Ioan Botezătorul ne este îndeobște cunoscut pentru marea sfințenie a vieții sale. I se spune înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viața în pustie și de cât de intransigentă asceza. Știm că drept îmbrăcăminte avea o haină din păr de cămilă și că împrejurul mijlocului purta o cingătoare de curea. De hrănit se hrănea numai cu lăcuste și miere sălbatică.
Acestea ne sunt cunoscute, așa încât socotesc că mai de folos ne este a evoca alte însușiri ale unui sfânt căruia râvna poporului lui Dumnezeu nu a șovăit să-i atribuie aripi de înger, iar iconarii, la rândul lor, n-au pregetat să-l înfățișeze astfel în multe icoane și picturi bisericești.
Însușirile la care doresc să mă refer sunt:
- absoluta smerenie
- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci și mai mult decât pe sine
- capacitatea de a recunoaște superioritatea altuia
- capacitatea de a șterge și anula sinea proprie înlocuind-o cu a altuia.
Viața Sfântului Ioan Botezătorul ne este cunoscută în toată simplicitatea și rigoarea ei. Moartea lui, timpurie, constituie o dovadă a ceea ce istoricilor contemporani și ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade în special, le place a numi absurditate a istoriei.
Regele Irod - nu Irod cel Mare, omorâtorul pruncilor nevinovați, ci fiul său, Irod Agrippa - își luase drept soție pe femeia fratelui său Filip. Căsătoria aceasta era de fapt un concubinaj osândit de Ioan Botezătorul cu acele vorbe fără suliman și acel ton aprig care îi erau proprii.
Așa-zisa nevastă a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasă și inteligentă însă crudă, ambițioasă și nerușinată, îl dușmănea de aceea pe Ioan și-i tot cerea regelui să-l stârpească. În cele din urmă izbuti să obțină întemnițarea celui vrăjmășit de ea: Ioan a fost închis în beciurile palatului.
Acolo se afla când i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a cărui viață îi era ca un ghimpe în ochi. Fiind ziua de naștere a lui Irod și sărbătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praznic bogat după cuviință, poftiți au fost toți dregătorii țării.
Acolo, la praznic, fiica din prima căsătorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete într-atâta i-a plăcut și l-a tulburat pe rege încât, amețit de băutura și aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, și-ți voi da. Și și-a întărit vorba cu jurământ.
Salomeea, neștiind ce să ceara, s-a sfătuit cu maică sa. Irodiada nu a stat pe gânduri: cere capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum, aici; să ți-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care știa că norodul îl socotește prooroc; și-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta și consimțise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii.
Nerodului, amețit cum era, i-a fost însă rușine să-și calce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: ți-am făgăduit până la jumătatea regatului meu, dar omul acesta prețuiește mai mult decât jumătate din regatul meu, astfel încât nu ți-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea către acest răspuns drept, ci, ca netotul a împlinit sălbatica cerere: lui Ioan i s-a tăiat capul în chiar beciurile palatului și cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Irodiada.
Smerenia absolută a Botezatorului reiese cu prisosință din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleași cuvinte centrate în jurul a cinci idei:
- Iisus e mai puternic decât Ioan
- Ioan nu este vrednic să-I dezlege cureaua încălțămintei
- Ioan nu poate boteza decât cu apă, pe când Iisus va boteza cu Duh Sfânt și cu foc
- Iisus este anterior lui Ioan
- Iisus este Cel ce va să vină.
Într-adevăr, referatul lui Matei relatează: "Cel Care vine după mine este mai puternic decât mine. Nu sunt vrednic să-i duc încălțămintea. Eu vă botez cu apă spre pocăință. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc."
Iar când Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclamă uimit și copleșit: "Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine ?"
In referatul lui Marcu citim de asemenea: "Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine. Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintei."
Și tot în felul acesta scrie și Sfântul Evanghelist Luca: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor. El va va boteza cu Duh Sfânt și cu foc."
În textul evanghelic al Sfântului Apostol Ioan găsim lămuriri mai ample: "Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era."
Botezătorului i se pune întrebarea: "Cine ești ? Ești tu Hristosul, ești tu Ilie, ești tu Proorocul ?" Iar el, ne spune textul evanghelic, "a mărturisit și a tăgăduit - a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie și nici Proorocul."
Cu deplină modestie și potrivit adevărului, cel întrebat din nou răspunde: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: îndreptați căile Domnului."
Și iarăși, tot ca în celelalte referate:
"Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei."
De două ori afirmă Ioan, arătându-L pe Iisus: "Iată Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridică păcatul lumii." Iar după botezul Domnului în Iordan: "Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel și a rămas peste El."
Și, în același mod, mai categoric însă: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmează (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emoționante, mai neașteptate, mai răscolitoare și mai ieșite din comun fraze din câte se afla în Sfânta Scriptură: este declarația-mărturisire a nobilului Ioan:
"Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să crească."
Cine oare ar mai glăsui astfel ? Care dintre toți oamenii sălășluitori vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că-și dorește să se micșoreze, că i se cade să se umilească în vreme ce aproapelui său i se cuvine să crească, să sporească ?
Firesc îi este omului raționamentul cu totul invers: să voiască a crește și a propăși el pe seama și în dauna celorlalți. Ceilalti ? Să-l admire, să-l slujeasca, să-l răsfețe, să-l ridice în slăvi ! Oricât de mult, de fără întrerupere, de nereticent. Sătul de laude, complimente, slujiri și plecăciuni nu se va declara niciodată. Convins de perfecta-i superioritate nu va înceta în veac a fi.
Egocentrismul și idolatrizarea eului sunt cererile și dorințele sufletului omenesc obișnuit, câtuși de puțin ștergerea și înfrângerea sinei, recunoașterea superiorității altuia. Ceilalți îi sunt toți inferiori, orbi care nu se pricep să-i deosebească însușirile excepționale și să-l aprecieze cum ar trebui.
Și totuși Ioan Botezătorul, aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihic normal: pe sine se vrea micșorându-se, pe celălalt crescând, biruind, afirmându-se, împlinindu-se!
De aceea și este fraza de la Ioan 3, 30 atât de nepământească, de fără de pereche, de anevoie asimilabilă minților noastre. În cuprinsul Scripturii - bogată în formule fascinante și-n sentințe vrednice a se întipări în cugetul nostru - zicerea Botezătorului strălucește totuși cu o lumina nespusă și ni se înfățisează ca un giuvaer; ea contrazice atât de fățis tendința oricărei individualități de a se socoti centrul cercului înconjurător și de a considera ca legitim să-și acorde numai drepturi și monopolul dreptății încât nu poate să nu uimească așa cum ar face mărul care, sfidând legea universală a gravitației, în loc să cadă la pământ când se desprinde din pom, s-ar înălța spre cer.
În relația dintre Iisus și Botezător se ivește problema ucenicilor. Se pare că a existat o rivalitate între ucenicii unuia și ai celuilalt. Evangheliile Sfinților Matei (11, 2-5) și Luca (7, 19-22) ne relatează că, închis fiind, Ioan și-a trimis ucenicii să-L întrebe pe Iisus: Tu ești Cel ce vine, sau să așteptăm pe altul ? Întrebare cât se poate de ciudată pentru că știm că Ioan Îl mărturisise pe Iisus a fi întru adevăr Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica păcatul lumii și Cel asupra Căruia S-a pogorât Duhul Sfânt.
Cum putem rezolva o asemenea contradicție flagrantă ? Explicația cu precădere plauzibilă o consider a fi aceea care presupune o înțelegere prealabilă (expresă ori tacită) între Iisus și Ioan. În vederea lămuririi ucenicilor săi și a potolirii incertitudinilor care-i frământau, Ioan îi trimite la Iisus cu o întrebare ce reprezenta de fapt nu gândul său neșovăitor ci șovăielile și umbrele din cugetele lor.
Iar Iisus, cu acea inteligență omenească la care nu se sfia să facă uneori apel (spre pildă, în cazul plății dajdiei către Cezar ori al femeii măritate cu șapte frați ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multă abilitate și modestie, le cere să constate faptele, lăsându-le pe acestea să vorbească iar pe învățăcei poftindu-i doar să tragă concluzia care se impunea.
Le arată cele ce se petrec aievea: orbii văd, surzii aud, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, morții înviază. Desigur că ucenicii nu puteau deduce altceva decât că Acel ce săvârșește asemenea minuni este Mesia.
Dar cum apare Ioan văzut de Iisus ? Textul de la Luca 7, 24 și urm. este edificator și clar.
Zice Domnul către mulțimi, după plecarea ucenicilor pasă-mi-se trimiși de Ioan: "Ce ați ieșit să priviți în pustie ? Oare trestie clătinată de vânt ? Oare om îmbrăcat în haine moi și scumpe ? Oare prooroc ?" Și tot El răspunde cu glas ferm: "Da, zic vouă și mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iată trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta, înaintea Ta." Și încă: "Zic vouă: Între cei născuți din femei nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el."
Domnul așadar confirmă caracterul îngeresc al lui Ioan, nu însă fără a adăuga despre omul recunoscut a fi "cel mai mare dintre cei născuți din femei" tainicele cuvinte: "Totuși cel mai mic din împărăția cerurilor este mai mare decât el." Sensul lor cred că nu poate fi decât acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergătorul și Botezătorul lui Hristos nu a primit botezul creștin.
Așa fiind, întocmai ca patriarhii, drepții și proorocii Vechiului Testament, el va sălășlui cu sufletul în iad până ce Domnul, după răstignirea Sa, va fi coborât în acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul creștin în numele Sfintei Treimi, iată de ce e socotit mai mic decât oricare dintre locuitorii Împaratiei lui Dumnezeu.
Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însușiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare și veneratie, prin care ne poate fi călăuzitor și model ?
Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală față de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine și a înlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezătorul se trece în umbră, se șterge, parcă s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomenește Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care stă și-L ascultă cu dragoste și supunere, care nu-și dorește nimic alta decât să-L slujească. Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine și - cu smerenie și nețărmurit devotament - dobândește putința de a-și iubi semenul mai mult decât pe sine însuși.
Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului și egocentrismului nostru ridicol care-și face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii și ne dă ghes a ne încrede numai în noi înșine, a ne închide și încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste.
Ioan ne poate fi pilda sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos și de slujire neprecupețită a Sa. Dar, vă veți întreba poate, cum de-L putem sluji și iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai află în cuprinsul pământului ci S-a înalțat la cer ? Cum de-I putem sta alături, Îl putem asculta, Ii putem vădi iubirea noastră ?
Răspuns nu poate fi altul decât: să nu huliți, frați creștini, pretinzând că Hristos nu se mai află pe pământ și că S-a înălțat la cer astfel încât nu-L mai puteți iubi și sluji cum a făcut Ioan Botezătorul. Oare ați uitat cele scrise în capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Înfricoșata Judecată, spune că întrucât am hrănit, adăpat, îmbrăcat, vizitat, cercetat și ajutat pe unii din frații Săi prea mici aflați în necazuri, suferințe, robie sau lipsuri, pe El L-am hrănit, adăpat, îmbrăcat, vizitat, cercetat și ajutat ? Pe El, pe nimeni altul.
Hristos e prezent pe acest pământ în Sfânta Euharistie sub chipul pâinii și al vinului. Și mai este prezent la fel de lucrător - sub chipul tuturor oamenilor asupriți, obidiți, încercați, ispitiți de suferințe, nevoi și nedreptăți. Iubindu-i și slujindu-i pe acești foarte mici frați ai Săi, Lui Îi manifestăm dragostea noastră și pe El însuși Îl slujim.
Blasfemie este a zice că nu avem cum sluji, întocmai ca Botezătorul, pe Hristos, că El nu mai este de față în lumea sensibilă ! Dragostea - virtute creștinească suprema și singura perenă - este mijlocul fără greș care ne stă la îndemână pentru a ne dovedi umanitatea și creștinătatea.
Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceză, Emil (E.M.) Cioran susține că a cere omului să iubească e tot una cu a cere unui virus să iubească un alt virus. Firește, cum de-am putea, bunăoară, cere virusului cancerului să iubească pe virusul maladiei sida.
Numai că Emil Cioran, în aversiunea sa pentru Hristos și creștinism, nu ia aminte la faptul că omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea făcută de Cioran, fiul preotului din Rășinari, e grabită și superficială.
Omul are, neîndoielnic, trăsături comune cu animalul, însă pecetluirea lui drept virus e (cel puțin) reducționistă, e o simplă butadă de scriitor sceptic și de cugetător care vrea să-și facă lectorul praf și să-i dea gata cu procedee stilistice, desigur, scânteietoare și abrupte însă la fel de șubrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hârtie colorată. Ateismul de multe ori își împinge aderenții, chiar cei mai talentați, spre enormități și copilării.
Noi reținem din viața și jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieși din sine, de a depăși strâmtoarea fenomenalității, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmații sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez."
Cu ea în suflet și-n inimă și-n cuget și-n adâncul sensibilității noastre biruite să părăsim acum, nu fără a mulțumi Domnului, acest sfânt lăcaș.
- - - - - - - - - - - -
Articol publicat in volumul "Dăruind vei dobândi", Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Satmarului, Baia Mare, 1992.
1912 - 1989
