duminică, 22 iulie 2018

ALTĂ MATEMATICĂ - de Nichita Stănescu











ALTĂ MATEMATICĂ   

de Nichita Stănescu

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
face un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...

Numai tu şi cu mine
înmulţiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inimă !






IN PARC de G. Bacovia






IN PARC


de G. Bacovia



  Acum, stă parcul devastat, fatal,
  Mâncat de cancer și ftizie,
  Pătat de roșu carne-vie -
Acum, se-nșiră scena de spital.



  Atunci, râdea,
  Băteau aripi de veselie;
  Parfum, polen și histerie, -
Atunci, în parc, și ea venea.



  Acum, cadrele de sânge-n parcul gol,
  Pe alb statui feminin;
  Pe alb model de forme fine,
  Acum, se-nșiră scena de viol ...






sâmbătă, 21 iulie 2018





http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Alecsandri1.jpg

ADVĂRUL ȘI MINCIUNA  

de Vasile Alecsandri

D-nei Z... N...

Ți-aș zice că ești frumoasă,
Că ești pasăre voioasă,
Că ai glas melodios,
Și că oricine te vede
E ferice și te crede
Dulce înger luminos.

Ți-aș zice că ești o floare
Ce lucești mai viu la soare
Decât celelalte flori,
Că-a ta gingașă zâmbire,
Ca un vis de fericire,
Naște-n inimi dulci fiori.

Dar mă tem că mi-ai răspunde
Cu-al tău glas care pătrunde
Și c-un aer râzător :
„O, poete, văd prea bine
Că minciuna pentru tine
E neprețuit odor.

Lasă îngerii în pace,
Și, de vrei plăcere-a-mi face
Ca poet adevărat,
Fă în viață o minune,
Hotărându-te a-mi spune
Adevăr neprelucrat.”

Îți spun dar că ești frumoasă,
Că ești pasăre voioasă,
Că ai glas încântător,
Și că-n vecinică frăție
Sufletu-mi se-nchină ție
Ca un frate iubitor.

1846. 








vineri, 20 iulie 2018

DE CE LAȘI MACII SĂ MOARĂ ? de Doina-Maria Constantin


DE CE LAȘI MACII SĂ MOARĂ ?


de Doina-Maria Constantin


De ce laşi macii să moară, 
De ce te tânguieşti ? 
În noaptea fierbinte de vară 
Mai bine-i să iubeşti ! 
Strigă-ţi iubirea, ocroteşte-o, 
Nu, nu o lăsa să plece ! 
Viaţă-i scurtă, se ofileşte... 
Sărută macul, zâmbeşte ! 
În lanul de grâu sădeşte iertarea, 
Din spicul copt fă pâini de iubire ! 
Nu auzi cât de molcomă-i chemarea 
Cer şi Pământ în dulce unire ? 
Bea bobul de rouă dimineaţa, 
Piciorul desculţ paşii să-ţi poarte 
Pe-al tău drum până s-o sfârşi aţa 
Şi nu-ţi lăsa visele furate ! 
De ce laşi macii să moară, 
De ce te tânguieşti ? 
În noaptea fierbinte de vară 
Mai bine-i să iubeşti !








DESPĂRȚIREA de Vasile Alecsandri



DESPĂRȚIREA 

de Vasile Alecsandri


Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate,
Lăsând frumoasa țară, surori, prietini, frate,
Lăsând în al meu suflet un mult amar suspin!
În ora de pornire, cu toții împreună
Doresc l-a tale pasuri călătorie bună,
Pe-o cale înflorită și sub un cer senin.


Mergi dar fără mâhnire, te du și fii voioasă,
Căci îngerul iubirei și inima-mi duioasă
Te vor urma oriunde cu tainicul lor zbor;
Și cât vei fi departe, ca mine te gândește,
Că tu ești a mea viață, că soarta ne iubește,
Că cerul ne păstrează ferice viitor.


Gândește că în lume nimic nu e mai mare,
Mai gingaș, mai puternic, mai sfânt, mai cu-nfocare,
Decât simțirea vie ce tu mi-ai însuflat.
Că orice fericire, că orice dulce bine
Din ochii tăi derază, îmi vine de la tine,
Precum lumina vine din cerul înălțat.


Oriunde tu vei merge, iubită, ți-adă aminte
De-a noastre ore pline de dragoste ferbinte,
Comori neprețuite de scumpe desmierdări;
De-acele vremi în care a noastră fericire
Schimba întreaga lume în leagăn de iubire
Și vremea trecătoare în lanț de sărutări !


Mergi, dragă, plutind vesel ca paserea ușoară
Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară,
Lovind a sa aripă de rouă și de flori,
Căci sufletu-mi în taină șoptind inimei tale,
Va depărta de tine orice gânduri de jale,
Va alunga din ochii-ți oricare negri nori.


Și când va fi lumină, și când în miez de noapte
Vei asculta cu lacrimi a îngerilor șoapte,
Zi, draga mea, atunce, precum oi zice eu:
„Nu e ființă-n lume ca mine de iubita!
Amorul mă-ncunună cu-o rază strălucită,
Veneția m-așteaptă zâmbind la visul meu !” 






miercuri, 18 iulie 2018

TOPORAȘI - de Magda Isanos




TOPORAȘI

de Magda Isanos


Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvara,
 cu toate-acestea noi ne-am bucurat
 de parcă-ar fi venit întâia oară.

Contrazicându-mă cu mine însumi și-n sfârșit,
 riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
 m-am dus să văd ce flori au răsărit
 în parcul vast și gol de lângă noi.

De mult nu mă-ncercase așa dor
 de viață și călcam nerăbdătoare;
 simțeam cum se-nfioare sub picior
 pământul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au părut încântători -
Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe să-i sărut
 (trecusem până-atunci de-atâtea ori
 pe lângă ei și nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
 (ca rochiile care ies la spălat),
 cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporași lângă-un stejar
 erau așa de-albaștri, delicați -
ca niște firmituri lăsate-n dar
 de primăvară, printre pomi-ntunecați.

M-am aplecat cu inima bătând,
 dar când era să-i rup, nici eu nu știu
 de ce și cum, dar mi-a venit în gând
 ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Și m-am întors spre casa mai agale,
 c-o oboseală fericită-n pași,
 iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
 în schimb aveam în suflet toporași.


R-Oksan@



SĂRUTĂ-MĂ - de Magda Isanos




SĂRUTĂ-MĂ 

de Magda Isanos



Sarută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire și de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleștate
Ce vorba și surâsul și-au pierdut.
Îți vor zâmbi din nou înseninate
Și-ndrăgostite ca și la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Și toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naște visurile mele
De viață nouă și de primăvară. 


R-Oksan@


marți, 17 iulie 2018

OMUL - o celulă a organismului numit societate - de Garabet Ibrăileanu


https://mnlr.ro/wp-content/uploads/2017/07/Garabet-Ibraileanu.jpg

Garabet Ibrăileanu (1871, Târgu Frumos - 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930.


Zazzi





1. Omul poartă centrul lumii fizice în orice punct cuprins în spațiul ocupat de trupul său; centrul lumii sentimentale și intelectuale îl poartă în conștiința sa (luând cuvântul în înțelesul său psihologic, nu moral).

2. În lume, nu vorbesc numai de artiști, sunt două feluri de oameni: oameni care apreciază, care au simpatii și antipatii, dar la care aprecierea aceasta, simpatiile și antipatiile nu devin un motiv de luptă. Ei nu luptă pentru ceea ce cred ei că e bine și nu luptă împotriva a ceea ce cred ei că e rău. Majoritatea oamenilor e așa. A trage însă concluzia că acești oameni sunt „impasibili", „impersonali", ar fi o mare greșeală și nimene, de fapt, n-o face. Dar sunt alți oameni care fac din simpatiile și antipatiile lor motive de luptă, care își fac un ideal (pe care-l urmăresc) de a stârpi ceea ce cred ei că e rău și de a ajuta la triumful binelui. Aceștia sunt oameni „luptători"'.

3. „Multe dureri-s, puține plăceri", a zis marele nostru poet, repetând o melancolică banalitate. Și încă mai puține sunt plăcerile pe care i le pricinuiește omului tovărășia aproapelui său, căci fiecare om e o lume deosebită, cu ambițiile și, mai cu seamă, cu egoismul ei... Nu în relațiile personale pune omul ce are mai bun, căci, în ciocnirea dintre suflete, ce are mai bun se duce, adesea, ofensat în fundul cel mai adânc al ființei sale... Și, de aceea, nu poate fi o legătură mai curată și mai durabilă, decât... de la distanță, -- aceea care se stabilește între cititor și un scriitor, mai cu seamă când acesta e un scriitor de idei, când, adică, pune în opera sa ceea ce este mai curat, mai înalt și mai dezinteresat, și mai cu seamă când acel scriitor este un analist al vieții, căci nimic nu consolează mai mult de durerea vieții decât contemplarea ei obiectivă, sub specie aeternitatis.

4. Omul [...] din pricina tendinței de adaptare, caută veșnic să ajungă la o împăcare cu sine și cu împrejurările. Sensibilitatea exprimă natura intimă a omului și ea nu numai că influențează cugetarea, nu numai îi dă direcție, ci chiar o produce, pentru că sentimentul cere justificare. Dacă sunt trist, trebuie să mă conving că am dreptate să fiu trist: aceasta e adaptarea ființei care suferă. Melancolia mea e justificată de cutare și de cutare pricini, deci e adevărata și justa atitudine sentimentală fața cu lumea.

5. ...după cum în lumea naturală ființa zoologică se mlădiază cu atât mai puțin mediului cu cât e mai tare, tot așa, în lumea socială, omul, cu cât e mai puternic, cu atât se mlădiază mai puțin, cu atât are posibilitatea de a face, el, schimb[...]n acest mediu.

6. ...fiecare om vede lumea conform cu sentimentele sale.

7. Omul e nemulțumit întotdeauna de prezent, de aceea e un animal progresiv.

8. Netoleranța este o stare de suflet alcătuită din tot ce este mai josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment și inferioritate de gândire. Netoleranța este ură și lipsă de simpatie intelectuală. Netoleranța este strâns legată de pornirea bestială de agresiune. Netoleranța este atitudinea gorilei feroce care a parvenit să vorbească.
Toleranța este produsul cel mai înalt al culturii sufletești. Ea e semnul adevăratei civilizații. Orice aspect mai înalt al vieții morale are la bază toleranța. Progresul omenirii este progresul toleranței. Libertatea de gândire, accesul celor mici în viața de stat, îndreptățirea femeilor, principiul naționalităților, totul se întemeiază în fond pe progresul toleranței, pe tot mai multă toleranță.
Omul tolerant ține fruntea sus, are privirea senină. E echilibrat. Netolerantul are înfățișarea animalului rău, care vrea să împungă. Omul tolerant e obiectiv, are concepția evolutivă a istoriei. Netolerantul e eternul judecător mâniat și mărginit.

9. Numai naturile tari sunt în elementul lor în natura forte.

10. Din punctul de vedere al perceperii realității, oamenii se pot împărți în două categorii. Unii percep mai ales raporturile dintre lucruri, cauzalitatea. Pe alții îi interesează în primul rând lucrurile, ceea ce este individual. Dintre aceștia din urmă se recrutează mai ales artiștii; dintre ceilalți, mai ales cugetătorii.

11. ...un suflet niciodată nu e curat individual, căci orice om este o celulă a organismului numit societate.

12. Copiii nu acționează ca oamenii mari, nu merg pe făgașuri cunoscute, determinate de idei, de presiunea socială, de norme, de morală și de „sociologie. Viața copilului e spontaneitate, neprevăzut.
Adultul continuă. Copilul începe mereu; acțiunea lui e mereu creație nouă, din nou. Așadar, în viața copilului nu poate fi vorba de evenimente, ci numai de întâmplări, nu poate fi vorba de intrigă, de conflicte, de peripeții, de înnodare și deznodământ. Acțiunea e fără cauzalitate evidentă și obișnuită, fără finalilate cu scadență îndepărtată.

13. În adevăr, când disprețuiești profund pe oameni, nu te simți obligat să fii sincer cu ei, să le faci, de pildă, onoarea de a-ți susține părerile față de dânșii -- când știi, mai ales, că sinceritatea ți-ar aduce dezagremente.

14. Subiectivismul începe numai atunci când apare atitudinea afectivă față cu propriu-ți suflet.

15. Omul întâi privește în afară și mult mai târziu se întoarce asupra lui însuși. [...] Deci analiza e posterioară observației.

16. Un lucru nu-l poate face nimene: să fie mai inteligent decât este, să creeze o inteligență superioară inteligenței sale.

17. Domnișoara care se plimbă printr-o grădină, e firesc să se extazieze înaintea trandafirului mareșal și să nu bage-n seamă vâzdoaga și chiar bujorul. Botanistul care face ca dânsa ar fi un dobitoc.

18. ... orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreți pentru puii de om (și, prin derivație, de animal, de plante și chiar pentru miniaturile de obiecte).

19. E senin ca un zeu când are totul, ori a renunțat la toate. 20. Am auzit oameni plângându-se de toate defectele, dar n-am auzit pe nimeni plângându-se că e prost. 


Londres, circa 1920…



sâmbătă, 14 iulie 2018

LA VULTURI ! - de Gala Galaction (partea a II-a - ultima)

Sarmatian Warriors


La urmă, Agripina știa că mai erau pe acasă și alte gospodine, care trebuie să fi fugit cum fugise și ea, prin pădure, și câinii de turci negreșit că se luaseră după ele ! Unde să se ascundă, unde să întârzieze, acum când focul arde la tălpile picioarelor ! Mai bine să lupte până când i-o plesni inima în piept ! Dacă ajunge la stână, poate să cadă și să moară; au scăpat copilașii. Sângele lui Păun, rodul dragostei lor, lumina ochilor lui Dănilă ! Dacă o ajung turcii, pe ea o batjocoresc și poate o lasă cu viață, dar pe copii îi strivesc de stânci. Cum să mai dea ochii cu tată-său ? ”Ce mi-ai făcut copiii ? Unde e nădejdea și mângâierea mea ?...”Mai bine să urce, să urce ! Să nu se lase până ce nu s-o vedea măcar în poienița de sun stână și atunci, când o cădea moartă, Măriuca, Vlad și Păunaș au scăpat cu viață. Plânsetul lor se va auzi de la stână. Ciobanii vor veni și-i vor găsi...O, dar până la poieniță mai e mult !...

Măriuca era de șapte ani, Vlad de cinci. Sfîrșiră curând puterile și începură să plângă:

- Mamă, ne e foame !...

Vlad, grăsuț, aprins la față, leoarcă de sudoare, căzu jos ca un bujor frânt de ploaie. Agripina se opri locului. Păunaș se zbătuse în poală până amorțise și adormise cu degetele în gură. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. Își muie mâinile în spumele pârâului, își aruncă pe ochi câțiva pumni de apă, cum i-ar fi aruncat pe niște cărbuni aprinși și luă pe Vlad în cârcă. Era voinică Agripina, tânără și vânjoasă, dar povara cu care se lupta era peste puterile unei femei. Pe Vlad îl ducea în cârcă, pe Păunaș în poală, iar Măriuca, sleită de puteri și amețită, se ținea de mamă-sa, ținând-o de căpătâiul brâului. Agripina începu să șovăiască, asemenea vitei lovite între coarne. Copacii dimprejur zvâcneau și ăncepeau să se facă roșii. O sete groaznică îi frigea gâtlejul și măruntaiele. Gândurile i se topeau în cap. S-ar fi trântit întreagă în omătul ce fierbea la nodurile Iablanicioarei și-ar fi secat șuvoiul dintr-o sorbire, dar mai avea atâta minte să cugete că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit iar osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos. O perdea de sânge și de nebunie i se lăsa, încet, pe creieri. În pieptul ei ardea toată pădurea și bătăile inimii erau bolovani încinși, care săreau din loc în loc și o izbeau în coaste. Se mai oprea câteodată, cu mâinile încleștate de o rădăcină, ori de o ramură ce atârna, și peptul îi horcăia ca niște foale. Punea jos pe Vlad, mai înnoda cămașa în brâu și cu pumnii își vâra ochii în cap. Îi era sete ! Îi era sete ! Își mai răcorea limba și pleca iar. Dar vinele picioarelor îi tremurau, sânul i se umflase și o înțepa îngrozitor. Păunaș, izbit de colo până colo, începuse iar să plângă. De data aceasta de-abia chișnea. Hurducătura îl amețise, foamea îl leșinase. Și până la poienița de sub stână tot mai era ! Măriuca scăpă din mâini capătul brâului și căzu mototol ăn frunzele umede, scuturate astă-toamnă. Agripina luă pe Măriuca în cârcă și legă pe Vlad, acum odihnit, de capătul brâului. Atunci, prn zborul frunzelor, Agripina zări coasta Brăcibelului, masa de stâncă și cu poale de brazi pe care era stâna lui moș Dănilă. ”Slavă ție, Sfântă Născătoare !...”

Dedesubtul Brăcinelului era o poiană unde baciul aduna fânul cosit de pe culmi și unde ăn fiecare vară mai rămâneau câteva căpiți din celălalt an. Agripina își stoarse puterile cu oarbă înverșunare și ieși din pădure și din coastă în poiana cu căpiți. Poiana era pustie, dar turcii, dacă au luat-o pe drumul oilor, erau să ajungă și ei tot acum ! Vijelitul Iablanicioarei de-abia se mai auzea. Pacea locului era adâncă. Sus, în nesfârșire albastră, vulturii se roteau cu neobosită măreție.

Agripina căzu la umbra unui stog și ascultă, cât o mai puteau lăsa să asculte răzvrătirea sângelui și ciocănitul inimii. Nu se auzea nimic, nimic. Atunci ea cugetă; ”Tata n-a simțit primejdia. Ciobanii sunt risipiți și turcii o să-i ia fără de veste. Trebuie să merg până la stână !”

Păunaș dormea suspinând; ”Dormi, dragul mamei ! Laptele meu acum e foc și otravă. O să te pun la ugerul unei capre...”

Agripina voi să se scoale. O mie de junghiuri o străpunseră în tot trupul, dar mai ales ăn sân. S-au isprăvit puterile ! De-abia dacă va mai putea să se târască. Ce face cu copiii ?...Măriuca și Vlad își mai veniseră în fire.

- Ne e foame, mamă ! Să mergem mai curând la bunicu, la stână !...

Drumul până la stână era de acum aproape lin, căci ocolea și se încolăcea pe Brăcinel, pînă sus.

- Nu vă mai poate duce mama, că nu mai are putere.

- Mergem noi singuri, mamă !

Agripina se simți rău de tot. Munții și pădurile se învârtiră cu ea și toată greutatea trupului i se răsturnă în cap, ca apa dintr-o sticlă, în gâtul sticlei, când o întorci cu fundul în sus. Mai putu să gândească limpede; ”Mi se urcă laptele la cap...” Apucă pe Păunaș adormit, îl învălătuci în scutece și în șorț și, scobind sub căpiță, făcu o ascunzătoare. Vârî copilul și ticsi fânul la loc, apoi porni, nebună, cu Măriuca și cu Vlad, fără să le vorbească, fără ca să-i mai știe.

Ăn vremea aceasta moș Dănilă aștepta la stână să coboare ciobanii cu oile, ca să le adape. Pistoalele slobozite la amiază le luase drept vreo glumă ciobănească și nu se mai gândea la ele. Cu privirile risipite peste culmile din răsărit, moș Dănilă se gândea departe, se gândea la Tudor, la Păun Ozun și la Bucureștii, unde viteazul oltean pare că intrase într-un mormânt. ”Încotro să fie Tudor și ai lui ? Tot în București, ori aiurea ? Ce a făcut el de atâta vreme ?” Nelniștea moșneagului creștea cu cât privea mai mult cerul fără nori și boltirile lui din ce în ce mai joase și mai pierite deasupra plaiului sporit în depărtări, și cu cât bătrânețele nu-l mai iertau să sară în șa și să ia lumea în piept.

În gândurile acestea, auzi în dosul stânei un plânset de copil. Se ridică din locu-i și se uită peste țarcuri cu mâna streașină la ochi. Dar asta ce să fie ! Era Măriuca. Mai încolo era Vlad și tocmai în fund era o femeie care nu putea să fie decât Agripina, dar care avea umbletul și schimele unei nebune.

Măriuca îi căzu moșneagului pe piept și-i spuse, înecându-se în plâns amar:

- Au venit turcii în sat, bunicule !...Mama ne-a luat de mână și ne-a târât până sus în poieniță...Acolo a ascuns pe Păunaș în fân și s-a mâniat pe noi !...Nu vrea să ne vadă, nu vrea să ne audă !

Agripina, roșie-vânătă la față și cu cămașa sfâșiată pe pieptul umflat ca un cimpoi, venea tot blagoslovind cu capul și cu mâinile. Dănilă înțelese într-o clipă. Ciobanii se lăsau de pretutindeni, în fruntea oilor. Dănilă apucă buciumul și sună în el podobia: ”Alergați, ciobani !”. Între cei dintâi sosiți fu Dragomir Ozun, fratele cel mare al lui Păun, care era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sânge. Agripina căzuse în stână, molcomă ca o capră sfâșiată de lupi. Dănilă o lăsă în seama lui Dragomir Ozun, iar el, fără zăbavă, pornii cu ciobanii tineri, toți înarmați cu flinte, devale, spre poiană. Pe Măriuca o luă cu el pe cal.

Era liniște împărătească. Nu se auzeau decât tălăngile, din ce în ce mai depărtate, ale turmelor de deasupra. Gânduri-gânduri - nori și corbi - treceau prin cugetul lui Dănilă. Ce au căutat turcii până aici ? Când au venit, ce vijelie i-a adus ?...În sfârșit, dacă o fi să ne ceară pielea, o să le-o vindem cât vom putea mai scump ! Dar calea cobora pustie și din adâncuri nu izbea nici un zgomot.

Când ajunseră în poiană, Măriuca arătă cu degetul: Uite căpița unde e ascuns Păunaș !

- ...L-o fi ascuns în altă parte, fata bunicului ?

Fânul cu care astupase Agripina copca scobită sub căpiță era răvășit de jur împrejur și Păunaș nicăieri. Ochii ciobanilor căzură pe niște cârpe înșirate în poiană. Alergară la ele. Era șorțul Agripinii și scutecele copilului, acum pline de sânge, iar de jur ămprejur sta, în iarbă, o largă spulberătură de fulgi cenușii, ca după o încăierare între vulturi.

Păsările cerului coborâseră în poiană și smulseră pe Păunaș din zbuciumul plânsului, din durerile foamei și din tot vaietul și chinul unei vieți omenești, în mijlocul unui popor nenorocit și rob încă de multă vreme !

Dănilă plânse a doua oară în viața lui. Fiorii unor presimțiri năprasnice îl înjunghiară în inimă. Privind spre răsărit (și într-acolo era Târgoviștea), privind spre miazăzi (și într-acolo erau Drăgășanii,) bătrânul, cu cușma în mână, plânse în fața cerului:

- Pune un hotar, stăpâne, nenorocirii noastre ! Ajungă sfinției tale atâta jertfă ! Ajungă atâta risipă, atâta jaf la vulturi ! din mana bietei țări și din carnea noastră !

by Ferial





joi, 12 iulie 2018

LA VULTURI ! - de Gala Galaction (partea I)




Culmile Scripetelui se deslușeau în această zi cu soare, după multele ploi de până aci, colțuroase și limpezi ca o cunună de securi. Scripetele se aduna de jur împrejur și clădea la mijloc fundul Iablanicioara, fund adăpostit și locuit de un pumn de oameni. Într-o parte, zidul îmbrăcat în codri se știrbea, ca să lase, printre lespezii zdrobiți și printre fagii cosiți mereu la rădăcină, undele oțelite ale Iablanicioarei. Izvorul ei era în munte, sub o stâncă și ciobanii îl adunau și-l depănau în jgheaburi, cât ținea o poiană, iar pe urmă îi dădeau drumul în creștetul brazilor. Alte câteva pâraie țâșneau mai jos de printre pietre și întreiau  puterile pârâului. Pe lângă el, cobora, chinuită, singura cărare mai lesnicioasă celor câteva case de oameni întemeiate în acest cuib de vulturi.

În ziua aceea nu era nici un nor deasupra, și uriașii munți, care atâtea zile frământaseră și sloboziseră din coamele lor zbârlite până la cer, ploile, trăsnetele și șuvoaiele, erau acum blajini, tihniți și prididiți de soare. Numai în fața cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină și dând fiorii morții păsăretului de casă din jurul celor cinciisprezece-douăzeci de locuințe din fundul văii. Între aceste locuințe, cea mai mare și mai gospodărească era casa lui Dănilă, starostele ciobanilor din partea locului, venetic de pe plai, dar mare baci la bătrânețe. Dar acum nu era acasă decât un cioban bătrân și șchiop, care dregea sădilele. Stăpânul era la stână, în munte, cu ceilalți ciobani. Tot așa era și prin celelalte case. Mai rămăseseră pe lângă vetre moșnegii, femeile și copiii. Oamenii în putere și tineretul, bucuroși de întoarcerea timpului frumos, ieșiseră la oi, pe culmi, ori porniseră devale, prin satele de pe Iablanicioara. Erau toți ciobani, și plecau cu caii încărcați cu piei și cu brânzeturi, și veneau cu ei înapoi încărcați cu mălai. Altă casă mai mare și mai cuprinsă era casa lui Păun Ozun, unul din ginerii lui Dănilă. Acesta era un român falnic, trup și suflet de viteaz. Nu era nici el acasă, ci numai nevasta și copiii, fiindcă plecase de astă-iarnă, cu o scrisoare tainică de la socru-său Dănilă către tudor Vladimirescu. Această scrisoare, pe o piele de miel, nu era lucru mare, dar cel care o ducea era Păun Ozun, și cu el mai erau încă zece, toți copii de munte, cu bună știință într-ale flintei.

Moș Dănilă, fruntașul ciobanilor de pe Scripetele, era un om care trecuse prin multe suferințe și încercase multe vaduri de amărăciune. Era de felul lui de dincoace de Olt, făcuse în tinerețe de trei ori avere și de trei ori i-o măturase puhoiul năvălirilor străine. De trei ori îl jefuiseră turcii. Ce conace ! ce gospodării ! ce rost temeinic ! Dar precum fierul plugului trece prin inima mușuroiului de furnici, spintecând într-o clipă cetatea harnicelor muncitoare, așa și fierul nenorocirii spintecase în trei rânduri rostul și viața românului Dănilă. A treia oară când l-a călcat urgia, n-a putut să mântuiască nimic din câte avea. Ai lui porniseră de cu seara în sus pe Jiu. Mai era o strajă până la ziuă. Când s-au apropiat răcnetele și pocnetele pistoalelor, a fugit într-o pădurice de pe deal. Și până a nu răsări soarele, gospodăria lui și tot satul cu ea s-au zvârcolit în flăcări. A plâns Dănilă și s-au suit ăn creierii munților ca să nu se mai coboare niciodată, și să nu mai vadă plaiul și silnicia de pe el.

Sus la munte s-a făcut cioban, și după ce trecuse de trei ori prin pârjolul lui Iov, a găsit încă o dată, sub cenușă, numele domnului și cheia milostivirii cerești. Din an în an, Dănilă a crescut în turme și în argați, a însurat, a măritat și și-a întins de câțiva munți neamul și întâietatea. Dar acum îmbătrânise, văduvise, și sta mai mult la izvorul Iablanicioarei, deasupra caselor făcute întâi, rostind pe ciobani și mângâindu-și bătrânețele cu un ceaslov bisericesc. Aici, lângă Iablanicioara, l-a ajuns într-o zi vestea că Alecsandru Șuțu a murit, că Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia și că a împrăștiat pretutindeni o strigare, în care era vorba despre feluritele și preaștiutele nedreptăți îndurate de țară, despre vlădicii și boierii cei răi, despre greci haini și ușurarea birurilor apăsătoare. Tudor chema pe panduri, pe plăieși și pe toți câți mai aveau o scânteie de bărbăție în piept: la viață și la arme !

Dănilă avea optzeci de ani. A oftat și și-a deschis inima către gineri-său Păun: ”Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor până la moarte. Agripina, nevasta ta, este fata mea; copiii tăi sunt nepoții și moștenitorii mei. Mergi cu inima slobodă și Dumnezeu din cer să aibă milă de tinerețea ta !” Păun Ozun era ginerele cel iubit al lui Dănilă. Ținea pe Agripina, fata cea mai mică a unchiașului, și-i trăiau trei copii, Măriuca, Vlad și Păunaș. Dar pe Păunaș, taică-său nici nu-l văzuse, fiindcă era abia de două luni, născut încoace, după Paște. Păun Ozun și cu cei zece tovarăși, zece voinici plătiți și îmbrăcați de moș Dănilă, plecaseră pe la sfârșitul lui ghenarie. Au plecat fluierând. Coborau din stâncă în stâncă, din munte în plai, și pretutindeni întâlneau cete-cete de zăplani, tot oameni hotărâți și aspri, neștiutori de dor și de păreri de rău, porniți cu flinta, cu coasa, ori cu furca la spinare spre steagul ridicat de domnul Tudor.

Trecuse multă vreme de la plecarea lui Ozun. Agripina, ca femeia, n-avea inima lui. Când isprăvea cu treburile casei și mai ales când sta și-l punea la piept pe Păunaș, gândul la bărbatu-său, grija, teama de soarta lui o împresurau și o întristau. Lua un cojoc pe ea și peste copilul stâns la sân și alerga la tată-său. Moș Dănilă era pe prispă ori în casă, veghea mulsul caprelor ori omătul care se topea pe culmi, vorbea cu ciobanii ori cu ceaslovul bisericesc. Cum vedea pe Agripina, cu cojocul umflat peste povara brațelor, se lumina la față.

- Ce plocon îmi aduci ?
- Iacă, tată, îți aduc cele gânduri rele care îmi tot croncănesc în inimă !
- Fată dragă, nici nu știi ce-mi aduci ! Tu-mi aduci berbecelul cel mai drag din turma noastră ! Tu-mi aduci ce are să fie peste patruzeci-cincizeci de ani pe plaiul dezrobit de Tudor !
Iar într-o zi îi spuse Agripinei cu niște ochi de flacără:
- Agripino, nu fi muiere ! Tudor și Păun stau și stăpânesc în București. Boierii pământeni s-au dat cu Tudor. Ce va mai fi, de la Dumnezeu va fi.

Această știre era destul de veche și Dănilă o spunea Agripinei, încă o dată, la începutul lui mai, supărat și mâhnit în inimă-i  că veștile cele mari pe care le aștepta nu mai veneau deloc. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede; potecile se prefăcură în șuvoaie iar din satele de pe vale nu se mai auzi nimic. Și iată că după atâtea săptămâni ploile stătură. Cerul se însănătoși și se scutură de înfășurăturile lui albe și cenușii; munții fumegară a vreme bună. Iablanicioara se limpezi și scăzu în albia-i întortocheată și adâncă.

În ziua aceea, moș Dănilă se suise la stână dis-de-dimineață. Era cam departe până acolo și unchiașul nu mai putea să urce decât călare. Agripina începuse ziua nici mai vesel, nici mai trist ca alte zile. Oile erau pe munte, într-ale lui Dănilă. Măriuca și Vlad se jucau în fundul grădinii, adică lângă șuvoiul Iablanicioarei și sub cei din urmă fagi înfipți în coasta muntelui, căci grădina și casa lui Ozun erau la marginea celorlalte. Coasta era grozav de prăvălatică și Iablanicioara, după ce se învârtea și se zvârcolea sus, printre stâncile țăpure, cobora acum de-a dreptul, frângându-se din piatră în piatră și zdrobind cu vuiet de fiecare piatră pare că nu apă, ci bulgări de zăpadă. Măriuca și Vlad se îndemnau și se împingeau unul pe altul până când intrau în roata pulberilor umede, ridicate din căderea șuvoiului, și, când se simțeau stropiți pe ochi, dădeau fuga înapoi cu mare haz. Agripina pusese ceaunul de mămăligă. Era aproape de mezul zilei și mesteca zorită, tot aruncând ochii la Păunaș, adormit în albie.

Copilul dormea în pragul ușii, cu capul la umbră și cu trupușorul, strâns în scutece, scăldat în soare. Era rumen-alb, ca trandafirii nici albi, nici roșii și sugea în vis. Dincolo de odorul adormit, Agripina vedea, prin ușa deschisă, câteva căsuțe de bârne, ceva din ograda lui moș Dănilă, drumul satului și adâncitura Iablanicioarei, iar încolo aripile negre ale pădurilor de brad, aruncând umbre adânci pe fânețele înflorite și gurile secure ale  Scripetelui, mușcând din cerul albastru. Nu se auzeau alte zgomote decât clocotul ceaunului de pe pirostrii, vâjîitul înfundat al șuvoiului din dosul casei și, pe la răstoace, râsetele celor doi copii sau mugetul unui vițel despărțit de maică-sa.

În această pace adâncă, în această fântână dintre munți, plină de chipul și de aleanul soarelui, pocni răcnetul deznădăjduit: ”Fugiți ! fugiți ! vin turcii !...” Agripina tresări și întoarse capul spre ușa deschisă. Groaza vestei se prefăcu deodată în groaza faptului văzut cu ochii ! Din fundul văii, de unde se prăvălea Iablanicioara, coame de cai zbucniră ăntr-o clipă și în fiecare coamă câte un cap de turc. Numaidecât niște nourași albi se destrămară în aer, iar prăpăstiile rostogoliră un ropot de pistoale. Agripina se repezi la Păunaș, îl ridică din albie, îl puse ăn poală și, prin ușa din fund, țâșni în grădină. Se strecură pe lângă grajd, ajunse pe Măriuca și pe Vlad și, târându-i după ea, începu să urce coasta din fag în fag. Copiii mirați începură să întrebe:

- Unde ne ducem, mamă ?
- De ce nu mâncăm, mamă ?

Agripina n-avu vreme să răspundă. De jos din sat se ridicară și sfredeliră slăvile țipete, nechezaturi și noi împușcături.

- Ce e, mamă ? Cine țipă ? Cine dă cu pistolul ?

Agripina le răspunse gâfâind:

- Turcii, dragii mei, păgânii de turci de care vă spunea bunicul ! Să fugim cât om putea până sus la stână !

Cărarea pe care o apucase Agripina era cea mai scurtă, dar cea mai anevoioasă. Trebuia un om zdravăn ca să poată să biruiască pieptul muntelui, nu o muiere cu un copil în poală și cu alți doi târâș după ea. Chiar Păun Ozun se urca rar pe aici, pentru că era o cărare cumplită, care scotea sufletul din om, pas cu pas,  după zvârliturile Iablanicioarei, mai mult o scară de bolovani și de rădăcini, decât o potecă. Agripina suia din greu, cu pieptul tot  atât de măcinat ca și șuvoiul de alături, ajutând pe Măriuca și pe Vlad și ferind pe Păunaș, din poală, ca să nu-l izbească de pietre ori de crengi. Ar fi fost cuminte să se abată în dreapta ori în stânga și să se ascundă în pădurea care stăpânea pretutindeni, deopotrivă de întunecos. Dar Păunaș se deșteptase și începuse să plângă și i se părea Agripinei că numai vuietul pârâului acoperea destul de bine țipetele lui. Mititelul, grămădit în poală, hurducat și flămând, țipa cât putea și izbea cu mâinile și cu picioarele ăn cămașa pe care Agripina și-o sumesese și o înnodase în brâu. Pe lângă asta, în urechile Agripinei se prigoneau mereu țipetele și împușcăturile din vale, iar vâjîitul Iablanicioarei n-o lăsa să-și mai dea seama dacă se înșeală, ori nu se înșeală.

Saladino al ataque