Henrik Ibsen 1828 - 1906
Dramaturg norvegian, prin activitatea sa literară, prin concepția și tehnica sa dramatică nouă este fondatorul teatrului modern, un deschizător de drumuri în dramaturgia universală.
Poemele dramatice cuprind două valoroase opere: Brand și Peer Gynt, care rețin prin densitatea gândirii, intensitatea dramatică și aspirațiile eroului spre un ideal moral superior, prin integritatea caracterului și voinței sale.
Piesele de teatru Stâlpii societății, O casă de păpuși, Strigoii, Un dușman al poporului reprezintă realizări importante pe linia teatrului realist și-l impun pe Ibsen ca pe unul dintre cei mai valoroși autori dramatici pe plan universal.
Dramele ibseniene ulterioare relevă, prin simboluri, profunde semnificații umane: Rața sălbatică, Femeia mării, Micul Eyolf, Hedda Gabler, Rosmershol, Constructorul Solness.
O CASĂ DE PĂPUȘI
(Et dukkehjem)
1879
Acțiunea se dezvoltă în jurul personajului central, Nora, nume sub care este cunoscută piesa, și abordează tema emancipării femeii.
Falsificând iscălitura tatălui ei, Nora obține un împrumut de la Krogstad, pentru a-și salva soțul, pe Hlmer Torvald, grav bolnav.
Ea restituie, cu mari eforturi, o parte din sumă, dar Krogstad îi cere să intervină pe lângă soțul ei, numit director al băncii, pentru a nu fi concediat, în caz contrar, denunțând-o și declanșând un scandal public.
Neînduplecat, Helmer nu admite cererea Norei și numește în postul rămas liber, după concedierea lui Krogstad, pe doamna Linde, o veche prietenă a Norei. Helmer află, printr-o scrisoare a șantajistului Krogstad, cauza zbuciumului Norei, dar nu se schimbă în hotărârea lui.
Când, la stăruința doamnei Linde, dragostea de odinioară a lui Krogstad, acesta îi înapoiază chitanța și Helmer redevine afectuos.
Nora descoperă zguduitoarea revelație a adevărului că nu a fost iubită cu adevărat.
Drama falsei ei fericiri o transformă pe Nora, care părăsește casa ei, o casă ”cu păpuși”, și pe omul convențional, pe Helmer Trovald.
Dincolo de obligațiile de mamă și soție, ea se adâncește de acum în îndatoririle față de ea însăși.
ACTUL III
HELMER: N-ai fost, n-ai fost fericită ?
NORA: Nu, am fost veselă...atât. Și tu erai foarte drăguț. Dar căminul nostru n-a fost altceva decât o casă cu păpuși. Ți-am fost soția păpușă, așa cum acasă, la tata, eram copilul păpușă. Și copii mi-au fost la rândul lor păpuși. Când apucai să te joci cu mine,petreceam cum petreceau copiii când îi luam eu și mă jucam cu ei. Așa a fost căsnicia noastră, Torvald.
HELMER: În vorbele tale e un grăunte de adevăr...oricât ar fi de exagerate ca proporții și sens. Dar începând de acum va fi altfel. Au trecut zilele de joacă; e vremea să începem educația.
NORA: Educația cui ? A mea sau a copiilor ?
HELMER: Atât a ta, cât și a copiilor, dragă Nora.
NORA: Ah, Trovald, tu nu ești omul care să mă educe făcând din mine femeia pe care ți-o dorești tu.
HELMER: Și asta mi-o spui așa de-a dreptul ?
NORA: Și eu...sunt eu oare în stare să-mi educ copiii ?
HELMER: Nora !
NORA : N-ai spus chiar tu, mai înainte...că nu ți-e îngăduit să-mi încredințezi o asemenea menire ?
HELMER: Într-un moment de surescitare ! Cum poți să ții seama de asta ?
NORA : Totuși, ai avut dreptate. Nu sunt aptă pentru asemenea menire. Am o altă dorință pe care trebuie mai înainte s-o îndeplinesc. Trebuie să-mi fac mai întâi propria mea educație. Și tu nu ești omul în stare să mă ajute la așa ceva. Eu singură trebuie să mi-o fac. Iată de ce te părăsesc chiar acum.
HELMER (sărind): Ce-ai spus ?
NORA: Ca să mă aflu pe mine trebuie să mă lupt cu lumea din afară și să fiu cu totul singură. Iată de ce nu pot să rămân mai departe la tine.
HELMER: Nora ! Nora !
NORA: Te părăsesc chiar acum, cristine mă poate adăposti în noaptea asta...
HELMER: Ai înnebunit ! Nu se poate să faci una ca asta ! Nu-ți permit !
NORA: De acum nu mai are nici un sens să nu-mi permiți ceva. Iau cu mine lucrurile mele. Nu vreau să mai am nimic de la tine, nici azi...nici mai târziu.
HELMER: Ce nebunie !
NORA: Mâine mă duc acasă...adică în orașul meu, ca odinioară. Acolo îmi va fi mai ușor să încerc să fac ceva.
HELMER : Ființă orbită, lipsită de experiență !
NORA: O să mă străduiesc, Torvald, să agonisesc experiență.
HELMER: Să-ți părăsești gospodăria, soțul și copiii ! Gândește-te: ce-o să zică lumea !
NORA: În privința asta nu-mi fac nici o grijă. Știu numai că pentru mine e necesar să procedez în felul acesta.
HELMER: O, e revoltător. Vrei să te sustragi de la cele mai sfinte îndatoriri ?
NORA: Ce înțelegi tu prin îndatoriri sfinte ?
HELMER: Mai întâi să-ți explic ce înseamnă asta ! Nu-s oare îndatoririle față de soțul și de copiii tăi ?
NORA: Am alte îndatoriri care-mi sunt tot atât de sfinte.
HELMER: N-ai altele. Care altele ai mai putea să ai ?
NORA: Îndatoririle față de mine însămi.
HELMER: În primul rând ești soție și mamă.
NORA: Nu mai cred în așa ceva. Cred că sunt înainte de toate om, cum ești și tu...ba chiar mai mult...și am să încerc să devin. știu bine, Torvald, că lumea o să-ți dea ție dreptate și că așa scrie și în cărți. Dar eu nu mai pot lua drept sentință ce spune lumea și ce scriu cărțile. Trebuie să cuget singură, să ajung să mă lămuresc.
HELMER: Nu ești lămurită asupra situaței tale în propria ta familie ?Nu ai în privința asta sfetnicul cel fără de greș ? Nu ai religia ?
NORA: Ah, Torvald, aproape că nu mai știu ce e religia.
HELMER: Ce spui ? Ce ?
NORA: Știu atât cât ne-a spus pastorul Hansen, când am fost la spovedanie. Propovăduia că religia e cutare și cutare. Când am să mă lămuresc singură asupra acestor păreri și voi ajunge să mă bizui numai pe mine, am să încerc să-mi clarific și asta. Vreau să-mi dau seama dacă cele spuse de pastorul Hansen sunt adevărate și mai cu seamă seamă dacă sunt adevărate pentru mine.
HELMER: Ah...nemaipomenit, să auzi asemenea vorbe din gura unei femei tinere ! Dacă nici religia nu izbutește să-ți fie călăuză, atunci lasă-mă să apelez la conștiința ta. Ai cel puțin simțul moralei ? Sau răspunde-mi...poate nici atât nu ai ?
NORA : Da, Torvald, nu e ușor să-ți răspund. Îmi e absolut imposibil să știu. În privința asta am ajuns la o confuzie totală. Am păreri cu totul opuse alor tale. Acum aud că și legile ar fi într-alt fel decât îmi închipuiam, dar că în felul lor ar fi drepte...vezi, asta nu-mi intră în cap. Cu alte cuvinte n-ar fi legal ca o femeie să vrea să cruțe pe tatăl ei care e pe moarte și nici legitim ca o femeie să salveze viața soțului ei . Așa ceva nu pot crede !
HELMER: Vorbești ca un copil ! Nu înțelegi societatea în care trăiești.
NORA: De bună seamă că n-o înțeleg. dar acum am să mă silesc să le cercetez toate cu mai multă atenție. Să ajung să-mi dau seama de partea cui e dreptatea...de partea societății sau de partea mea.
HELMER: Ești bolnavă, Nora. Astea-s friguri. cred chiar că aiurezi.
NORA: Sunt sigură că nicicând n-am simțit, n-am înțeles atât de limpede, ca în clipa de față.
În galeria de personaje feminine ale literaturii universale, NORA este un caracter complex, original, cu o structură psihologică bogată, cu o complexă lume interioară.
Victimă a unei căsătorii de conveniență, ea trăiește o zbatere adâncă de-a lungul dramei, manifestându-se ca o mamă devotată și soție tandră, prietenă iubitoare, pentru a se transforma, în final, într-o ființă liberă, care își părăsește soțul, meditând asupra drepturilor sale de om. Ca majoritatea personajelor lui Ibsen, atrasă de himera absolutului, Nora pleacă spre zări ale căror lumini autorul nu ne lasă să le întrevedem.
