Marea valoare a romanului ”Învierea” constă în descrierea realistă a trăsăturilor principale ale societății ruse de la sfârșitul veacului al XIX-lea, văzută prin prisma zecilor de milioane de țărani, crunt asupriți.
Este cu atât mai remarcabilă prezentarea realităților sub acest aspect, cu cât Tolstoi renunță la idealizările de altădată și privește în față tabloul cumplit al vieții de la țară.
Aspectul satului după reforma agrară apare în toată goliciunea lui.
Tolstoi opune vieții lipsite de griji a moșierilor situația disperată a truditorilor pământului, înfățișându-se amarnica soartă a țărănimii ”eliberate” și prezentându-ne tablouri sugestive care provoacă dezgustul împotriva clasei bogate.
Tolstoi înfățișează suferințele poporului și face un tablou complex al moravurilor și ipocriziei lumii aristocratice.
Romanul a apărut în 1899 și Tolstoi a lucrat la el zece ani.
Tolstoi a fost foarte iubit de popor și temut de aristocrație tocmai datorită puterii sale de analiză și tocmai de aceea, la doi ani după apariția romanului, A.S.Suvorin redactoul ziarului reacționar ”Novoie vremea”, scria:
”Avem doi țari: Nicolae II și Lev Tolstoi. Care din ei e mai puternic ? Nicolae II nu poate face nimic lui Tolstoi, nu-i poate zdruncina și șubrezi tronul, pe când Tolstoi zguduie fără îndoială tronul lui Nicolae și a întregii dinastii.”
Întreaga acțiune poartă amprenta realității. Ea îl conduce pe prințul Nehliudov, să se desprindă total de clasa sa și să meargă pe drumul repudierii întregii lumi din care provine. Tot realitatea face pe Catiușa Maslova să se alăture militanților mișării revoluționare.
”Învierea” ne înfățișează pe L.N.Tolstoi în toată puterea talentului său de mare prozator, de genial scriitor epic. Regăsim aeeași analiză profundă și fină, aceeași măiestrie în descrierea naturii, aceleași personaje complexe cu puternice trăiri și bogată lme lăuntrică.
PARTEA ÎNTÂI
Capitolul 42
”Trebuie totuși să îndeplinesc lucrul pentru care am venit” - își zise el făcându-și curaj. _ Dar ce să fac ?
Căută din ochi vreun șef și, văzând un om mic, slab și mustăcios, cu epoleți de ofițer, care trecea pe la spatele oamenilor, se îndreptă către el:
- Vă rog, domnule, n-ați putea să-mi spuneți unde sunt deținute femeile și unde se poate vorbi cu ele ? - întrebă el, cu o deosebită bunăcuviință.
- Vreți să mergeți la secția femeilor ?
- Da, aș vrea să văd o deținută, - zise Nehliudov cu aceeași curtenie nefirească.
- Trebuia s-o spuneți când erați în camera de adunare. Și pe cine vreți să vedeți ?
- Vreau s-o văd pe Ecaterina Maslova.
- E deținută politică ? - întrebă subdirectorul.
- Nu, e numai...
- Ce-i cu ea, e condamnată ?
- Da, a fost condamnată alaltăieri, - răspunse Nehliudov cu blândețe, temându-se ca nu cumva să-l nemulțumească pe subdirectoul care parcă-i arăta oarecare bunăvoință.
- Dacă vreți să mergeți la secția femeilor, atunci veniți, vă rog, pe aici, zise subdirectorul, socotind că Nehliudov, care era așa de bine îmbrăcat, merita să fie luat în seamă. - Sfodorov ! - chemă el un subofițer mustăcios, cu pieptul împodobit cu medalii, - însoțește-l pe dumnealui până la secția femeilor.
- Am înțeles.
În clipa aceea se auzi lângă gratii un plâns cu hohote care-ți sfâșia inima.
Toate erau ciudate, dar și mai ciudat i se părea lui Nehliudov că trebuia să le mulțumească subdirectorului și gardianului șef, și să se simtă îndatorat față de oamenii aceștia, uneltele tuturor cruzimilor care se săvârșeau în casa aceasta.
Subofițerul îl scoase din vorbitorul bărbaților pe sală și-l pofti în față, în vorbitorul femeilor.
Încăperea aceasta era, ca și cealaltă, împărțită în trei prin două rețele, dar era mult mai mică și în ea se aflau mai puțini vizitatori și deținute. Dar țipetele și vuetul erau tot așa de mari ca și dincolo. Gardienii umblau și aici printre cei doi pereți de zăbrele. Aici era șefă o gardiană în uniformă cu galoane și cu vipușcă albastră la mâneci, încinsă cu un cordon la fel cu acel al gardienilor. Ca și în secția bărbaților, toți stăteau lipiți de ambele părți ale zăbrelelor, pe de o parte ce din oraș, îmbrăcați în fel și chip, pe cealaltă deținutele, unele înveșmântate în alb, altele în hainele lor de acasă. Nu mai era niciun loc liber la zăbrele. Unii se ridicau în vârful picioarelor ca să fie auziți peste capetele celor din fața lor, alții ședeau pe jos și strigau de acolo. Printre toate deținutele, bătea mai tare la ochi o țigancă ciufulită și slabă, cu o basma care-i alunecase de pe părul creț; ea stătea cam în mijlocul camerei, lângă stâlp, de partea cealaltă a gratiilor, și striga ceva, făcând mișcări repezi, către un țigan încins strâns cu un brâu foarte jos, și cu surtuc albastru închis. Lângă țigan, se așezase jos un soldat care vorbea cu o deținută; lângă el, lipit de rețea, un țăran tânăr, cu opinci și cu barbă bălaie, roșu la față și care, fără îndoială, își stăpânea anevoie lacrimile. O deținută blondă și drăgălașă, cu ochi albaștri deschiși, stătea de vorbă cu el. Era Fedosia cu bărbatul ei. Un om zdrențăros vorbea cu o femeie ciufulită și cu fața lată. Alături de el, două femei, apoi un bărbat, și iar o femeie și un bărbat, care vorbeau fiecare cu câte o deținută. Maslova nu era printre ele. Dar în spatele deținutelor, se afla încă o femeie. Nehliudov înțelese îndată că era ea și simți cum pornește să-i bată inima și cum i se oprește răsuflarea. Se apropia clipa hotărâtoare. El înaintă spre rețea și văzu că era în adevăr Catiușa. Stătea în spatele Fedosiei cea cu ochi albaștri și o asculta zâmbind. Nu mai era îmbrăcată în halat ca acum trei zile, ci cu o bluză albă, strânsă tare într-un cordon și ridicată pe piept. Își trăsese, ca și la tribunal, cârlionții negri de sub basma.
”Acum are să se hotărască totul” se gândea el. ”Dar cum s-o chem ? Să aștept să vină singură”.
Dar ea nu se apropia; o aștepta pe Clara și nu se gândea că bărbatul acesta venise pentru ea.
- Ci cine vreți să vorbiți ? - îl întrebă gardiana care se plimba între zăbrele.
- Cu Caterina Maslova - rosti anevoie Nehliudov.
- Maslova, pentru tine ! strigă gardiana.
Maslova se uită în jurul ei, cu capul ridicat și pieptul înainte, cu expresia pe care i-o cunoștea, aceea de a fi gata să îndatoreze, și, strecurându-se printre cele două deținute, se apropie de rețea. Se uită țintă la Nehliudov, întrebătoare și mirată, fără să-l recunoască.
Dar văzând după îmbrăcămintea lui că e un om bogat, îi zâmbi.
- Pe mine mă căutți ? - întrebă ea, apropiindu-și de gratii ochii râzători și puțin sașii.
- Voiam să...- Nehliudov nu știa dacă trebuie să-i spună ”tu” sau ”dumneata”, și se hotărî pentru ”dumneata”. Nu vorbea mai tare decât de obicei. - Da, pe dumneata voiam să te văd...eu...
- Tu să nu mă duci cu vorba, - strigă zdrențărosul de lângă el - ai luat sau n-ai luat ?
- Ți-am spus doar că-i pe moarte, ce mai vrei ? - răcni altcineva din partea cealaltă.
Maslova nu auzi bine cuvintele lui Nehliudov, însă, după expresia feții lui, pe când vorbea, și-l aminti dintr-odată. Dar nu-i venea să creadă. Totuși, zâmbetul i se șterse de pe buze și o cută de suferință i se ivi pe frunte.
- Nu se aude ce spuneți - strigă ea, încrețindu-și și mai tare fruntea.
- Am venit...
”Da, fac ce trebuie, mă pocăesc”, se gândi Nehliudov.
La gândul acesta lacrimile îi umplură ochii și gâtlejul, și se agăță de gratii, stăpânindu-se să nu izbucnească în plâns. Nu mai putea vorbi.
- Îți spun: de ce te amesteci unde nu-ți fierbe oala , - țipă cineva alături de el.
- Îți jur pe Dumnezeu că nu știu nimic - strigă o deținută de cealaltă parte a gratiilor.
Văzându-i tulburarea, Maslova îl recunoscu.
- Semănați, dar nu vă recunosc ! strigă ea, fără să-l privească. Fața i se înroși și se întunecă și mai mult.
- Am venit să-ți cer iertare - rosti el cu glas tare și pe nerăsuflate, ca o lecție învățată pe dinafară.
După ce strigă cuvintele acestea, se rușină și se uită în jurul lui. De îndată îi veni gândul că e cu atât mai bine, pentru că, într-adevăr, trebuia să-i fie rușine. Și urmă tare:
- Iartă-mă, sunt grozav de vinovat față de...- strigă el.
Ea stătea neclintită și nu-și lua privirea puțin sașie de pe el.
Nehliudov nu putu spune mai mult și se îndepărtă de zăbrele, ca să-și stăpânească plânsul cumplit care-i clocotea în piept.
Subdirectorul care-l îndreptase aici și care voia să afle pesemne ce e cu el, venise în secția femeilor și, văzându-l pe Nehliudov ceva mai departe de gratii, îl întrebă de ce nu vorbește cu aceea pentru care venise. Nehliudov își șterse nasul, încercă să-și vină în fire, și răspunse:
- Nu pot să vorbesc printre zăbrele. Nu se aude nimic.
Subdirectorul rămase pe gânduri.
- Ei bine, am putea s-o aducem aici pentru câteva clipe. Maria Carlovna - se întoarse el spre gardiană - Scoate-o pe Maslova afară.
