AVERTISMENT
Acum câteva luni s-a stins un poet foarte tânăr și foarte necunoscut. Ziarele, atât de grăbite să descopere fapte diverse, nici măcar nu i-au înregistrat moartea. Adevărat că moartea aceasta n-a prea fost senzațională. Un om și-a curmat viața în clipa când a înțeles limpede că, între el și oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie — atâta tot. Ce poate să însemne moartea unui om în vremea atâtor bătălii înverșunate în care se topesc zilnic mii de vieți? Ș-apoi moartea însăși nu e dureroasă; îngrozitoare este numai calea până la ea. Căci pe calea aceea se spulberă speranțele, sângerează inimile, se sfâșie sufletele…
În urma poetului mort de bunăvoie a rămas un teanc de file stropite cu sânge. Le-am răsfoit din curiozitate. Pe urmă am citit cu luare-aminte. Era povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată, în ultimele ceasuri ale scriitorului. Mi s-a părut interesantă, mai ales că este sinceră ca o spovedanie.
Războiul e o tragedie uriașă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte. Câte milioane de oameni a înghițit măcelul, atâtea milioane de drame a stârnit în lume, unele zdrobind numai trupurile, altele strivind sufletele. Și poate că cele mai tăcute, ascunse, zăvorite în tainițele inimii, au fost cele mai cumplite. Gloanțele, obuzele și toate uneltele născocite spre a omorî cât mai mulți oameni au cel puțin silința de-a ucide repede, de-a sfârși mai curând chinurile trupești; pe când suferințele sufletești rod îndelung temelia vieții, ca o ceată de carii flămânzi, până ce izbutesc s-o sfărâme.
În paginile acestea, găsite în fața unui mort, războiul nostru, prea bogat în dureri, e mai mult decât un leit-motiv sforăitor. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălți de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitațiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste un om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă, îl stăpânește și, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morții.
Ar fi fost poate potrivit să dau în vileag manuscrisul întocmai. Ar fi avut însă o înfățișare de actualitate care i-ar scade prețul omenesc. De aceea am schimbat mai toate numele, care în original sunt purtătoarele unor persoane mai mult sau mai puțin cunoscute; am lăsat numai câteva, de-ale acelora ce, din diverse considerații, îmi închipuiesc că vor supraviețui frământările de astăzi. Am suprimat apoi unele pasagii care mi s-au părut că îngreuiază fără folos mersul povestirii, precum și, pe cât s-a putut, supărătoarele repetări de fapte și expresii. De asemenea, nu m-am sfiit să îndrept pe ici-colo stilul, fără totuși a altera forma generală, care, prin spontaneitatea și chiar prin neglijențele ei, constituie o parte bună din farmecul cărții. Și, în sfârșit, spre a înlesni citirea, am grupat povestirea în capitole cu titluri pe care le-am desfăcut iarăși în părți numerotate.
Se cuvine să mai adaug, pentru încheiere, că toate câte le povestește poetul dispărut sunt lucruri întâmplate aievea. Dacă totuși pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viața - care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume.
L. REBREANU
martie 1919
MARGINEA PRĂPASTIEI
1
Coborâi scara ca o furtună. O fată mă întâlni la parter și se lipi spăimântată lângă perete, văzându-mă cum goneam.
„La dreapta, că-i mai cu noroc”, mă gândii trecând pe sub poartă, fără să mă opresc, fără măcar să șovăiesc.
Pe stradă, oamenii umblau alene sau grăbiți, nepăsători ca totdeauna. Din asfințit soarele împroșca o lumină vie, fierbinte… îmi încetinii mersul. Nu știu de ce. În față văzui mai multe firme pe care citii „dentist”. Trecui ulița cu gândul să intru drept în casa aceea. Dar până să ajung pe cellalt trotuar, mă răzgândii și o luai cu pași lungi și grăbiți pe strada Doamnei, spre Colțea. Îmi scosei pălăria și-mi făceam vânt cu ea, să nu mă cunoască de la spate, dacă cumva ar fi pe urmele mele. Mă rodea să mă uit înapoi, să văd de nu aleargă cineva după mine, dar acuma îmi pierise îndrăzneala. Și mai ales voiam să rămân cu iluzia de salvare până-n ultima clipă… Cineva venea grăbit înapoia mea, pășind apăsat; parcă erau cizme grele, poate militărești, poate…
„Sunt ei, mă gândeam ascultând bocănitul potcoavelor. Acuma mi-e indiferent… Cel puțin am încercat ce s-a putut”…
Aproape de strada Colței nu mă putui stăpâni; întorsei capul. În urma mea venea un ucenic cu bocanci militărești în picioare, cu fața murdară și lucitoare de sudori. Altminteri, nimeni… îmi râdea inima.
„Of ! Slavă Domnului !”
Trecui mai repede strada, îndreptându-mă în neștire spre Piața Sf. Gheorghe. După câțiva pași, însă, cotii pe o uliță lăturalnică.
„Trebuie să-mi pierd urma!” îmi ziceam.
Mersei în zig-zag pe câteva străzi scurte, încrucișate, și nemerii în dosul bisericii Sf. Gheorghe, în grădină. Aici îmi veni în minte că n-am decât tocmai doi lei în buzunar.
„Unde să mă duc? îmi ziceam cuprins iarăși de neliniște. Acasă nu se poate… Oriunde, numai acasă nu!”…
Magazinul Pietraru e prin apropiere, și Pietraru mi-e prieten. Mă pomenii în prăvălie. Mă trânti pe un scaun. Mi se tăiaseră picioarele din genunchi, iar mâinile îmi tremurau cumplit. O moleșeală grea mă strivea…
— Lasă-mă, lasă-mă să mă odihnesc, să-mi viu în fire! gâfâii sleit.
Pe urmă îi povestii repede ce-am pățit. Negustorul se cruci. Vedeam bine că se speriase. Dacă m-ar prinde aici, ar da și el de bucluc, ar fi privit drept complice…
— Și acuma ce vrei să faci? mă întrebă Pietraru încurcat.
— Deocamdată să-mi dai ceva parale, zisei cu un râs silit. Pe urmă…
De-abia acuma începui să mă gândesc mai bine. Ce vreau să fac? Unde să fug ? Unde să mă ascund ?
— Uite ce este, reluai pe urmă. Astă-seară voi dormi în casa unui cumnat al meu care e în Moldova. Casa e goală. Soacră-mea o îngrijește… Dar trebuie să trimit vorbă acasă… Cum facem ? Dă-mi d-ta un băiat, să meargă repede…
— Nu un băiat, zise negustorul mai chibzuit. Afacerea e delicată și primejdioasă. Trebuie un om de încredere. Se va duce mai bine Lazăr, care a mai fost pe la d-ta și e om în toată firea…
Lazăr se însărcină bucuros să meargă. Îl voi aștepta aici… Să umble deci cât mai repede !…
Trecu un ceas, se înseră și Lazăr nu mai venea. Ce s-o fi întâmplat?
— Eu mă duc, zisei negustorului. Nu mai am stare. Trebuie să ajung la adăpost, altfel… Când vine
Lazăr, să-l trimiți să-mi spuie ce-a făcut…
Pornii pe ulicioare dosnice. Așa nu riscam să întâlnesc pe nimeni. De altfel, se întunecase binișor. Trebuia un ocol mare până, să ajungă în Calea Griviței.
În Piața Lahovary mă lovii piept în piept cu P.P. Ciortan.
— Ce-i cu d-ta ? mă întâmpină dânsul. Adineaori, trecând prin fața casei d-tale, am văzut lume adunată, militari austriaci… S-a întâmplat ceva ?
Îi spusei. Era prieten, n-aveam de ce să mă feresc.
Vestea aceasta însă mă puse pe gânduri. Te pomenești că s-au interesat ce neamuri am, au aflat de cumnatul meu, au pus să-i supravegheze casa și, în clipa când mă voi arăta, mă înhață…
Cu cât mă apropiam de țintă, cu atât mi se topea curajul și încrederea. Simțeam că mă duc de bunăvoie în ghearele primejdiei. Și cu toate acestea mergeam…
Capul îmi era atât de gol, că nici nu puteam încerca să mă gândesc că s-ar putea să mă adăpostesc aiurea.
Felinarele de gaz dormitau rare, îndepărtate. Castanii de pe marginile străzii erau niște cuiburi mari de umbre… Trotuarele însă gemeau de oameni și macadamul uruia de trăsuri. Și mulți militari germani de care mă feream înfricoșat să nu întâlnesc cumva vreun strajameșter dintre aceia cari mă văzuseră azi. De altfel, îmi închipuiam și eram convins că toată poliția e alarmată și aruncată pe urmele mele…
Ca să ajung în apartamentul dorit, trebuia să trec printr-un gang, printr-o curte și să urc o scară strâmtă. Cum să mă arunc eu în primejdia aceasta ? În gang, în curte, pe scară poate mă așteaptă… și pot fi prins ca un șoarece…
Atunci toate ar fi fost în zadar…
Mă apropiai pe cellalt trotuar, să văd dacă nu e ceva suspect pe-afară. În fața casei stăteau câțiva inși în uniforme.
„Uite-i!” îmi zisei întorcându-mă repede.
Vreun ceas m-am învârtit prinprejurul casei și pe urmă m-am hotărât să mai aștept, să mă mai plimb… Am ieșit în strada Popa Tatu. Îmi era uscat gâtul de sete și de foame. De-abia mă țineam pe picioare. Am dat buzna într-un birt sărăcuț și puțin luminos…
Acuma mă gândii să fac un ocol prin str. Sectorului, să ies pe dincolo în apropierea casei… Pe la mijlocul drumului însă zări un soldat cu armă.
— Au pus sentinele prinprejur!
M-am mai frământat vreun ceas… Nu mai puteam. Trebuie să pun capăt, orice ar fi.
Mă dusei drept spre poartă. Într-o fereastră o doamnă lua aer.
— Aici stă d-na Demetrescu? întrebai cu gândul să aflu dacă n-o fi cineva ascuns prin gang și să am vreme s-o tulesc într-un caz de nevoie.
— Da, da, aici… în curte… la etaj…
Intrai în gang. Întâlnii o servitoare. Frica îmi puse în gură altă întrebare, și răspunsul fu liniștitor:
— Aici stă și e chiar acasă… A venit adineaori împreună cu un domn tinerel…
„E vreun agent secret, fără îndoială”, mă gândii. Servitoarea însă strigă:
— Madam Demetrescu!… Te caută un domn!…
— Să poftească, să poftească!…
Nu e nicio primejdie, slavă Domnului! Altfel nu m-ar fi chemat cu atâta seninătate.
Urcai scara, bâjbâind prin întunericul năbușitor…
2
Domnul cel tinerel era chiar cumnatul meu. Ne-am înduioșat puțin până ce le-am spus cum am luat-o la picior.
— Dar ce este acasă? zisei eu cu nerăbdare. Ce s-a întâmplat? Ce-au făcut?.;.
Soacră-mea a luat cuvântul:
— Am fost acolo și am văzut tot… Tina, îndată ce a văzut că nu vii la masă, a bănuit că trebuie să fi pățit ceva. Era însă desperată că nu știa nici măcar de unde să-ți ia urma… A umblat toată după-amiaza pretutindeni să-ți găsească urma, și degeaba… Tocmai spre seară a venit acasă, plânsă, nenorocită. Ne sfătuiam ce-ar fi de făcut să aflăm cel puțin unde ești, când ne pomenim cu un militar. „Aici șade d-nul Eunceanu?” „Aici.” „Unde-i?” „Nu-i acasă. N-a venit toată ziua… Chiar suntem moarte de grije ce-o fi pățit”… „Prost borbat, borbat la d-ta… Mâine trebuia să meargă la Ungaria. Vream să duc pe el la alt birău. Până întors spatele, el fugit… Mare prost !” Vorbea foarte rău românește și înjura într-una pe ungurește. S-a așezat în poartă, cu revolverul în mână, să nu iasă nimeni din curte. Peste vreo jumătate de ceas au mai picat doi ca dânsul. Alte întrebări și înjurături ungurești… Acuma nouă ni-e era frică să nu faci tu greșeala să vii acasă, să te prindă… Atunci iată că vine Lazăr de la magazinul Pietraru. Numaidecât ungurii l-au declarat arestat și pe el. Totuși, a izbutit să șoptească Tinei cum că vii să dormi aici… Tina fusese deșteaptă de spusese că n-are nicio rudă în București. De mine le-a spus că sunt o cucoană străină venită în vizită la chiriașii de sus… Asta a fost norocul. M-am îmbrăcat, mi-am pus voalul pe obraji și am ieșit în curte. Ungurii m-au lăsat fără să mă oprească… Ne-am sfătuit, însă, cu Tina că nu e bine să rămâi tu aici. De unde știi că nu află ei de pe la vecini, sau cine știe cum, că aici stă un cumnat de-al tău? Aici te ia ca din oală… M-am gândit deci să dormi aici noaptea asta, iar mâine să te duci la Irina Pacu. Știi unde stă? Pe la Obor. Irina ține la voi, și acolo poți sta cât îți place, că n-au cum să-ți dea de urmă. Trebuie să aștepți să se mai potolească puțin doldora asta și pe urmă să pleci spre Moldova, cu socoteală, să nu pună iar mâna pe tine…
Cumnatul se hotărî să mai treacă o dată pe la mine pe-acasă, să vază ce mai este acolo.
Era miezul nopții. I-am așteptat întoarcerea: într-o tremurare.
— Sunt trei unguri în curte… Stau jos pe scaune, cu revolverele gata… Tina șade în fața lor și plânge…
3
Irina Pacu mă primi cu însuflețire. Eram erou în ochii ei și se simțea întrucâtva eroină și ea fiindcă avea prilejul să mă tăinuiască și să-mi înlesnească scăparea. Bărbatul ei era în Moldova, ofițer. Aștepta zilnic să sosească cu demobilizații. O sfială foarte ușoară și trecătoare părea că o neliniștește puțin: să nu zică lumea ceva că găzduiește un bărbat străin…
Chiar în după-amiaza aceea a făcut legătură cu nevastă-mea printr-o prietenă de-a ei. Astfel am aflat că austriacii au stat toată noaptea în curte să mă aștepte, că doi agenți civili urmăresc pe Tina pas cu pas, că să mă feresc grozav, deoarece s-au mobilizat toți spionii împotriva mea și că să caut să plec din București cât mai grabnic…
Seara au venit mosafiri la Irina Pacu. Am fost prezentat în culorile cele mai strălucitoare: eroul, victima, martirul… Toți dădură năvală să-mi fie de ajutor, fiecare voia să contribuie cu câte ceva la salvarea unuia d-ai noștri. Erau micile posibilități de a-și exprima oamenii dragostea de țară… Era o fericire pe vremea aceea să poți face ceva prin care să zădărnicești o violență a dușmanului…
În noaptea aceasta a trebuit să dorm la surorile Mihăilescu, niște ființe nespus de blânde și delicate.
De altfel, stabilisem că nicăieri nu voi sta mai mult de-o zi, ca să nu se întâmple să mă vândă cineva…
Totuși, la Irina Pacu petrecui două zile, căci acuma era vorba să plec repede. Ea alerga în toate părțile să-mi găsească vreun prieten la Focșani, care să-mi înlesnească trecerea prin cordonul de la Mărășești, să-mi adune mijloacele de călătorie…
Vineri eram hotărât să pornesc a doua zi. Aveam să merg cu trăsura la Chitila, să iau trenul până la Buzău, apoi să-mi urmez calea iarăși cu căruța…
Tocmisem un birjar să vină la patru dimineața. L-am așteptat zadarnic. N-a venit. Birjarii s-au boierit rău în război…
Atunci mi-am mutat cartierul la un profesor al Conservatorului, pe urmă la o cucoană pe lângă strada Buzești, pe urmă înapoi la profesorul de la Conservator.
Acolo m-a găsit pictorul Manole Stelian, un suflet cald, impresionabil, de artist adevărat, ascunzând sub o înfățișare glumeață o inimă plăpândă. I se umplură ochii de lacrămi când mă văzu prăpădit, istovit de chinuri și frământări.
— Cred că ar fi mai bine și mai cuminte să vii la mine să stai până-ți facem rost bun de plecare, îmi zise dânsul. Știi că eu sunt directorul Muzeului Modern, cu subterane, odăițe, ascunzători, ieșiri nenumărate… Acuma, vara, muzeul e închis. Poți sta deci nesupărat, ziua în muzeu, să citești, să te distrezi; noaptea dormi la mine… N-are să te știe nimeni. Am un servitor credincios, pe care-l putem iniția. Încolo, nici copiii mei n-au să bănuiască nimic…
4
A doua seară dormeam la Stelian. Într-adevăr, acolo mă simțeam în siguranță. Apoi cu Stelian puteam întocmi un plan de călătorie bine chibzuit… în orice caz, aveam un sprijin. Nu mai eram singur…
Socoteam că e bine c-am mai întârziat plecarea. Dacă mă aventuram sâmbătă, poate că-mi frângeam gâtul, căci în gara Chitila se află veșnic agenți trimiși de poliția din București…
Ca să zăpăcim de tot pe urmăritori, ne înțeleserăm să trimit o scrisoare unui prieten de la Iași în care să-i spun ce-am pățit și să-l rog să dea de-acolo un anunț mare pentru Gazeta Bucureștilor: „Am sosit cu bine în Moldova”… Ungurii vor vedea, vor înțelege că le-am scăpat din gheare și vor slăbi urmărirea, iar eu voi putea pleca mai liniștit… Făcui o ciornă de scrisoare… Dar pe urmă părăsirăm ideea aceasta. Scrisoarea poate ajunge în mâini străine, și atunci mi se compromit toate năzuințele…
Cinci zile am stat în muzeu… Citind, plictisindu-mă, făurind planuri peste planuri… încercai chiar să scriu ceva. Începui o poveste pentru copii… Nu mergea. Mi-era peste putință să-mi adun gândurile… Păstram încă în buzunar câteva fraze zmângălite și ciorna scrisorii, printre alte file albe… Cine știe? Poate că totuși voi izbuti să înjgheb ceva…
5
Trecuse zece zile de când fugisem și stăteam ascuns. Începusem să-mi pierd răbdarea și încrederea. Viața aceasta, veșnic cu spaima în spinare că, printr-o vorbă scăpată sau printr-o imprudență, s-ar putea să fiu descoperit înainte de-a porni baremi spre pământul libertății, mă cărunțea. Să plec, să plec! Atâta mai visam.
Joi după amiazi, Stelian veni în muzeu întovărășit de un avocat tânăr, mărunt, veșnic cu un zâmbet pe buze. Era Camil Popescu.
— Uite salvatorul! strigă Stelian.
— Cu toate că ești un burghez încăpățânat, noi, proletarii, te vom strecura dincolo, adăogă avocatul râzând.
Camil Popescu era socialist.
Veneau cu planul întocmit gata. Socialiști avem în toate orașele. Sub scutul lor trebuie să călătoresc și să mă strecor în Moldova. Sunt oameni de inimă, discreți, săritori. Dacă nici ei nu mă vor scăpa, atunci înseamnă că n-am noroc și nu-mi mai rămâne decât să mă supun orbește soartei.
Voi pleca din București cu un căruțaș „socialist” până la Ploești. Voi fi înarmat cu scrisori de recomandație pentru toate orașele. Tovarășii vor face tot ce se poate… Mâine dimineață va veni căruțașul să luăm înțelegere în privința plecării de-aici…
Căruțașul se chema Grofu, un om foarte oacheș și mustăcios. Hotărâsem să pornim noaptea, ca să ajungem la Ploești devreme…
Urmărirea nevestei mele, cel puțin pe față, încetase. Era însă foarte probabil că tot îi mai supravegheau mișcările… Când a auzit Tina că plec, și-a pus în gând să vie să mă vază. A născocit o întreagă țesătură de șiretenii ca să i se piarză urma. A luat o trăsură și s-a dus tocmai în Dealul Spirei, unde s-a încurcat prin câteva străzi. Pe urmă s-a urcat în tramvai și a mers până la gară. În casa unor prieteni s-a îmbrăcat în țigancă și a pornit pe jos, în papuci, spre reședința mea, cu o geantă la umăr. Își înnegrise și obrajii, așa încât d-na Stelian, văzând-o, era cât p-aci să cheme servitorul s-o gonească.
După douăsprezece zile îngrozitoare, revedeam întâia oară pe Tina. Grija și emoțiile o slăbiseră, iar ochii îi erau arși de lacrămile vărsate. Câte a trebuit să îndure biata femeie din pricina mea! Strajameșterii unguri, furioși, s-au ținut o săptămână încheiată pe urmele ei. Veneau în miez de noapte, cu revolverele întinse, o sculau din pat, mă căutau cu luminarea, prin toate ungherele… Îi puneau arma în piept să le spună unde sunt, căci ea nu se poate să nu știe. Voiau s-o convingă că sunt bărbat rău, fiindcă am fugit lăsând-o în mizerie cu copiii, și o sfătuiau că, de s-ar întâmpla să vin, să alerge, îndată, la dânșii să-i înștiințeze, căci va primi câte două sute de lei pe fiecare lună de la consulatul lor… Și, între ei, se îndemnau să mă împuște fără nicio vorbă, de m-ar găsi, și să raporteze pe urmă că m-am împotrivit… Sărmana Tina trebuia să asculte, să înghită și să plângă… Apoi noi încercări, cu agenți civili… Ba din partea cutărui prietin, ba din partea cutăruia cunoscut venea ștafeta grabnică să întrebe în taină unde sunt, căci s-a găsit un mijloc sigur de-a mă trece în Moldova… Toate vicleniile polițienești erau mobilizate împotriva nervilor unei slabe femei…
Acuma, printre lacrămile revederii, tremura o mulțumire adâncă. Va mai suferi până ce va afla că am ajuns cu bine la liman, dar liniștea e pe drum, se apropie…
— Îndată ce vei fi trecut, să telegrafiezi, sub alt nume, să nu se întâmple să te ridice și de-acolo!… Vezi bine că nimeni nu-ți poate da nicio mână de ajutor… Fii prudent!… Nu risca!… Nu te gândi la noi!… Dacă se va putea, vom veni și noi după tine… Numai tu să fii acuma la adăpost, să scapi din primejdia aceasta…
Își stăpânea lacrămile, voia să mă încurajeze și în cele din urmă se porni pe un plâns cu hohote. O chinuiau presimțirile, când bune, când rele… Era îndeosebi nenorocită că nu-mi procurasem, pentru orice eventualitate, un bilet de identitate străin… De-abia am izbutit să o conving că, dac-ar fi să mă oprească undeva, apoi un act mincinos n-ar face decât să-mi îngreuneze soarta…
Noaptea, târziu, m-am dus cu Stelian la Grofu, în fundul unei mahalale. Căruța era în fața casei. Toți dormeau. M-am trântit și eu în fân. Mai aveam vreo două ceasuri până la plecare. Ar fi bine să mă odihnesc puțin. Cine știe ce mă așteaptă mâine-poimâine?
Stăteam întins cu fața în sus în căruță. Auzeam sforăitul Grofului, care dormea în curte, pe jos. Din grajd pătrundea ronțăitul calului, când grăbit, când leneș. Ici-colea, câte-un hămăit de câine fricos; stăpânirea dușmană îi îngrozise; nici câinii nu mai îndrăzneau să latre în voie… Cerul era vânăt-închis, curat și ciuruit de sclipirea stelelor…
Mi se volburau în minte crâmpeie de gânduri răzlețe, iar inima-mi era plină de speranțe și de temeri. Sorbeam stelele din ochi, de care nu voia să se apropie somnul…
Niciodată nu mi s-a lămurit mai adânc sentimentul libertății ca în clipele acelea petrecute în tremurarea necunoscutului ce mă pândea în vârful unei căruțe cu fân… Cerul înstelat mi se părea mai mândru ca totdeauna, înfățișându-mi largul nesfârșit al lumii peste care totuși omul e stăpân… Și mie vor să-mi răpească toată lumea aceasta, pe mine vor să mă silească să îndrăgesc ceea ce mi-e urât și să urăsc ceea ce mi-e drag… Strângeam pumnii, ca și când aș fi vrut să mă apăr cu orice preț împotriva celor ce vor să mă încătușeze…
Grofu de-abia se urni din culcuș. El nu părea grăbit de loc, și nici mișcat. Mocoși vreun ceas până unse căruța, până înhămă calul, până drese o roată, până-și găsi biciul… Degeaba îl zoream; nu ieșea dintr-ale lui… Apoi, când să pornim, se luă la harță cu nevastă-sa și trebui să-i ascult mai bine de-un sfert de oră cum își aruncă în șoaptă, ca să nu scoale vecinii, sudălmile cele mai alese. În sfârșit, sesăturară amândoi, și Grofu își scuipă în palmă, învârti biciul și bufni, îndemnându-și calul:
— Hai, Lăstune!… Hi !…
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
DE CE ?
1
Și totuși, mai aveam o nădejde. Și până ce nu s-a stins nădejdea aceasta, cum aș fi putut porni pe drumul cel mare?
Pe urmă ce grea e despărțirea!
Cinci zile și cinci nopți am cântărit, am chibzuit, am căutat. Și nimic nu s-a ivit. Nicio altă ieșire. Niciuna.
Am mai fost în situații împovărate, când m-am crezut în marginea prăpastiei. Dar totdeauna a intervenit iubirea salvatoare. Numai iubirea întreține viața, o întărește, o încurajează să poarte jugul. Un bob de iubire e ca uleiul peste flacăra muribundă: înviorează…
Te poți apăra de un dușman văzut, dar împotriva dușmăniei nelămurite nu există apărare. Când te izbește cineva în față, ai putința să ripostezi; când loviturile sunt în aer, invizibile și totuși otrăvitoare, lunecându-ți printre degete mereu, și totuși lăsându-ți răni cumplite în suflet, atunci ești nevoit să-ți scalzi inima în lacrămile durerii, să primești săgețile și să nu le poți smulge din carne.
În clipa când lumea s-ar personifica, aș putea-o zgâlțâi până ce și-ar mușca limba. Asta ar fi descurcarea cea mai bună.
Dar lumea e o vorbă. E Popovici, și Repezeanu, și Munteanu, și Eftimescu, și gazetarul, și sutele și miile de guri împreună. Fiecare în parte nu înseamnă lumea, pe când toți împreună sunt lumea, ceva deosebit, îngrozitor, fără de care nimeni nu poate trăi, pe care trebuie s-o iubești, și chiar o iubești fără să vrei.
De câte ori nu am vrut să trec peste ea ? Nu pot.
E mai tare ca mine. O iubesc cu toate că ea mă urăște, poate tocmai fiindcă mă urăște. Dac-aș vrea să mi-o rup din suflet, cu ea împreună mi-aș sfâșia și sufletul.
Lumea nu cercetează, nu vrea procese lungi. O bănuială, oricât de neroadă, îi ajunge. Și când i-a intrat ceva în cap, nu mai e în stare să-și schimbe părerea, chiar dacă-și dă seama că e piezișe. Osânda ei e definitivă. Îi plac victimele, mai ales când sunt ale ei. Suferința o înveselește, o îngrașă.
Acuma s-a năpustit asupra mea. Miile de brațe nevăzute m-au cuprins, miile de gheare îmi zgârie inima, îmi varsă sângele… Și ea se îmbată de mulțumire. Zvârcolirile mele o distrează…
Când mi-am găsit revolverul, am știut ce vreau. De altfel, în sufletul meu începuse să se lumineze din clipa schimbării la față a lumii. Și iată, acuma flacăra arde vie, copleșitoare…
Mi-am cercetat cu de-amănuntul toată viața în ceasurile acestea tulburi. Și m-am convins că soarta mea a fost pecetluită de mult. Am rătăcit în lume fără nicio țintă hotărâtă. Ambițiile mele se fereau de ambițiile altora, în loc să le încrucișeze și să le zădărnicească. Am avut veșnic numai începuturi de luptă și totdeauna m-am dat bătut când am văzut că e vorba de o împotrivire mai stăruitoare. Eram un învins printre cei ce se războiau chiar cu morile de vânt, numai să aibă iluzia că sunt învingători.
În viață înaintează cei energici și hotărâți, iar eu am fost chinuit de necontenite șovăiri. Ea fiecare pas ezitarea îmi stânjenea mersul. Și, gândindu-mă mereu să aleg calea cea mai bună, am ajuns să pornesc mereu pe poteci nenorocoase.
Șovăirea e cel mai mare păcat în viața omului. Hotărârea cea mai neroadă e de mii de ori mai bună. Șovăirea îți roade judecata până ce ți-o întunecă și ți-o strâmbă. O clipă de ezitare dărâmă o țară, o lume întreagă. Cum să nu doboare deci un biet suflet slab și obosit?
Dacă în noaptea aceea, când mi s-a lămurit primejdia, n-aș fi șovăit și n-aș fi început să cântăresc probabilitățile, azi n-aș căuta cu înfrigurare să sfârșesc rândurile astea înainte de răsăritul soarelui… N-aș fi îndurat frământările groazei în București, n-aș fi suferit amenințarea fără răgaz, n-aș fi purtat în spinare umilința robiei, și nici acuma n-aș fi ținta săgeților otrăvite… N-aș fi… N-aș fi… Tot ce n-aș fi sau aș fi pornește dintr-un simplu „dacă”… De un „dacă” atârnă soarta omului… Dacă! Dacă!…
Șovăirea m-a stăpânit până-n ultimul ceas. Ieri înainte de amiazi ea a fost mai tare ca mine. Mă făcea să mă gândesc la compromisuri. De vreme ce sufletul meu e ca floarea spinului, alb și neîntinat, ce-mi pasă de palavrele altora? Cu aceeași nedreptate m-ar putea scoate ucigaș… și tot așa n-aș avea nicio apărare. Învinuirile absurde te dor atât de spăimântător, că-ți înăbușe glasul.
La prânz însă am primit scrisoarea… O am și acuma în fața mea, cu slovele zvârlite în pripă, mustrătoare și ademenitoare. O așteptasem. A fost stropul care face să se reverse puhoiul. Un pasagiu mă privește într-una, de când am început scrisul, mă pândește parcă și mă îndeamnă. E de la Tina mea. E răspunsul la plânsorile mele… Și ea pune înainte pe „dacă”. Și ea…
„Dacă ai fi plecat atunci, cum te-am rugat și te-am implorat, ce bine ar fi astăzi… Nu trebuia să te gândești la noi. Numai la tine să te fi gândit. Dacă m-ai fi ascultat”…
Până aci am citit. Restul nu mă mai interesează. Nici nu vreau să-l știu. Voi sfârși, dar nu-l voi citi… Numai la mine să mă fi gândit… Dacă m-aș fi gândit numai la mine… Dacă m-ar fi uitat șovăirea… Dacă… dacă… Ce afurisit este cuvințelul acesta!
Atunci îndată am încărcat revolverul…
2
Uite sfârșitul! Uite-l colea, lângă mine!… Pun mâna pe el și e rece, ca pielea năpârcei. Așteaptă. Mă așteaptă… De multe ori am privit în față moartea și niciodată nu mi-a fost frică. Mai frică mi-a fost totdeauna de viață. Moartea e punctul care sfârșește fraza vieții. Numai viața chinuiește pe oameni. Moartea îi tămăduiește.
Cel ce moare de bunăvoie e un călător istovit de drum, dornic de odihnă. Nu vrea să știe ce a lăsat în urmă, nici ce-i ascunde ziua de mâine. Numai odihnă, odihnă… Balsamul sufletului este odihna…
Acuma îmi dau seama ce mărunțișuri sunt toate durerile vieței. De-abia acuma… Nu mai sunt ele care mă ispitesc să caut odihna cea mare. Nu, nu! Ce însemnătate poate să aibă în fața veșnicului mister că Popovici, și Repezeanu, și Eftimescu, și toată lumea crede sau nu crede o nerozie, născocită în mijlocul suferințelor, când învinuirile sunt cu atât mai mângâietoare cu cât se înmoaie în mai multăotravă? Ce însemnătate?… O, cât de ridicoli sunt oamenii! Numai acuma văd limpede cât sunt de ridicoli!. -.
Omul are nevoie de milă și numai de milă. Singură mila poate să-l îndemne și să-l ademenească să tragă jugul vieței până la capăt, fără a-i simți prea cumplit povara…
Niciodată nu mi-am avut inima mai ușoară, mai împăcată, mai senină ca în clipa aceasta. Mai am câteva minute până ce mă va învălui întunerecul, și totuși, nicio părere de rău și nicio dorință nu mă tulbură. Este pentru întâia și ultima oară când sufletul nu mi-e ispitit de nicio speranță. Și ce sigur e omul fără nicio speranță! Îmi vine a crede că speranțele sunt pricina tuturor nefericirilor omenești.
Scrisoarea, ucigătoarea ultimei speranțe, și-a îmblânzit privirea. Nu mă mai pândește, nu-mi mai spune nimic. Chiar pasagiul care m-a înfuriat dormitează inconștient, ca și când ar fi înțeles că și-a pierdut puterea asupra mea.
Omul hotărât e cel mai puternic.
A sosit ceasul…
Uite zorile !… îmi bat în geam.
Nu mai bateți ! Nu mai bateți !
Sunt gata…
Pe stradă trec chemări de goarnă. Știu. A sosit victoria…
Altădată cum mi-ar fi tremurat inima de fericire !… Acuma nici victoria nu-mi tulbură seninătatea… Chiar victoria unui neam ce prețuiește în fața morții ? Cât prețuiește ?… Există oare mai mare victorie ca moartea ?
Altădată aș fi dorit cu dorință mare să-mi scald ochii în lumina trandafirie a zorilor mari!… Acuma nicio lumină nu mă cheamă. Acuma întunerecul mă strigă…
Mă strigă…
Vin, vin !…
De ce n-o mai fi rece revolverul ?… Pun gura țevii la tâmplă și nu e rece. Mângâi trăgaciul și nu e rece…
Acuma o apăsare ușoară mă mai desparte…
Acuma sunt pe pragul dintre două lumi…
Acuma…
