În odăile cu ușile deschise, târziu ... nu sunt tablouri, nici albumuri cu fotografii vechi, nici cărți veștejite, însă aceste toate stau în tăcere, le ascult din mica odaie, la un foc de lampă. Oh ! De n-aș striga un cuvânt în noaptea asta ... și să cad ...
Am uitat cine stă aici și unde au plecat, e târziu; pe străzi e șoapta bunului-plac și a suferințelor extreme, sau nimic ... și podeaua veche, și cioturile dau senzații de cranii; mintea cadențează fără șir cugetări pustii ... până ce o moleculă s-a zdrobit în creier, până ce totul spune :
"Vedeți ce ați făcut..."
O, mai târziu, mai târziu, după atâtea, aceleași lucruri vor fi mai plăcute ... și aceste lacrimi din noaptea aceasta nu se vor mai înțelege ... oh, de n-aș răcni un cuvânt, într-o spaimă crescândă, și să cad ...
Acum de ce să mai aprind lampa ... Ușa e deschisă, fereastra ... în mijlocul odăii dorm în picioare, mă clatin în întunericul părăsit ... uitat în fondul negru al odăii ... Un câine se smucește înapoi, supărat, apoi lătrând; o pisică sare pe fereastră, repezindu-se îndărăt de asemeni ... Dorm, în picioare în mijlocul întunericului părăsit ... Un greier cântă în tăcere ... Altfel nu a fost niciodată ... până ce soarele dezvăluie și aici o sentinelă obosită a singurătăților disprețuite...
Dimineață friguroasă cu vânt ... camera goală ... pășind, podelele sună; scriind, penița plânge pe hârtie ... poate s-a scris - ce vremuri ... ce sens ...Nouri întunecoși astupă fereastra ... Gândurile și lemnăria, ude ... Nouri întunecoși... întunecă ochii ... și vrea să plouă din nou ... Cerul s-a oprit, nu mai vrea să însemne timpul ... Niște bani stau pe colțul mesei, și gândul e închis ... Nourul întunecos stă la fereastră ca o noapte de gheață.
Patul nu e strâns și hainele așteaptă pe scaun ... poate e târziu ... la ea nu mî mai gândesc ... poate e târziu ... și vântul urnește încet nourul de la fereastră, pentru a pune altul ...
E noapte când oamenii se culcă și se iubesc ... când tot orașul cântă cu note de ploaie ca o veche pianolă ...
Singur, prin casă, fac versuri ...
Dacă tot orașul plânge ca o veche pianolă ... Ce este gândul în sine ... mâine ne vom duce după pâinea cea blondă, cea brună ... înainte ...
Cugetul romanesc, Bucuresti, martie 1923
