MARK TWAIN
(Pseudonimul lui Samuel
Langhorne Clemens
1835 - 1910
Prozator american, Mark Twain a satirizat în nuvelele, schițele și romanele sale prostia, politicianismul, demagogia, prejudecățile, realizând un tablou incisiv al societății americane din secolul al XIX-lea.
Aluzii la această societate conțin și romanele cu caracter aparent istoric Prinț și cerșetor și Un yankeu la curtea regelui Arthur.
Aventurile lui Tom Sawyer și Aventurile lui Huckleberry Finn sunt o incursiune plină de umor și înțelegere în lumea copilăriei.
Hartford -CT - Casa lui Mark Twain
CUM AM EDITAT O GAZETĂ AGRICOLĂ
Am preluat pentru câtva timp conducerea unei gazete agricole, nu fără oarecare temeri. Nici un om care a trăit numai pe uscat n-ar prelua comanda unui vas fără a nutri asemenea temeri. Dar mă aflam într-o situație în care chestiunea salariului devine arzătoare. Redactorul-șef al gazetei urma să plece în concediu. Am acceptat condițiile oferite și i-am preluat locul.
Senzația de a avea din nou de lucru a fost pentru mine o adevărată voluptate. Am muncit toată săptămâna cu nespusă plăcere. Am predat materialele la tipar și am așteptat nerăbdător să treacă ziua. Nădăjduiam că strădania mea va rămâne neobservată. Pe înserat, când am părăsit redacția, un grup de tineri și oameni în toată firea care se îngrămădiseră în josul scării s-au risipit ca la comandă, făcându-mi loc să trec. Am auzit pe câțiva dintre ei spunând:”Ăsta e!” Bineînțeles, m-am simțit măgulit de întâmplare. A doua zi de dimineață am dat peste un grup asemănător în josul scării: de-a lungul întregii străzi întâlnisem grupuri de curioși, care mă urmăreau cu priviri pline de interes. Când m-am apropiat de redacție, lumea adunată mi-a făcut din nou loc să trec și am auzit pe cineva exclamând: ”Ia uitați-vă ce ochi are !” M-am făcut că nu aud ce spunea, dar în sinea mea eram încântat și mî gândeam chiar să-i trimit mătușii o scrisoare în care să-i fac o dare de seamă amănunțită.
Am urcat cele câteva trepte ale scării, și când m-am apropiat de ușă am auzit voci vesele și hohote de râs. Deschizând ușa, am zărit doi tineri care păreau a fi țărani. Când m-au văzut, au pălit speriați și au sărit cu un zgomot asurzitor pe fereastră. Am rămas înmărmurit.
După vreo jumătate de oră, un domn bătrân cu o barbă mare și cu trăsături frumoase, dar întrucâtva aspre, intră în redacție, și la rugămintea mea luă loc pe scaun. Părea că-l frământă ceva. Își scoase pălăria, o așeză pe podea și extrase din ea o batistă de mătase roșie și un exemplar al publicației noastre.
Desfăcu gazeta pe genunchi și, în timp ce-și ștergea ochelarii cu batista, spuse:
- Dumneavoastră sunteți noul redactor șef ?
I-am răspuns că da.
- Ați mai redactat vreodată o gazetă agricolă ?
- Nu, sunt la prima încercare.
- Mi-am închipuit eu ! Aveți ceva experiență în agricultură ?
- Nu, cred că nu.
- Am bănuit eu ! glăsui bătrânul punându-și ochelarii pe nas și privindu-mă peste ei cu asprime. Apoi împături gazeta, ca să-i vină mai ușor la citit, și urmă: Vreau să vă citesc rândurile care mi-au provocat această bănuială. Este vorba de articolul de fond. Ascultați și spuneți-mi dacă dumneavoastră sunteți autorul acestor rânduri:
”Napii nu trebuie niciodată să fie smulși, căci altminteri se vatămă. Este cu mult mai recomandabil să se urce un băiat în pom și să-i scuture”.
Ei, ce părere aveți despre rândurile astea ? Căci presupun că dumneavoastră le-ați scris.
- Ce părere să am ? Păi, una foarte bună. Cred că fraza asta cuprinde multă înțelepciune. Sunt convins că în fiecare an, dacă ne gândim numai la orășelul nostru, se strică milioane și milioane de banițe de napi din cauză că au fost smulși înainte de a se coace, pe când dacă s-ar urca un băiat și ar zgâlțâi pomul...
- Mai las-o încolo cu zgâlțâitul ! Napii nu cresc în pom !
- Da ? Păi ce, am zis eu că da ? Am spus-o la figurat. Oricine se pricepe cât de cât și-ar da seama că am vrut să spun că băiatul trebuie să scuture aracii...
În acel moment, bătrânul se ridică și rupse gazeta în bucățele, pe care le călcă în picioare, și nu se lăsă până ce nu sfărâmă cu bastonul câteva obiecte. După care, declarând că sunt mai ageamiu ca un bou, ieși trântind ușa. Pe scurt, se purtă în așa fel încât mă făcu să cred că-l jignisem cu ceva. Dar neștiind cu ce anume, nu i-am putut veni în ajutor.
Peste câteva clipe, o ființă deșirată și cadaverică, cu niște plete linse și lungi care-i cădeau până la umeri și o barbă ca o miriște țepoasă uitată de o săptămână pe dealurile și văile obrajilor săi, intră grăbită în redacție și se opri brusc, cu un deget pe buze și cu tot trupul încordat într-o atitudine de pândă. Nu se auzea nici un zgomot. Totuși, individul răsuci cheia în broască, apoi se îndreptă spre mine, încet, în vârful picioarelor, până ce aproape că mă atinse, și se opri. După ce îmi cercetă figura timp de câteva minute cu o vădită curiozitate, scoase de la piept un număr împăturit al gazetei noastre și spuse:
- Dumneata ai scris toate astea ? Citește-mi cât mai repede, te rog. Fie-ți milă de mine ! Sufăr cumplit !
Am început să citesc rândurile citate mai jos; pe măsură ce cuvintele îmi ieșeau din gură, trăsăturile ascultătorului meu căpătau o expresie din ce în ce mai calm; mușchii încordați ai feței i se destindeau, spaima îi dispărea de pe figură, iar în locul ei se furișau liniștea și pacea sufletească, aidoma luminii blânde a lunii peste o priveliște pustie.
”Guano este o pasăre aleasă, dar creșterea ei necesită multă îngrijire. Nu trebuie să fie importată înainte de luna iunie sau mai târziu de septembrie. În timpul iernii trebuie să fie ținută într-un loc ferit, unde să-și poată cloci puii.
E clar că anul acesta grânele se vor coace mai târziu. De aceea, ar fi recomandabil ca fermierii să usuce paiele și să planteze turtele de hrișcă în iulie în loc de august.
Câteva cuvinte despre dovleci: aceste boabe sunt mâncarea preferată a indigenilor din Noua Anglie, care le folosesc la preparatul tartelor cu fructe, în locul coacăzelor. De asemena ei preferă să le folosească în locul zmeurei la hrănitul vitelor, deoarece sunt mai sățioase și se găsesc în cantități satisfăcătoare. Dovleacul este singurul aliment din familia portocalelor care se cultivă cu spor în ținuturile din nord, cu excepția dovlecelului și a câtprva specii de curcubete. Dar obiceiul de a-l semăna în grădină dispare, deoarece acum toată lumea e de acord că dovleacul nu este câtuși de puțin un copac dătător de umbră.
Acum, când zilele calde se apropie, și gâscanii încep să ouă...”
Vizitatorul se repezi spre mine entuziasmat și, strângându-mi mâinile, exclamă:
- De ajuns ! Oprește-te ! Acum știu că sunt întreg la minte, pentru că ai citit cuvânt cu cuvânt, exact cum am citit și eu acasă. Ei bine, omule, când am citit azi- dimineață rândurile acestea, mi-am zis: Deși prietenii mă țin sub observație, n-aș fi crezut niciodată că sunt nebun, dar acum sunt convins ! Și în acel moment am scos un răcnet, care cred că s-a auzit cale de-o poștă, și am pornit pe stradă, hotărât să omor pe cineva. Căci simțeam că trebuie să ajung în orice caz la asta, mai devreme sau mai târziu, și mi-era indiferent dacă începeam cu sfârșitul. Am mai citit încă o dată un paragraf, ca să fiu sigur, apoi am dat foc casei și am plecat. În drum am schilodit câțiva cetățeni și l-am aruncat pe unul într-un copac, unde să-l pot găsi oricând doresc. Dar trecând prin fața redacției m-am gândit că ar fi bine să-ți fac o vizită, ca să risipesc orice urmă de îndoială. Acum văd eu cum stau lucrurile și, în treacăt fie spus, mare noroc are cetățeanul din copac ! L-aș fi omorât cu siguranță la întoarcere.
Cu bine, domnul meu, mi-ai luat o povară de pe suflet. Rațiunea mea a rezistat lecturii unuia dintre articolele dumitale despre agricultură; acum sunt sigur că nimic nu o va mai putea tulbura. La revedere !
