"Dacă revoluția s-ar fi făcut sub Ludovic XIV, zicea Rivarol, Cotin ar fi trimis la ghilotină pe Boileau și Pradon n-ar fi lăsat să-i scape Racine"... Vestitul om de spirit adăuga că numai mulțumită fugii peste hotar a scăpat el însuși de răzbunarea unor literați satirizați de dânsul, care se făcuse jacobini. Între aceștia, unul ilustru: Saint-Just.
Istorici însemnați ai Revoluției fac parte strălucită literaților în cruzimile teroarei, și unul din ei, Albert Sorel, după ce se sprijină pe vorbele lui Rivarol traduse mai sus, aduce, spre explicare, și acest aforism al lui La Rochefoucauld: sălbăticia naturală face mai puține crime decât amorul propriu. Tonul certurilor între literați era, în secolul XVIII, sălbatic destul - dar cred că nu mai mult decât acel al polemicilor de ziar și broșură în momente de criză acută din zilele noastre, de pildă pe vremea afacerii Dreyfus. Și apoi, sub teroare, nu scad oamenii în majoritatea lor, indiferent de meserie, la același nivel elementar omenesc de frică și ură ?
În înverșunarea lui fără frâu împotriva Revoluției, Taine s-a năpustit cu specială furie asupra oamenilor de carte și condei, și furia lui pare să fi făcut oarecum dogmă istorică. Procedarea este prea pătimaș sumară pentru a sluji la o evaluare exactă a cruzimii după categorii sociale. Stabilirea unor asemenea procente ale terorii ar fi lucrare instructivă; grea însă și migăloasă excesiv. Ar cere o istorie a persoanelor detaliată la extrem. Este prea ușor și simplu să arunci afirmația generală că fără otrava condeiului teroarea ar fi fost simțitor mai slabă. Cei care, în timp de asemenea scandal social, se ocupă cu măcelul, măcelăresc și fără inspirație literară - și Dumnezeu știe cât ajung să cetească aceștia și ce caz fac de cetit ! Ar fi ușor și distractiv să se facă o contraprobă cu bucăți alese din mărețul pamflet al lui Taine însuși; s-ar arăta atunci ce sanguinar literat a fost acest profesor de istoria artelor, și ce îndemnuri grozave la ură, și cruntă și veninoasă, împotriva literaților din secolul XVIII debordează din paginile lui. Ce noroc pentru aceștia că erau răposați !... Taine este un furibund dascăl de teroare, un sfătuitor de măceluri rafinat, deci primejdios la culme. Și în exemplul acesta se vede, ce-i dreptul, cum ura se încordează deosebit între oamenii de aceeași meserie: literatul Taine spumează cu specială pornire contra literaților Revoluției.
În realitate, sub teroare, cei ce par conducători, și între dânșii acei care scriu ori vorbesc (și bat cu deosebire la ochi prin aceasta), sunt duși de spaima maselor care au în mână nu condei, ci cuțit, pușcă, ciomag, iar în suflet poftele simple ale omului natural. Teroarea a făcut-o mulțimea de apași ai Parisului, oaste flămândă sporită nebănuit cu imigrația rurală dintr-o serie de ani cu ierni aspre anormal și cu recolte mizerabile. Violențele literare ale șefilor erau răsfrângerea groazei lor față de mulțimea care dicta, cu totul neliterar, dar cu un ton și cu mijloace care nu admit replica, stilul general al momentului.
Un alt amănunt îmi pare mai interesant, pentru noi, cei de astăzi, în această problemă a rolului literaților în vremuri de violență. Oamenii veacului XVIII, și literații îndeosebi, erau pătrunși de sentimentalism umanitar. Se topeau de duioșie universală și divinizau neamul omenesc. Optimismul lor despre ființa noastră nu avea margini: pentru dânșii istoria, de la ei încolo, avea să fie o pastorală dulce și continuă, deoarece firea adevărată a omului este eminent angelică. Dar intelectualii zilelor noastre?... Există desigur un sentimentalism propriu veacului XIX și XX; e circumscris însă în straturi de tot joase ale vieții intelectuale de astăzi. Fruntașii poartă, cum se știe, semnul unul scepticism netemperat de vreo slăbiciune sentimentală. Sunt pesimiști hapsâni, și un dispreț susținut și aspru pentru omenire este tonul lor sufletesc fundamental. Naturalism neîndurat în artă și în gândirea generală, mizantropie înveninată a lui Schopenhauer, doctrină delirant aristocratică a lui Nietzsche, ură și dispreț neîmpăcat, la artiști și alți intelectuali, contra "burghezului", contra celui de meserie mai puțin contemplativă - cu aceste condimente e dres spiritul literatului modern.
Ca să rămânem la exemplul prețios de mai sus, se poate dori ceva mai întunecat și aspru decât gândirea lui Taine? Certurile lui Voltaire cu Freron ori cu Rousseau sunt copilării gălăgioase, și un Voltaire era doar plin de gânduri zâmbitoare și de simțire trandafirie - ori, cel puțin, se credea absolut dator să le afișeze. Dar iadul întreg, de când e, n-ar întrece teroarea pe care ar putea să o monteze un literat hrănit cu Taine, cu Schopenhauer, cu Nietzsche, ori cu duzinile de scribi care s-au agățat de dânșii. Ca să mă îngrozesc mai puțin, stărui să cred că rolul literaților în teroare nu are să primeze niciodată. Primitivii care o aduc și o practică sunt și au să fie aceiași și neliterari. În tot cazul, dacă, într-un vis urât despre o eventuală teroare europeană, te gândești la pregătirea sufletească a literatului modern, te cuprinde o stimă fără margini pentru moderantismul cel mai radical.
