Scriitor care a influențat puternic o parte însemnată din literatura secolului al XX-lea prin profunzimea analizei psihologice și prin zguduitoarea problematică morală a operelor sale, Dostoievski prezintă figuri de oameni necăjiți (Oameni sărmani, Umiliți și obidiți) sau de indivizi ajunși pe ultima treaptă a degradării, cum sunt ocnașii (Amintiri din casa morților), cu o mare compasiune și o adâncă înțelegere, scoțând în evidență scânteia de omenie existentă în sufletele cele mai pervertite.
Caractere complexe, contradictorii, personajele sale sunt capabile de crimele cele mai abjecte și de faptele cele mai generoase.
Printre capodoperele sale se numără Crimă și pedeapsă (1866), Idiotul (1868 - 1874), Demonii (1872), Frații Karamazov.
CRIMĂ ȘI PEDEAPSĂ
prestuplenie i nakazanie
1866
Primul mare roman al lui Dostoevski prezintă profunda dramă interioară a lui Rodion Raskolnikov, fost student care a părăsit univesitatea din cauza sărăciei și care ucide o bătrână cămătăreasă și pe sora ei atât pentru bani, cât și pentru a-și dovedi lui însuși că poate nega morala, ceea ce, în concepția lui, iar conferi caracterul unei personalități ”superioare”.
Crima este însă urmată de frământările sufletești ale lui Raskolnikov, care va mărturisi și, deportat în Siberia, se va purifica sub influența Soniei Mrmeladova, fata generoasă care se sacrificase pentru familia ei și îl însoțește în exil.
Fragmentul ales de mine prezintă puternica impresie pe care o produce asupra lui Raskolnikov scrisoarea prin care mama sa îi anunță apropiata căsătorie a surorii lui. Dorința de a face rost de bani pentru a-și ajuta familia constituie unul din mobilurile crimei lui Raskolnikov.
Partea întâi
IV
Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital cum s-ar spune, nu șovăise nici o clipă. Chiar în timpul cât citise scrisoarea, luase hotărârea și hotărârea era decisivă: ”Cât voi fi eu în viață, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu cu domnul Lujin !”.
”Situația e clară, mormăi el rânjind răutăcios și sărbătorind dinainte izbânda hotărârii lui. Nu, măicuțo, nu, Dunia, nu mă puteți înșela !...Se mai și scuză că nu mi-au cerut sfatul, că au luat hotărârea fără mine ! Firește ! Credeți că acum nu se mai poate desface ? O să vedem noi dacă se poate sau nu ! Auzi dumneata ce argument invocă - Piotr Petrovici este atât de ocupat, atât de ocupat, că nu se poate însura altfel decât din goana cailor, ca să nu zic din goana trenului. Nu, Dunicika, știu și-mi dau seama ce sunt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; știu și la ce te-ai gândit o noapte întreagă, umblând prin odaie, și pentru ce te-ai rugat în fața icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se află în iatacul măicuței. E greu să urci Golgota. Hm...Și așa, te-ai hotărât, Avdotia Romanova, să te măriți cu un om de afaceri, practic, un om cu ceva avere (”de pe acum are ceva avere”, de...nu sună rău !), care ocupă două posturi și împărtășește ”ideile generației noastre noi” (după cum scrie măicuța), un om care ”pare bun”, după cum spune chiar Dunicika. Acest pare e un poem ! Și Dunicika se mărită pe temeiul acestui: pare !...Minunat ! MInunat !
...Aș dori să știu pentru ce mi-a scris măicuța despre ”noua noastră generație” ? Ca să caracterizez pe acest domn, sau cu scopul de a mă îmbuna, de a pune o vorbă bună în favoarea domnului Lujin ? O, viclenelor ! Ar fi interesant, de asemenea, de lămurit încă ceva: cât au fost de sincere una față de cealaltă în ziua și în noaptea care a precedat hotărârea și în zilele care au urmat ? Oare și-au spus ele în cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, având aceleași gânduri, s-au înțeles atât de bine tacit, că orice vorbă ar fi fost de prisos ? Probabil că, într-o măsură, așa a fost; se vede din scrisoarea măicuței: el i-a părut cam tăios, un pic, și naiva mea măicuță s-a apucat să-și dezvăluie observațiile Duniei. Iar, dânsa, cum era de așteptat, s-a supărat și i-a ”răspuns chiar cu ciudă”. Firește ! Cine nu s-ar înfuria (când totul este hotărât și de la sine înțeles) să trebuiască să mai răspundă și la asemenea întrebări naive. Și apoi, ce-mi tot scrie: ”S-o iubești pe Dunia, Rodea, și să știi că ea te iubește nespus, chiar mai mult decât pe ea însăși”...Nu cumva o mustră în taină conștiința fiindcă s-a învoit să-și jertfească fiica în folosul baiatului ?” Tu ești credința noastră în viitor, tu ești totul pentru noi !” O, măicuțo !...”
Furia din sufletul lui sporea din clipă în clipă, și dacă ar fi dat ochii cu domnul Lujin, ar fi fost în stare chiar să-l ucidă !
”Hm, este adevărat, urmă el salturile gândurilor ce-i roiau în minte, este foarte adevărat că pentru a cunoaște un om trebuie să te apropii de el treptat și cu băgare de seamă; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai întâi de toate el este ”un om serios” și ”pare bun”; auzi dumneata, a luat asupra lui transportul lăzii celei mari și a bagajelor ! Se mai poate îndoi cineva de bunătatea lui ? Iar ele amândouă, logodnica și cu mama, vor tocmi un surugiu și vor călători cu căruța cu coviltir de rogojină (doar așa am călătorit și eu !). Ce are a face ?! Nu sunt decât nouăzeci de verste, ”iar de acolo o să călătorim destul de bine cu clasa a treia”, cam vreo mie de verste.Au dreptate: se întind atât cât le este plapuma; dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis ? E doar logodnica dumitale...Și apoi, nu se putea să nu știi că mama ia cu împrumut, în contul pensiei sale, ca să aibă bani de drum, nu-i așa ? Firește, dumneata și Dunicika veți alcătui o întreprindere comercială, întemeiată pe avantaje reciproce și contribuție egală, deci cheltuielile se împart pe din două: frate-frate, dar brânza-i pe bani, după cum spune proverbul. Dar până și aici omul de afaceri a izbutit să le tragă pe sfoară; transportul bagajelor costă mai puțin decât călătoria, s-ar putea chiar să fie gratuit. Dar atunci, nu văd ele ce se petrece sau se prefac că nu văd ? Căci sunt mulțumite, încântate ! Dacă acestea sunt numai florile, la ce roade se pot aștepta în viitor ! Ce-i mai revoltător în toată povestea asta nu este nici zgârcenia, nici meschinăria, ci tonul, care prevestește ce fel de raporturi se vor stabili între ei după căsătorie...Și măicuța care risipește banii în stânga și în dreapta ! Cu ce are să vină la Petersburg ? Cu trei carboave în buzunar sau cu două ”bumăști”, cum spune cealaltă...bătrâna...hm ! Din ce speră să trăiască mai târziu la Petersburg ? Doar nu-și dă seama de pe acum că, din unele motive, nu va putea sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar la început ? O fi scăpat vreo vorbă, pesemne, drăguțul de logodnic, din care s-a luminat măicuța, deși cu nici un preț n-ar mărturisi acest lucru și zice...”Am să refuz”.
Și atunci, ce face, din ce speră să trăiască ? Din cele o sută douăzeci de ruble pensie, din care se va scădea încă datoria către Afanasi Ivanovici ? Acasă împletea băsmăluțe de iarnă, cosea manșetuțe, stricându-și ochii bătrâni. Dar acest lucru nu adaugă mai mult de douăzeci de ruble pe an la cele o sută douăzeci, asta o știu bine. pri urmare, se bizuie totuși pe noblețea sentimentelor domnului Lujin: ”Are să-mi propună singur, are să mă roage”. Așteaptă ! Așa se întâmplă totdeauna la aceste suflete admirabile, schilleriene: până în ultima clipă îl împăunează pe om, până la ultima clipă nădăjduiesc că totul se va soluționa cum e mai bine, și chiar dacă presimt contrariul, pentru nimic în lume nu și-o mărturisesc; se cutremură numai la simpla idee; se apără cu mâinile și cu picioarele de adevăr, până când omul, înzorzonat de ele, le dă personal cu tifla. Ar fi interesant de știut dacă domnul Lujin are decorații ? Sunt gata să pariez că are ”Ordinul Anna” la butonieră și și-l pune când ia masa la diverși antreprenori și negustori. Poate că și-l va pune și la propria dumnealui nuntă ! Dar, lua-l-ar naiba !...
...Ce să-i faci ? Așa e măicuța - Dumnezeu s-o ție...Dar Dunia ? Dunicika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine ! Doar aveai nouăsprezece ani când ne-am văzut ultima oară și ți-am înțeles firea. Măicuța scrie că ”Dunicika poate să îndure multe”. Asta o știam. Asta am știut-o încă acum doi ani și jumătate și în acești doi ani și jumătate mereu m-am gândit la asta, tocmai la faptul că ”Dunicika poate să îndure multe.” Dacă l-a putut suporta pe domnulSvidrigailov cu tot ce a urmat, înseamnă că, într-adevăr, poate îndura multe, și acum, dumneaei și măicuța și-au închipuit că și domnul Lujin poate fi suportat, domnul Lujin care-și expune teoria cu privire la avantajul ce-l oferă soțiile luate din mizerie, pentru care bărbatul este un binefăcător, și și-o expune aproape la prima întâlnire. Să zicem că ”l-a luat gura pe dinainte”, deși e om practic (așa că s-ar putea prea bine să nu-l fi luat gura pe dinainte ci să se fi grăbit să-și expună punctul de vedere,) dar Dunia, Dunia ? Ea doar vede limpede ce fel de om este Lujin și știe că va trebui să trăiască cu acest om. Dar și eu știu că ea s-ar învoi mai curând să se hrănească numai cu pâine neagră și apă, decât să-și vândă sufletul, că nu și-ar da libertatea cugetului în schimbul unui pic de confort. N-ar face-o pentru o împărăție, darămite pentru domnul Lujin ! Nu, Dunia era altfel când am cunoscut-o eu, și...și cred că nu s-a schimbat nici acum !... Ce să vorbim ! E greu să înduri pe-alde Svidrigailovi ! E greu să colinzi guberniile și să muncești o viață întreagă pentru două sute de ruble pe an, știu că sora mea ar prefera să ducă viața unui negru din colonii, sau a unui lituanian în slujba unui neamț din Ostsee, decât să-și pângărească sufletul și să-și încarce conștiința, legându-și viața de un om pe care nu-l respectă și cu care nu are nimic în comun. Să-și lege viața pentru totdeauna, numai din interes ! De-ar fi domnul Lujin de aur curat, sau o nestemată de neprețuit și tot n-ar primi să-i fie ibovnică cu cununie ! De ce primește totuși ? Unde-i hiba ? Care-i dezlegarea enigmei ? E limpedeȘ pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca să scape de moarte, nu s-ar vinde, dar pentru altul s-ar vinde ! Pentru o ființă dragă, adorată, s-ar vinde ! Iată unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata să se vândă. Pentru ei ar vinde orișice ! O, dacă-i vorba de asta, ar fi în stare să-și calce și pe conștiință ! Libertate, liniște, conștiință, tot, tot ar pune la bătaie ! Calcă-se în picioare viața mea, numai ființele dragi să fie fericite !
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Nu vreau jertfa ta, Dunicika, nu o vreau, măicuțo ! Și cât trăiesc eu, căsătoria asta nu se va face, nu se va face ! Mă opun!”
Raskolnicov se trezi din gândurile lui și se opri.
”Nu se va face ? Dar ce ai să faci tu ca să împiedici acest lucru ? Ai să-l interzici ? Cu ce drept ? Ce le poți promite, la rândul tău, ca să ai acest drept ? Să le închini toată viața, tot viitorul ”după ce vei isprăvi facultatea și-ți vei găsi un loc ?” Foarte frumos, asta-i viitorul, dar astăzi ? E vorba că trebuie să faci ceva chiar acum, pricepi tu ? Iar tu, ce faci ? Le storci de parale. Ele îți procură bani, punându-și la poprire pensia de o sută de ruble pe an și leafa domnilor Svidrigailov ! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahrușini cu ce le vei apăra, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor ? Peste zece ani ? În zece ani mama va orbi tot împletind basmale și poate și din pricina lacrimilor, va cădea zdrobită de lipsurile ei fără sfârșit; și sora ? Gândește-te ce se poate întâmpla cu sora ta peste zece ani sau în cursul acestor zece ani ? Ai ghicit ?”
Își sfâșia cu un fel de amară voluptate, sufletul cu aceste întrebări, care, de altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi și dureroase, căci și le pusese de multe ori. De multă vreme îl frământau și îi rupeau inima. Cândva, cine știe când, în sufletul lui se născuse durerea ce-l măcina azi, și durerea crescuse, se adunase, iar în ultima vreme se copsese și se concentrase, luînd forma unei probleme îngrozitoare, absurde, fantastice, care îi zdrobeau inima și mintea, cerând neîncetat dezlegare.
Scrisoarea mamei fusese ca o lovitură de trăsnet. Era limpede că nu mai putea să se frământe, să sufere pasiv, cugetând la insolubilitatea întrebărilor, ci trebuia să facă ceva, și chiar de îndată, pe loc. Trebuia să ia o hotărâre, orice s-ar întâmpla, oricum ar fi, sau....
”Sau să renunț la viață ! strigă el deodată, cuprins de disperare. Să-mi primesc soarta așa cum este; să înăbuș odată pentru totdeauna orice năzuință; să renunț cu desăvârșire la orice drept de a înfăptui, de a trăi și de a iubi !”
”Înțelegeți, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde te duce ? își aminti el deodată întrebarea pe care i-o pusese cu o zi înainte Marmeladov. Căci orice om trebuie să aibă măcar unde să se poată duce...”
Deodată tresări: același gând ca și în ajun îi trecu ca un fulger prin minte. Dar nu tresări fiindcă îi revenise acest gând. știuse mai dinainte, presimțise că se va întoarce negreșit în mintea lui, și-l aștepta. Căci gândul acesta nu era de ieri, fusese doar un vis, pe când acum...acum apăruse nu ca un vis, ci sub un aspect nou, înspăimântător și cu totul necunoscut...și el era conștient de acest lucru...Simți ca o izbitură de ciocan în creier și i se întunecă în fața ochilor.
