Afirmația că Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt rămâne puțin cunoscut se justifică în măsura în care prin ”cunoscut” înțelegem valorificat cu accente corecte. Căci autorul memoriilor retipărite de atâtea ori în secolul XX este clasat prea în grabă printre pornografii a căror lectură se mărturisește doar din dorința de singularizare. (Probabil că așa își imaginau și niște păcălici tinerei de la noi doar că...n-au reușit decât să arate celor ce-au dorit să afle....niște...-scuze, nu am în vocabularul meu cuvinte atât de urâte ca să descriu urâțenia lor).
Scrisul lui Casanova e desigur licențios, chiar pentru un secol care l-a dat pe Sade, pe Crebillon-fiul ori pe Restif. Dar, după cum a observat-o unul din biografii lui, paginile erotice sunt artistic cel mai sărace, adesea stereotipe prin limbaj, situații și comentarii. Abundența lor maschează însă puterea memorialistului de a însufleți secolul pe care l-a străbătut și de a se autoportretiza. Cu toate acestea, într-un articol de tinerețe, Saint-Beuve remarcase încă de la apariția primei ediții interesul literar al Memoriilor.
O existență și un secol, amândouă pline de culoare, prind viață în cele câteva mii de pagini. Născut în Veneția în 1725, fiul unei actrițe care a colindat scenele Europei, fratele unui pictor notoriu, Giacomo Casanova a făcut studii serioase de științe umaniste - ni se înfățișează improvizând la zece ani versuri măscăricioase în latină, deși întâmplarea e probabil imaginată, ca destule dintre cele relatate în memorii. S-a îndreptat spre cariera clericală. Dar, deși în acel secol nu exista incompatibilitate între sutană și vocația de aventurier, a renunțat și a început existența de călătorii și îndeletniciri ciudate, uneori inaviabile. Sprijinit de un nobil veneția, pe care l-a considerat drept tată adoptiv, străbate Europa în toate sensurile, cu o preferință pentru Franța (Memoriile au fost scrise în franceză). Mai toate orașele italiene, Grecia, Elveția, orașele germane, Olanda, Anglia, Polonia, Rusia, Spania sunt punctele itinerariului casanovian. În toate aceste locuri trece cu ușurință de la tavernă și tripou la curtea princiară și la castel. Și-a născocit un nume, pe motivul că literele alfabetului aparțin oricui. E cavalerul de Seingalt. Închis de Inchiziția venețiană în închisoarea Plombi, evadează cu remarcabilă energie și ingeniozitate. Nu s-a putut reîntoarce la Veneția decât după aproape douăzeci de ani, când și-a câștigat iertarea cu prețul unor penibile concesii.
Casanova ca bibliotecar -
pictură de epocă
Au urmat anii de oboseală și decădere până ce prietenia unui mare senior, contele Waldstein, i-a oferit adăpostul unei slujbe de bibliotecar la castelul Dux din Boemia.
Castelul Dux - Boemia
La Dux l-a cunoscut pe prințul Ligne care l-aportretizat spiritual. Acolo și-a redactat memoriile neterminate și a murit în 1798.
Personajul autobiografic e destul de complex. Ignoră marile pasiuni, trăiește mai mult prin simțuri și inteligență. Dar aventurierul care a exploatat credulitatea unei aristocrate nebune, aranjând experiențe de magie, jucătorul de profesie, e un om de cultură și - în felul lui - un om de caracter. Face traduceri savante și scrie comentarii literare. Ușuratic în dragoste, e fidel în prietenie, generos și cutezător. E demn și nu suportă jugnirea. Fiul actriței ambulante își riscă viața perforând într-un duel pântecele unui mare senior polonez, care-l insultase.
Fără acuitatea de viziune a marilor memorialiști ai epocii, paginile lui Casanova fac să trăiască secolul luminilor cu gândirea lui iconoclastă și sub aspecte mai puțin cunoscute; cultul rațiunii și atracția pentru practicile magice și esoterice. Casanova, care a născocit și a uitat sau a ascuns detalii, rămâne o călăuză indispensabilă pentru orice călător în epocă.
Fragment din manuscrisul Memoriilor lui Casanova.
MEMORII
(Memoires)
CAPITOLUL LIII
Ies din temniță - Mă aflu în primejdia
de a-mi pierde viața pe acoperiș -
Ies din palatul ducal,mă urc într-o
barcă și ajung pe uscat -
Primejdia în care mă pune
părintele Balbi - Stratagema pe
care sunt nevoit s-o folosesc
spre a mă despărți deocamdată
de el.
Ieșii eu cel dintâi, iar părintele Balbi după mine. Soradaci, care ne urmase până la deschiderea din acoperiș, primi porunca să pună placa de plumb la locul ei și să meargă pe urmă să se roage sfântului Francisc. În genunchi și în patru labe, apucai zdravăn esponton-ul și, întinzând mâna, îl înfipsei pieziș în lipitura dintre două plăci, astfel încât, apucând cu patru degete marginea plăcii pe care o ridicasem, izbutii să mă înalț până în vârful acoperișului. Pentru a mă urma, călugărul își pusese cele patru degete de la mâna dreaptă în cureaua pantalonilor mei. Aveam astfel soarta jalnică a dobitocului care și trage, și cară, și asta pe un acoperiș foarte povârnit, pe care o ceață deasă îl făcea alunecos.
La jumătatea acestui primejdios urcuș, călugărul îmi spune să mă opresc, fiindcă i s-a desprins unul dintre baloturi, care trage nădejde să nu fi trecut peste streașină. Mi-a venit întâi să-i dau una cu piciorul și să-l trimit cât colo cu balotul lui cu tot; m-am stăpânit însă, Slavă Domnului, îndeajuns ca să n-o fac; ar fi fost prea grea pedeapsă, și pentru el, și pentru mine, căci, singur mi-ar fi fost cu neputință să scap. Îl întrebai dacă funiile le-a pierdut și răspunzându-mi el că e vorba de legăturica lui cu boarfe, unde se afla un manuscris pe care-l găsise în pod la Piombi și de la care aștepta lucru mare, îi spusei să aibă răbdare, căci un pas înapoi putea să strice tot. Bietul călugă oftă și, tot agățat de cureaua mea, ne cățărarăm mai departe.
Veneția din timpul lui Casanova
După ce, cu multă trudă, trecurăm peste vreo cincisprezece, șaisprezece plăci, ajunserăm pe creasta de sus, pe care mă așezai comod, călare, și părintele Balbi făcu la fel. Aveam în spate insulița San Giorgio Maggiore, și, la două sute de pași înaintea noastră, erau numeroasele cupole ale bisericii San-Marco, care face parte din palatul ducal, căci San-Marco nu e, la drept vorbind, decât capela dogelui și nu există monarh care să se poată mândri cu una mai frumoasă. Cel dintâi îmi dădui jos povara și-l poftii pe tovarășul meu să-mi urmeze pilda. Cum-necum, își puse legătura de funii sub șezut, când să-și scoată însă pălăria, care-l supăra, făcu o mișcare greșită și, rostogolindu-se din placă în placă se duse și ea binișor după celelalte catrafuse în canal. Tovarășul meu era disperat.
- Rea prevestire, strigă el, iată-mă-s dintru început fără cămașă, fără pălărie și fără un manuscris prețios, care cuprindea istoria curioasă și de nimeni cunoscută a tuturor serbărilor palatului republicii.
Mai puțin fioros în clipele acelea decât atunci când ne cățăram, îi spusei liniștit că cele două accidente n-au într-însele nimic extraordinar care să-i îngăduie unei minți pline de eresuri să le numească prevestiri, că eu nu le socotesc astfel și că mie îmi sunt departe de a-mi tăia avântul.
- Asta, dragul meu, e o învățătură de minte ca pe viitor să fii mai cu băgare de seamă și mai puțin zănatic, și ca să înțelegi că Dumnezeu fără îndoială ne ocrotește, fiindcă dacă pălăria, în loc să cadă la dreapta, cădea la stânga, eram pierduți, căci ar fi căzut în curtea palatului, unde ar fi dat peste ea paznicii palatului, cărora fără doar și poate le-ar fi vădit că trebuie să fie cineva pe acoperiș; ar fi pus mâna pe noi cât ai clipi.
După ce petrecui câteva minute uitându-mă în stânga și în dreapta, îi spusei călugărului să stea acolo nemișcat până mă întorc și o luai oblu înainte, numai cu esponton-ul în mână și mergând cu toată înlesnirea de-a-ncălarele pe creasta acoperișului. Mi-a trebuit aproape un ceas să străbat întreg acoperișul, umblând încoace și încolo, cercetând, luând aminte, zadarnic însă, căci nu vedeam la nici o margine nimic de care să pot lega un capăt de funie; o încurcasem rău de tot. Nu mă mai puteam gândi nici la canal, nici la curtea palatului, iar în partea de deasupra bisericii nu mi se arătau înaintea ochilor, între cupole, decât prăpăstii la capătul cărora nu se afla nici o deschizătură.
Pentru a trece peste biserică, la Canonica, ar fi trebuit să urc niște povârnișuri atât de aspre, încât nu mă simțeam în stare să le dau de capăt; era firesc să înlătur tot ce mi se părea cu neputință de înfăptuit. Împrejurarea în care mă aflam cerea îndrăzneală, dar fără cea mai măruntă nesăbuință. Nici în etică nu există, cred, cumpănă mai grea decât aceea în care eram eu atunci.
Trebuia totuși făcut la un fel ca să ies de aolo, sau să mă bag la loc în temniță, de unde n-aș mai fi ieșit, poate, niciodată, sau să mă arunc în canal. Într-o alternativă ca aceea, trebuia dat norocului ce era al lui și făcut un început. Îmi oprii ochii pe o lucarnă dinspre canal, la a doua treime a pantei. Era destul de îndepărtată de locul de unde plecasem ca să-mi îngăduie să cred că podul pe care-l lumina nu era cel al ocolului temniței pe care o spărsesem. Nu putea lumina decât alt pod, locuit sau nu, pe deasupra vreunui apartament al palatului, ale cărui uși le-aș fi găsit, în chip firesc, deschise în zorii zilei. Eram încredințat în sufletul meu că, dacă ne-ar fi zărit slujitorii palatului, fie chiar și cei ai familiei dogelui, s-ar fi grăbit să ne înlesnească fuga, în loc să ne dea pe mâna justiției închizitoriale, chiar dacă ne-ar fi cunoscut că suntem cei mai mari tâlhari din republică, înt-atâta le era tuturor de hidoasă Inchiziția.
Traducerea Memoriilor - Radu Albala
