lungi de soare,
să scrie versuri ce sfărâmă lanţuri.
Străfulgerând din strofe idealuri,
să lase-n urmă flacăra-i suavă;
mocirla de batjocuri şi scandaluri
n-o vadă-n zboru-i àcvila din slavă.
Soldat viteaz cu coif înalt de aur,
să tragă suliţi care ard ca para,
s-atace mândru, cum atacă-un taur,
şi, ca un leu, să-nfigă aprig gheara.
Cântând puternic, plăsmuiască-n cântec
stejari care-nsutesc pădurii zvonul,
idei ce sparg al răutăţii pântec
precum, desişul codrilor, bizonul.
Ca tot ce spune gura inspirată
să bubuie-n popor cu aspre creşteri,
talaz izbind în stânca nenfricată,
suflări de munte, glas profund de peşteri.
Samson să las-ale Dalilei rochii;
Dalila-nşală şi-i retează părul;
nu-şi pună bravu-n lanţuri, pentru ochii
unei frumoase, braţul lui ca fierul.
MELANCOLIE
Lui Domingo Bolivar
Tu, frate, care ştii lumina, spune-mi-o şi mie.
Sunt ca un orb.
Sunt fără drum şi merg pe bâjbâite.
Merg pe sub ploi şi fulgere dezlănţuite,
orbit de vis, nebun de armonie.
Visul e boala mea. Din poezie
lucrată mi-e cămaşa pe suflet; ascuţite
vârfuri de fier ea are, spini, cuţite,
din care picură melancolie.
Şi astfel merg. Orb şi nebun prin lumea mea
amară;
şi mi se pare-adesea că drumu-i lung şi-i seară,
iar uneori că-i scurt şi va să se termine.
Şi-n căutarea dintre viaţă şi-agonie,
chinul mi-l duc şi-abia mă mai pot ţine.
N-auzi cum cad din mine stropi de melancolie?
TRECI ȘI UITĂ
Tu, Pelerinule, cel care cauţi zadarnic
un drum mai bun decât cel ţie hărăzit,
cum vrei ca mâna să-ţi întind, năvalnic
dacă noi doi avem acelaşi drum, sortit?
Nu vei ajunge vreodată la liman;
tu porţi în tine moartea ca viermele umil
cel care îţi consumă tot ce e uman ...
Umanul şi divinul sunt cu tine în exil!
Continuă, o, călătorule, tăcut!
Ţi-a mai rămas mult drum de străbătut
până la ţara neştiută la care tu visezi ...
Mai bine treci şi uită, chiar să visezi e rău.
De te laşi pradă visării, te-nverşunezi
făclia vieţii tale să o arunci în hău.
VERSURI DE TOAMNĂ
Când gândurile mele spre tine vin înmiresmate,
privirea ta atât de dulce devine mai profundă.
Tălpile tale-s albe, în spumă de mare cufundate,
şi-ntreaga bucurie a lumii buzele-ţi inundă.
Iubirea trecătoare te-ncântă o scurtă perioadă,
şi duce-n tot atâta timp la bucurie şi mâhnire.
Acum o oră eu scriam un nume pe zăpadă,
şi-acum o clipă, pe nisip, îmi declaram noua iubire.
Pe-aleea de plopi, frunzele galbene se-aştern
pe unde rătăcesc perechi de-ndrăgostiţi.
Şi în paharul Toamnei rămâne un vin tern
în care, Primăvara, cad petale din trandafirii ofiliţi.
traducere: Elena Liliana POPESCU
