EMILE ZOLA
1840 - 1902
Romancierul francez Emile Zola a copilărit la Aix-en-Provence și și-a terminat studiile liceale la Paris. După câțiva ani, în care a lucrat ca funcționar la docuri și la Editura Hachette, a debutat cu volumul Povestiri către Ninon, urmat de romanul liric Confesiunea lui Claude.
Apariția romanului Therese Raquin a provocat scandal prin caracterul său naturalist.
Zola a fost inițiatorul acestui curent căruia a încercat să-i dea justificarea teoretică prin studiul Romanul experimental.
Între 1871 - 1893 a publicat ciclul Neamul Rougon - Macquart conținând 20 de romane (Pântecele Parisului, Banii, Germinal, Bestia umană, Prăbușirea etc.), urmărind ”istoria naturală și socială a unei familii din timpul celui de-al doilea imperiu”.
Spre sfârșitul vieții ia atitudine în afacerea Dreyfus, apărându-l pe cel condamnat pe nedrept și dând dovadă prin pamfletul Acuz de un deosebit curaj civic.
În calitate de critic de artă, Zola a promovat pictura impresioniștilor.
GERMINAL - 1885
Titlul romanului este împrumutat de la numele celei de-a șaptea luni a calendarului republican instituit în 1793 și cuprinde perioada dintre 21 martie și 19 aprilie, luna în care încolțesc semințele. Sensul titlului este simbolic, semnificând începuturile luptei muncitorilor, conștientizarea lor ca o nouă pătură socială. Ca roman, este al 13-lea din ciclul Rougon - Macquart.
Acțiunea se petrece într-o regiune minieră în care ia naștere mișcarea grevistă.
Personajul central este Etienne Lantier care face parte din familia Rougon - Macquart.
Reprezentativ este și minerul Maheu, care devine purtătorul de cuvânt al tovarășilor săi și este împușcat în timpul represiunii. Soția sa, care la început îl îndemna la prudență, devine sprijinul său cel mai important în luptă și dă dovadă de un curaj exemplar, coborând ea însăși în mină după moartea soțului ei.
Etienne Lantier devine unul din conducătorii grevei. Îndrăgostit de Catherine Maheu, Lantier încearcă s-o salveze din mina în care fusese îngropată de o prăbușire, dar fata nu supraviețuiește. În mină Lantier îl întâlnește pe rivalul său, Chaval, spărgător de grevă. Provocat de Chaval, Lantier se luptă cu el și îl omoară, după care părăsește Montou.
În roman sunt schițate portretele conducătorilor grevei (Rasseneur, Pluchart, Souvarine) și ale celor din clasa socială a bogaților (Hennebeau, directorul Companiei de Mine din Montsou, inginerul Negrel, Deneulin) într-o complexitate de planuri narative.
Era roșia viziune a revoluției, care, în iureșu-i cu neputință de stăvilit, îi va târî pe toți într-o sângerândă înserare a acestui sfârșit de veac. Da, da, într-o bună seară norodul descătușat, dezlănțuit va goni tot așa, de-a lungul drumurilor, și, țâșnite din trupurile stăpânilor, șiroaie de sânge vor curge; retezatele capete ale acestora vor fi purtate pe sus de mâinile mulțimilor, ce vor risipi și aurul din vistieriile sparte. Femeile vor alerga urlând, bărbații vor dobândi aceste fălci de lup aprig deschise ca să muște. Da, da, în înserarea aceea fâlfâi-vor aceleași zdrențe, pe caldarâm răzbubui-va același uriaș tunet al tropotului de saboți și veni-va aceeași înfricoșătoare gloată, cu pielea murdară, cu suflarea încinsă de duhoarea miasmelor, măturând străvechea așezare a lumii în cotropitoarea lor vâltoare de barbari. Plescăi-vor limbile de foc ale incendiilor, piatră peste piatră nu rămânea-va din zidurile cetăților, lumea întoarce-se-va la viața de sălbăticie din pădure, după năvalnica împreunare, hulpava înfruptare, când, în puterea nopții, calicii vor sfâșia femeile și vor goli îmbelșugatele pivnițe ale bogătașilor. Și nu va mai rămâne nici o para spartă din marile avuții, nici un titlu al privilegiilor dobândite, până în ziua în care plămădise-va, poate, o lume nouă. Da, acestea erau lucrurile ce cutreierau ca o forță elementară, drumul și al căror cumplit suflu de vijelie îl simțeam în obraz.
Un strigăt porni din mulțime, dominând Marseillaise:
- Pâine ! Pâine ! Pâine !
Lucie și Jeanne se lipiră de doamna Hennebeau, care era gata să leșine, în vreme ce Negrel se înțepeni pe picioare, în fața lor, ca pentru a le apăra cu trupul său. Nu cumva, chiar în această seară, prăbuși-se-va vechea orânduire a lumii ?
Totul pieri, valul se rostogolea, cotropind Montsou-ul, de-a lungul unduirilor drumului, între căsuțele scunde, împestrițate cu culori țipătoare. Porunciră să se scoată caleașca în curte, dar vizitiul nu cuteza să-și ia răspunderea de a duce pe doamna și domnișoarele în liniște acasă, atâta vreme cât convoiul greviștilor ocupa drumul. Și, din nenorocire, nu mai exista altă cale.
- Trebuie totuși să ne întoarcem, ne așteaptă masa, spuse doamna Hennebeau, furioasă, hărțuită de spaimă. Lucrătorii ăștia murdari și-au ales tocmai o zi în care am oaspeți la masă ! Poftim de le mai fă bine altă dată liftelor ăstora !
Lucie și Jeanne se luptau s-o scoată din fân pe Cecile, care se zbătea, crezând că nu se isprăvise trecerea convoiului de sălbatici și spunând întruna că ea nu vrea să vadă nimc. În cele din urmă își reluară cu toate locurile în trăsură. Negrel, care încălecase, găsi cu cale că cel mai bun drum era printre ulicioarele din Requillart.
- N-o porni prea repede, îi spuse el vizitiului, pentru că sunt hârtoape îngrozitoare pe-aici. Dacă n-ai s-o poți lua pe șosea din pricina cetelor de oameni, atunci în dosul vechii mine ai să te oprești, iar noi ne vom întoarce acasă pe jos, strecurându-ne pe portița grădinii; între timp, dumneata vei adăposti trăsura și caii unde ți-o veni mai bine, în șopronul vreunui han.
O porniră la drum. Valul mulțimii se revărsa asupra Montsou-ului. De când văzuseră, în două rânduri, jandarmii și ostași călări, locuitorii se agitau înnebuniți de panică. Circulau prin părțile locului zvonuri, care mai de care, despre întâmplări cumplite, se vorbea despre afișe scrise de mână, cuprinzând amenințări la adresa burghezilor, cărora li se vor spinteca burțile; nimeni nu le citise, și totuși aceasta nu-i împiedica pe mulți dintre ei să citeze fraze textuale. Dar mai ales în casa notarului domnea o teroare ce ajunsese la culme, căci omul primise tocmai, prin poștă, o scrisoare anonimă, care-i atrăgea luarea-aminte asupra faptului că în pivnița locuinței sale zace îngropat un butoiaș plin de pulbere de pușcă și că el cu toți ai lui vor sări în aer dacă nu se va declara de partea poporului.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Sub fereastră, jos, în stradă, urletele izbucniră cu o violență întețită:
- Pâine ! Pâine ! Pâine !
- Imbecilii ! spuse domnul Hennebeau printre dinți, strângând fălcile. Îi auzea înjurându-l din pricina marilor sale venituri, făcându-l trântor și burtos, porc murdar, ce borăște bunătățile cu care se ghiftuie peste măsură, în vreme ce lucrătorul crapă de foame, Femeile zăriră bucătăria și se porni un potop de blesteme asupra fazanului din frigare, asupra sosurilor grase, al căror miros îmbietor le răscolea burțile goale.
- Ah ! spurcații ăștia de burghezi, o să-i îndopăm noi într-o bună zi în așa hal cu șampanie și trufe, de au să le crape bojocii în ei.
- Pâine ! Pâine ! Pâine !
- Imbecilii ! repetă domnul Hennebeau. Da'ce, eu sunt fericit ?
Îl cuprinse furia împotriva acestor oameni care nu înțelegeau nimic. Din toată inima le-ar fi dăruit marile lui venituri dacă ar fi putut dobândi în schimb o piele tăbăcită ca a lor și ușurința faptului împreunării, firesc, fără amărăciune. De ce nu-i putea așeza la masa lui, să-i îndoape pe ei cu fazani, iar el, în schimb, să se destrăbăleze, răsturnând muierile pe după tufișuri, fără măcar să se sinchisească de aceia care le vor fi răsturnat înaintea lui. Ar fi dat totul, educația pe care o primise, tihna în care trăia, viața-i de huzur, autoritatea-i de director dacă, măcar o singură zi, ar fi putut lua locul celui mai netrebnic dintre oamenii cărora le poruncea, devenind stăpânul propriului său trup, destul de grosolan ca să-și poată pălmui nevasta și apoi să-și caute plăcerea în brațele vreunei vecine. Mai dorea chiar să și crape de foame, să umble cu stomacul gol, sfâșiat de dureri care te fac să știi pe ce lume te afli, numai să scape astfel de nestinsa-i amărăciune. Ah ! Să poți viețui ca o brută, nimic să nu-ți aparțină, să hoinărești prin lanurile de grâu cu cea mai pocită dintre încărcătoarele de vagonete, cu cea mai murdară, și să fii, totuși, în stare să te mulțumești cu ea !
Pâine ! Pâine ! Pâine !
Atunci strigătul acesta îl întărâtă și urlă furios, în toiul vacarmului:
- Pâine ! Asta e totul pe lume, nătărăilor ?
Într-adevăr, el avea ce mânca, și totuși se zvârcolea de durere. Căsnicia-i destrămată, întreaga-i viață înveninată, inima-i năpădită de amărăciuni se zbătea încleștată într-un horcăit de moarte. Chiar dacă ai ce mânca, doar cu atât viața nu e de loc un prilej de desfătare. Cine poate fi atât de neghiob încât să-și închipuie că împărțirea averilor va aduce fericirea pe pământ ? Nu, nu, bine cu adevărat este să nu exiști, ia dacă totuși exiști, să fii copac sau lespede de piatră, ba chiar și mai puțin decât atât, un mărunt fir de nisip, ce nu poate sângera sub călcâiul drumețului.
Și, răscolit de această cumplită amărăciune, lacrimi podidiră ochii domnului Hennebeau, rostogolindu-i-se în picături fierbinți de-a lungul obrajilor. Lumina scăpătândă a amurgului îneca strada, când pietre zvârlite începură să ciuruiască fațada clădirii. Fără mânie și de astă dată împotriva acestor înfometați, îndârjit doar din pricina rănilor ce-i sângerau sufletul, el continua să bâiguie, în noianul de lacrimi:
- Nătărăii...nătărăii...
Dar strigătul pântecelor flămânde se înălța atotstăpânitor, ca un vuiet de vijelie pornit să răscolească totul în cale !
