Anna Karenina este un roman publicat de Tolstoi între anii 1873 - 1877 în ziarul ”Mesagerul Rus”.
Se pare că modelul pentru personajul Anna Karenina l-a constituit Maria Hartung - fiica cea mare a poetului Pușkin.
Deși criticii vremii au dezavuat privirea crtică a lui Tolstoi asupra înaltei societăți, Dostoievski descrie apreciativ această ”adevărată operă de artă” și William Faulkner spune despre acest roman ca fiind ”cel mai bun roman scris vreodată”.
Romanul se împarte în opt părți și se deschide cu unul din cele mai des citate fraze: ” Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.”
Cartea se deschide prin vizita Annei (de fapt este chemată în ajutor) la familia contelui Oblonski , familie care se confrunta cu...un adulter, prefigurând ce avea să urmeze.
Pe peronul gării, Anna îl cunoaște pe tânărul conte Vronski care-și întâmpinase mama și care avea să fie motivul de adulter al Annei.
Tot aici, pe peron, are loc un accident, un bărbat se aruncă înaintea trenului - și această întâmplare dramatică fiind o prefigurare a sfârșitului Annei.
Anna este obligată să-și părăsească copilul - și aceasta o va măcina tot timpul pentru că, dacă poate fi considerată o soție...”rea”, ea nu este și o mamă rea decât că oprobiul public la care este supusă o silește să se îndepărteze de copil. Are și cu contele Vronski o fetiță pe care, în final, tot Karenin o ia pentru că legile societății ruse, nepermițându-i să se despartă, Anna practic rămâne soția lui.
Contele Vronski, cu mult mai tânăr decât ea, deși o iubea în felul lui, continuă să flirteze și cu alte femei, prilej de suferință continuă pentru Anna care era și așa o fire pasională și posesivă.
Vronski o duce în Europa pentru a evita să o expună prea mult criticii societății înalte rusești dar și aici, este izolată și însingurată ceea ce adâncește ”prăpastia” dintre cei doi iubiți.
Într-un final, Anna se sinucide neînțeleasă și trădată de cei dragi.
Volumul al II-lea
Partea a VII-a
Capitolul XXXI
Se auzi sunând clopoțelul. Trecură niște bărbați tineri, urâți, neobrăzați și grăbiți, totuși preocupați de impresia pe care o făceau asupra celorlalți. În livrea, cu ghete înalte și cu aerul lui stupid, Piotr străbătu sala și veni spre ea ca s-o conducă la vagon. Niște bărbați gălăgioși tăcură când trecu Anna prin fața lor pe peron, iar unul șopti celuilalt pe socoteala ei, bineînțeles, ceva necuviincios. Anna urcă treptele înalte și se instală singură într-un compartiment, pe o canapea cu arcuri, albă odinioară, acum murdară. Își puse sacul de voiaj lângă ea. Piotr, cu un zâmbet tâmpit, își ridică la geam pălăria cu fireturi, în semn de adio, iar un conductor dezghețat trânti ușa și trase zăvorul. O doamnă foarte urâtă, cu turnură (Anna o dezbrăcă în gând și se îngrozi de sluțenia ei), și o fată care râdea afectat trecură în fugă, pe jos, prin fața vagonului.
- La Katerina Andreevna, totul e la ea, ma tante ! - striga fata.
”Până și fata asta e schilodită sufletește și se strâmbă” se gândi Anna. Ca să nu mai vadă pe nimeni, ea se sculă repede și se așeză la fereastra din partea cealaltă a vagonului gol. Un mujic murdar, cu o șapcă de sub care ieșeau lațe încurcate de păr, trecu prin faâa ferestrei aplecându-se sub roțile vagonului. ”Parcă l-aș cunoaște pe mujicul ăsta respingător”, își zise Anna. Deodată își aduse aminte de visul ei și, tremurând de spaimă, ea se trase spre ușa din partea cealaltă. Conductorul tocmai deschidea ușa, lăsând să intre un domn și o doamnă.
- Doriți să coborâți ?
Anna nu răspunse. Nici conductorul și nici perechea care intrase nu băgară de seamă groaza de pe fața ei acoperită de voal. Anna se întoarse în colțul său și se așeză. Perechea luă loc pe banca din față, cercetându-i cu atenție, dar pe furiș, rochia. Atât bărbatul cât și soția sa îi păreau nesuferiți. Soțul o întrebă pe Anna dacă-i dă voie să fumeze, dar probabil nu pentru a fuma, ci pentru a intra în vorbă cu dânsa. Primind îngăduința ei, bărbatul începu să vorbească fanțuzește cu soția sa - lucru de care avea și mai puțină nevoie decât de fumat. Amândoi spuneau fel de fel de nimicuri - numai ca să-i audă Anna, care își dădea seama cât de mult se săturaseră unul de altul și cât se urau. De altfel nici nu se putea să nu urăști asemenea monștri vrednici de milă.
Se auzi al doilea semnal de plecare și, numaidecât hodorogitul cărucioarelor de bagaje, zgomot, strigăte, râsete...Pentru Anna era atât de limpede că nimeni n-avea de ce să se bucure, încât râsetele acestea o enervau dureros. Ar fi vrut să-și astupe urechile ca să nu le audă. În sfârșit răsunară al treilea semnal și un fluierat, se auzi șuieratul locomotivei, lanțul se smuci și soțul se închină. ”Aș fi curioasă să-l întreb ce înțelege prin asta”, se gândi Anna, uitându-se cu răutate la dânsul. Apoi, privirea ei, trecând peste doamna din față, urmări pe fereastră persoanele rămase pe peron, care însoțiră pe cei care plecau cu trenul și care parcă lunecau înapoi. Vagonul unde se afla Anna, și cae se cutremura cadențat la îmbucătura șinelor, trecu prin fața peronului, pe lângă un zid de piatră, pe lângă un disc și pe dinaintea altor vagoane. Roțile începură să țăcăne mai lin pe șine, cu un zvon ușor. Soarele care asfințea lumină viu fereastra și un vântișor prinse să se joace cu perdeaua. Anna, trăgând în piept aerul proaspăt, uită pe vecinii ei de compartiment și începu din nou să se gândească în molcoma legănare a vagonului.
”Da. Unde m-am oprit ? Am ajuns...că nu-mi pot închipui nici o situație în care viața să nu fie un chin pentru mine, că noi oamenii suntem născuți ca să ne chinuim și că toți o știm și veșnic născocim mijloace ca să ne amăgim. Dar ce-i de făcut când vezi adevărul ?”.
- Rațiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de ceea ce-l supără - rosti cu afectare doamna din față în limba franceză, mulțumită de bună seamă de fraza ei.
Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gândurile Annei.
”Să scapi de ceea ce te supără”, repetă în gând Anna. Apoi, uitându-se la soțul bucălat și roșu la față și la nevasta sa uscățivă, își dădu seama că soția bolnăvicioasă se socotește o femeie neînțeleasă, iar bărbatul ei o înșală și întreține într-însa această părere. Îndreptând asupra lor aceeași lumină puternică, Anna le văzu parcă viașa întreagă și toate cutele sufletului. Dar acolo nu era nimic interesant ! De aceea ea își depăna mai departe firul gândurilor.
”Da, mă supără foarte mult, și de aceea ne este dată rațiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie să scap. De ce să nu stingi lumânarea când nu mai ai ce privi, când te dezgustă să mai privești cele din jur ? Dar cum ? De ce a trecut în gabă conductorul pe scândurica aceea îngustă ? De ce strigă tinerii aceia din vagonul de alături ? De ce vorbesc ? De ce râd ? Totul e neadevăr, minciună, înșelăciune, totul e rău.”
Când trenul opri în stație, Anna coborî în mulțimea celorlalți călători și, ferindu-se de ei ca de niște leproși, se opri pe peron, străduindu-se să-și amintească pentru ce sosise acolo și ce avea de gând să facă. Tot ceea ce mai înainte i se păruse cu putință era acum atât de greu de înțeles, mai ales în mulțimea gălăgioasă a oamenilor acestora nesuferiți care n-o lăsau în pace ! Ba veneau în fugă la ea hamali, oferindu-și serviciile...ba niște tineri tropăiau cu tocurile ghetelor pe dușumeaua de scândură a peronului și vorbeau cu glas tare, cercetând-o cu privirea de sus până jos...ba călătorii întâlniți în drum nu se dădeau destul de repede la o parte ca s-o lase să treacă.
Aducându-și aminte că își pusese în gând să plece mai departe în cazul că n-ar fi primit nici un răspuns. Anna opri un hamal și-l întrebă dacă nu era acolo un vizitiu al contelui Vronski, cu o scrisore.
- Contele Vronski ? Cineva de la dumnealor a ost adineauri aici. A primit pe prințesa Sorokina cu domnișoara. Dar cum arată vizitiul ?
În timp ce Anna stătea de vorbă cu hamalul vizitiul Mihailo - un bărbat rumen și vesel - îmbrăcat într-o manta albastră, arătoasă, împodobită la brău cu lanțul de la ceas, se apropie de dânsa și-i întinse scrisoarea, mândru pesemne că-și îndeplinise așa de bine însărcinarea. Anna o deschise și i se strânse inima mai înainte de a o fi citit.
”Îmi pare rău că biletul nu m-a găsit. Vin la ora zece”, răspunsese Vronski, cu un scris neîngrijit.
”Așa. Mă așteptam la asta” își zise Anna cu un zâmbet de răutate.
- Bine, atunci du-te acasă - rosti ea încet către Mihailo. Vorbea încet, fiindcă bătăile nebunești ale inimii îi stinghereau respirația. - ”Nu. N-am să te mai las să mă chinuiești”, se gândi Anna cu o amenințare, nu pentru el, nu pentru ea însăși, ci pentru ființa care o făcea să se chinuie. Porni apoi pe peron prin dreptul gării.
Două slujnice care se plimbau pe peron întoarseră capul, uitându-se după dânsa și judecându-i cu glas tare toaleta:”Sunt adevărate” spuseră ele despre dantelele pe care le purta Anna. Tinerii n-o mai lăsau în pace. Trecură din nou prin fața ei, uitându-se drept în ochi și, în hohote de râs, strigară ceva cu glas fandosit. Șeful gării o întrebă din mers dacă pleacă mai departe cu trenul. Un băiat care vinde cvas nu-și mai lua ochii de la dânsa. ”Dumnezeule, încotro să fug ?” se gândi Anna mergând înainte pe peron. Se opri la capătul peronului. Niște doamne și niște copii - care veniseră să întâmpine pe un domn cu ochelari și care râdeau și vorbeau cu glas tare - tăcură deodată, uitându-se la Anna când ea ajunse în dreptul lor. Anna își iuți pasul și se îndepărtă de ei, apropiindu-se de marginea peronului. Venea un tren de marfă. Peronul se cutremură. Annei i se păru că merge din nou cu trenul.
Deodată, amintindu-și de omul tăiat de tren în ziua primei sale întâlniri cu vronski, ea înțelese ce avea de făcut. Coborî cu pași repezi și ușori treptele care duceau de la castelul de apă spre șine și se opri chiar lângă trenul care trecea prin fața ei. Privi partea de jos a vagoanelor, șuruburile, lanțurile și roțile înalte de tuci ale vagonului din cap, care lunecau încet. Se sili să măsoare din ochi partea din mijloc dintre roțile de dinainte și cele de dinapoi, cumpănind clipa când partea aceasta ar veni în dreptul ei.
”Acolo ! își zise Anna, uitându-se în umbra vagonului la zgura amestecată cu nisip care acoperea traversele. Acolo, drept la mijloc. Astfel am să-l pedepsesc și pe dânsul și-am să scap de toată lumea și de mine însămi”.
Anna vru să se arunce în spațiul dintre roțile primului vagon, când vagonul veni în dreptul ei. Dar sacoșa roșie pe care tocmai o scotea de pe braț, o făcu să întârzie, și mijlocul vagonului trecu prin fața ei. Trebui să aștepte vagonul următor. Deodată o cuprinse un sentiment asemănător celui pe care-l avea când se pregătea să intre în râu să se scalde - și-și făcu semnul crucii. Gestul familiar al semnului crucii îi trezi în suflet un șir întreg de amintiri de pe când era copil și adolescentă. Bezna care-i învăluise totul se rupse dintr-o dată, iar viața i se înfățișă pentru o clipă cu toate bucuriile ei senine din trecut. Totuși, ea nu-și lua ochii de la roțile celui de-al doilea vagon, care se apropia. În clipa când jumătatea distanței dintre roți ajunse în dreptul ei, Anna zvârli sacoșa roșie și, strângându-și capul între umeri, se aruncă pe mâini, sub vagon și, cu o mișcare ușoară - ca și cum s-ar fi pregătit să se scoale îndată - se așeză în genunchi. În aceeași clipă se îngrozi de ceea ce făcea. ”Unde-s ? Ce fac ? Pentru ce ?” Vru să se ridice și să se dea îndărăt, dar ceva uriaș și neîndurător o izbi în cap și o trase de spate. ”Doamne, iartă-mi totul !” rosti Anna simțind că nu se mai poate lupta. Mujicul cel mic scotecea niște fiare, îndrugând ceva în barbă, iar lumina la care Anna citise cartea vieții, plină de zbucium și de înșelăciuni, de durere și răutate, străluci ca o flacără mai vie decât oricând, sfâșiind bezna, apoi flacăra șovăi și se stinse pentru totdeauna.
