Ca un gând rău
noaptea se târăște și o mâhnire neînchipuită urcă din lumea plantelor. O
umbră umedă și verde, ca răsărită din adâncul unei mlaștini, topește
formele și în toată mâhnirea aceasta sufletul meu dornic de lumină luptă
și el, ca o flacără ce stă să se stingă…
Așa trebuie să fi
fost la începutul lumilor, pe atunci când regnul vegetal stăpânea
pământul. Arbori și plante uriașe, ierburi ori flori monstruoase, în
aburii ce stăpâneau de-a pururi, trebuie să se fi strevăzut ca în fundul
unui vis, sau ca o natură zămislită și căzută în adâncul unei ape.
Și cum nu se auzea
un cântec pe atunci, ori un tril sfios de pasăre, cum nu bătea un
fluture din aripi și nici pas nu suna ca să trezească ecouri, astfel e
și în colțul acesta de natură, unde ne găsim amândoi după o dulce zi de
dragoste…
Singurele puncte de
senin sunt ochii tăi; dar nu știu cum, prin ce misterioasă ambianță cu
cele ce ne împresoară, s-au îndepărtat și s-au făcut străini, de parcă
nu mai sunt ochii ce i-am sărutat cu câteva clipe mai înainte. Mâna ta e
rece și inertă, ca și când tot sângele s-ar fi retras din ea, și parcă
negurile verzi, ce s-au ridicat, au pus ca un zid fragil și diafan între
noi. O exaltație puternică de foi moarte s-a trezit în aer, și câteva
lacrimi de ploaie, căzând din ram în ram, au prins să sune.
Tu ți-ai retras mâna
și ai pus un spațiu între noi doi, și gestul acesta l-ai făcut cu atâta
energie, încât am înțeles că era o luptă și în tine, o voință de a te
recăpăta, de-a afirma că ești singură în fața naturii. Și-atunci,
privind trist la tine și împrejurul meu, am văzut ca într-un fulger, că
în toată lumea aceea ce ne înconjura, în toată frăția aceea aparentă de
ierburi și de ramuri ce se amestecă, în toate trupurile acelea vii, în
cari urcă și stăruie ceva, e o tendință numai; aceea egoistă, de a fi
singur și de a lupta pe socoteala sa pentru a-și apăra ființa.
Frunzarele făcute
valuri când bate vântul, masa aceea verde care mișcă, freamătă, se
despletește și se îndoaie, părând că e un singur trup ce se împotrivește
contra furiei destructive a morții, e o părere numai, și fiecare
creangă ori foaie, pentru ea luptă căutându-și partea de soare.
Și-acum, când
moartea era pe aproape, în nemișcarea asta, rigiditatea fiecărui fir de
iarbă, înțepenirea dreaptă a fiecărui arbore, lupta îndărătnică a
fiecărei flori, vădeau și mai bine aceasta. Fiecare părea că vrea să
amâie un sfârșit, să prevină o agonie. Fiecare părea că vrea să lupte
dârz contra toamnei, nepăsător de soarta celui de alături.
Și cu câteva zile
înainte, când soarele ardea peste toată lumea aceasta, creangă cu
creangă de înfrățea, foaie lângă foaie se alătura, floare lângă floare
își pleca obrazul și din mișcarea aceasta porneau un murmur dulce,
vroind parcă să întregească o simfonie, să arate ce strâns sunt legate
între ele și sunt de mult odrasla aceluiași pământ.
Și când gândeam
acestea, tu dreaptă te-ai ridicat de lângă mine și, fără un cuvânt, fără
un gest, rigidă aproape, ai pornit pe cărăruia pe care ne întorceam de
obicei aproape îmbrățișați, spre casă. O foaie galbenă s-a desprins
dintr-un înalt de creangă, a plutit ca un fluture obosit și a căzut pe
urma ta. Și un cuvânt n-am îndrăznit să îngân nici eu, înțelegând că
strigătul meu ar fi înfiorat și mai mult tăcerea. Și te-am lăsat să
pleci, urmând instinctiv pilda ce mi-o dădea natura împrejmuitoare. Am
respectat simțirea ta, așteptând raza prietenoasă de soare, ca va da un
alt aspect naturii.
Și rămânând în singurătatea aceea, am lăsat să crească noaptea.
Și noaptea mai
verde, mai tristă, mai spectrală, a crescut, învăluindu-mă ca o apă și
nemaiavând alături căldura mânii tale, nici picăturile de senin ce sunt
ochii tăi, m-am lăsat și eu gândurilor triste. Am înțeles că suntem
singuri, că ori ce-am face și oricât de puternic ne-am uni gurile când
poruncesc simțurile, că oricât ne-am încleșta brațele și am căuta să ne
facem numai un trup, suntem tot singuri, oricând și pretutindeni
singuri.
Și între acestea,
printre crengile unui brad, luminile orășelului îndepărtat au clipit una
după alta ca niște stele licăritoare, au tremurat, până ce întregul
brad s-a aprins ca un uriaș pom de crăciun, care m-a făcut să sper că
vor mai veni zile dulci și că albastrul ochilor, care m-a făcut să sufăr
în seara aceea de toamnă întunecată, se va limpezi și va răsfrânge în
el altfel natura și gândurile ei ascunse.
