miercuri, 18 iulie 2018

TOPORAȘI - de Magda Isanos




TOPORAȘI

de Magda Isanos


Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvara,
 cu toate-acestea noi ne-am bucurat
 de parcă-ar fi venit întâia oară.

Contrazicându-mă cu mine însumi și-n sfârșit,
 riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
 m-am dus să văd ce flori au răsărit
 în parcul vast și gol de lângă noi.

De mult nu mă-ncercase așa dor
 de viață și călcam nerăbdătoare;
 simțeam cum se-nfioare sub picior
 pământul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au părut încântători -
Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe să-i sărut
 (trecusem până-atunci de-atâtea ori
 pe lângă ei și nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
 (ca rochiile care ies la spălat),
 cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporași lângă-un stejar
 erau așa de-albaștri, delicați -
ca niște firmituri lăsate-n dar
 de primăvară, printre pomi-ntunecați.

M-am aplecat cu inima bătând,
 dar când era să-i rup, nici eu nu știu
 de ce și cum, dar mi-a venit în gând
 ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Și m-am întors spre casa mai agale,
 c-o oboseală fericită-n pași,
 iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
 în schimb aveam în suflet toporași.


R-Oksan@



SĂRUTĂ-MĂ - de Magda Isanos




SĂRUTĂ-MĂ 

de Magda Isanos



Sarută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire și de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleștate
Ce vorba și surâsul și-au pierdut.
Îți vor zâmbi din nou înseninate
Și-ndrăgostite ca și la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Și toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naște visurile mele
De viață nouă și de primăvară. 


R-Oksan@


marți, 17 iulie 2018

OMUL - o celulă a organismului numit societate - de Garabet Ibrăileanu


https://mnlr.ro/wp-content/uploads/2017/07/Garabet-Ibraileanu.jpg

Garabet Ibrăileanu (1871, Târgu Frumos - 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930.


Zazzi





1. Omul poartă centrul lumii fizice în orice punct cuprins în spațiul ocupat de trupul său; centrul lumii sentimentale și intelectuale îl poartă în conștiința sa (luând cuvântul în înțelesul său psihologic, nu moral).

2. În lume, nu vorbesc numai de artiști, sunt două feluri de oameni: oameni care apreciază, care au simpatii și antipatii, dar la care aprecierea aceasta, simpatiile și antipatiile nu devin un motiv de luptă. Ei nu luptă pentru ceea ce cred ei că e bine și nu luptă împotriva a ceea ce cred ei că e rău. Majoritatea oamenilor e așa. A trage însă concluzia că acești oameni sunt „impasibili", „impersonali", ar fi o mare greșeală și nimene, de fapt, n-o face. Dar sunt alți oameni care fac din simpatiile și antipatiile lor motive de luptă, care își fac un ideal (pe care-l urmăresc) de a stârpi ceea ce cred ei că e rău și de a ajuta la triumful binelui. Aceștia sunt oameni „luptători"'.

3. „Multe dureri-s, puține plăceri", a zis marele nostru poet, repetând o melancolică banalitate. Și încă mai puține sunt plăcerile pe care i le pricinuiește omului tovărășia aproapelui său, căci fiecare om e o lume deosebită, cu ambițiile și, mai cu seamă, cu egoismul ei... Nu în relațiile personale pune omul ce are mai bun, căci, în ciocnirea dintre suflete, ce are mai bun se duce, adesea, ofensat în fundul cel mai adânc al ființei sale... Și, de aceea, nu poate fi o legătură mai curată și mai durabilă, decât... de la distanță, -- aceea care se stabilește între cititor și un scriitor, mai cu seamă când acesta e un scriitor de idei, când, adică, pune în opera sa ceea ce este mai curat, mai înalt și mai dezinteresat, și mai cu seamă când acel scriitor este un analist al vieții, căci nimic nu consolează mai mult de durerea vieții decât contemplarea ei obiectivă, sub specie aeternitatis.

4. Omul [...] din pricina tendinței de adaptare, caută veșnic să ajungă la o împăcare cu sine și cu împrejurările. Sensibilitatea exprimă natura intimă a omului și ea nu numai că influențează cugetarea, nu numai îi dă direcție, ci chiar o produce, pentru că sentimentul cere justificare. Dacă sunt trist, trebuie să mă conving că am dreptate să fiu trist: aceasta e adaptarea ființei care suferă. Melancolia mea e justificată de cutare și de cutare pricini, deci e adevărata și justa atitudine sentimentală fața cu lumea.

5. ...după cum în lumea naturală ființa zoologică se mlădiază cu atât mai puțin mediului cu cât e mai tare, tot așa, în lumea socială, omul, cu cât e mai puternic, cu atât se mlădiază mai puțin, cu atât are posibilitatea de a face, el, schimb[...]n acest mediu.

6. ...fiecare om vede lumea conform cu sentimentele sale.

7. Omul e nemulțumit întotdeauna de prezent, de aceea e un animal progresiv.

8. Netoleranța este o stare de suflet alcătuită din tot ce este mai josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment și inferioritate de gândire. Netoleranța este ură și lipsă de simpatie intelectuală. Netoleranța este strâns legată de pornirea bestială de agresiune. Netoleranța este atitudinea gorilei feroce care a parvenit să vorbească.
Toleranța este produsul cel mai înalt al culturii sufletești. Ea e semnul adevăratei civilizații. Orice aspect mai înalt al vieții morale are la bază toleranța. Progresul omenirii este progresul toleranței. Libertatea de gândire, accesul celor mici în viața de stat, îndreptățirea femeilor, principiul naționalităților, totul se întemeiază în fond pe progresul toleranței, pe tot mai multă toleranță.
Omul tolerant ține fruntea sus, are privirea senină. E echilibrat. Netolerantul are înfățișarea animalului rău, care vrea să împungă. Omul tolerant e obiectiv, are concepția evolutivă a istoriei. Netolerantul e eternul judecător mâniat și mărginit.

9. Numai naturile tari sunt în elementul lor în natura forte.

10. Din punctul de vedere al perceperii realității, oamenii se pot împărți în două categorii. Unii percep mai ales raporturile dintre lucruri, cauzalitatea. Pe alții îi interesează în primul rând lucrurile, ceea ce este individual. Dintre aceștia din urmă se recrutează mai ales artiștii; dintre ceilalți, mai ales cugetătorii.

11. ...un suflet niciodată nu e curat individual, căci orice om este o celulă a organismului numit societate.

12. Copiii nu acționează ca oamenii mari, nu merg pe făgașuri cunoscute, determinate de idei, de presiunea socială, de norme, de morală și de „sociologie. Viața copilului e spontaneitate, neprevăzut.
Adultul continuă. Copilul începe mereu; acțiunea lui e mereu creație nouă, din nou. Așadar, în viața copilului nu poate fi vorba de evenimente, ci numai de întâmplări, nu poate fi vorba de intrigă, de conflicte, de peripeții, de înnodare și deznodământ. Acțiunea e fără cauzalitate evidentă și obișnuită, fără finalilate cu scadență îndepărtată.

13. În adevăr, când disprețuiești profund pe oameni, nu te simți obligat să fii sincer cu ei, să le faci, de pildă, onoarea de a-ți susține părerile față de dânșii -- când știi, mai ales, că sinceritatea ți-ar aduce dezagremente.

14. Subiectivismul începe numai atunci când apare atitudinea afectivă față cu propriu-ți suflet.

15. Omul întâi privește în afară și mult mai târziu se întoarce asupra lui însuși. [...] Deci analiza e posterioară observației.

16. Un lucru nu-l poate face nimene: să fie mai inteligent decât este, să creeze o inteligență superioară inteligenței sale.

17. Domnișoara care se plimbă printr-o grădină, e firesc să se extazieze înaintea trandafirului mareșal și să nu bage-n seamă vâzdoaga și chiar bujorul. Botanistul care face ca dânsa ar fi un dobitoc.

18. ... orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreți pentru puii de om (și, prin derivație, de animal, de plante și chiar pentru miniaturile de obiecte).

19. E senin ca un zeu când are totul, ori a renunțat la toate. 20. Am auzit oameni plângându-se de toate defectele, dar n-am auzit pe nimeni plângându-se că e prost. 


Londres, circa 1920…



sâmbătă, 14 iulie 2018

LA VULTURI ! - de Gala Galaction (partea a II-a - ultima)

Sarmatian Warriors


La urmă, Agripina știa că mai erau pe acasă și alte gospodine, care trebuie să fi fugit cum fugise și ea, prin pădure, și câinii de turci negreșit că se luaseră după ele ! Unde să se ascundă, unde să întârzieze, acum când focul arde la tălpile picioarelor ! Mai bine să lupte până când i-o plesni inima în piept ! Dacă ajunge la stână, poate să cadă și să moară; au scăpat copilașii. Sângele lui Păun, rodul dragostei lor, lumina ochilor lui Dănilă ! Dacă o ajung turcii, pe ea o batjocoresc și poate o lasă cu viață, dar pe copii îi strivesc de stânci. Cum să mai dea ochii cu tată-său ? ”Ce mi-ai făcut copiii ? Unde e nădejdea și mângâierea mea ?...”Mai bine să urce, să urce ! Să nu se lase până ce nu s-o vedea măcar în poienița de sun stână și atunci, când o cădea moartă, Măriuca, Vlad și Păunaș au scăpat cu viață. Plânsetul lor se va auzi de la stână. Ciobanii vor veni și-i vor găsi...O, dar până la poieniță mai e mult !...

Măriuca era de șapte ani, Vlad de cinci. Sfîrșiră curând puterile și începură să plângă:

- Mamă, ne e foame !...

Vlad, grăsuț, aprins la față, leoarcă de sudoare, căzu jos ca un bujor frânt de ploaie. Agripina se opri locului. Păunaș se zbătuse în poală până amorțise și adormise cu degetele în gură. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. Își muie mâinile în spumele pârâului, își aruncă pe ochi câțiva pumni de apă, cum i-ar fi aruncat pe niște cărbuni aprinși și luă pe Vlad în cârcă. Era voinică Agripina, tânără și vânjoasă, dar povara cu care se lupta era peste puterile unei femei. Pe Vlad îl ducea în cârcă, pe Păunaș în poală, iar Măriuca, sleită de puteri și amețită, se ținea de mamă-sa, ținând-o de căpătâiul brâului. Agripina începu să șovăiască, asemenea vitei lovite între coarne. Copacii dimprejur zvâcneau și ăncepeau să se facă roșii. O sete groaznică îi frigea gâtlejul și măruntaiele. Gândurile i se topeau în cap. S-ar fi trântit întreagă în omătul ce fierbea la nodurile Iablanicioarei și-ar fi secat șuvoiul dintr-o sorbire, dar mai avea atâta minte să cugete că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit iar osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos. O perdea de sânge și de nebunie i se lăsa, încet, pe creieri. În pieptul ei ardea toată pădurea și bătăile inimii erau bolovani încinși, care săreau din loc în loc și o izbeau în coaste. Se mai oprea câteodată, cu mâinile încleștate de o rădăcină, ori de o ramură ce atârna, și peptul îi horcăia ca niște foale. Punea jos pe Vlad, mai înnoda cămașa în brâu și cu pumnii își vâra ochii în cap. Îi era sete ! Îi era sete ! Își mai răcorea limba și pleca iar. Dar vinele picioarelor îi tremurau, sânul i se umflase și o înțepa îngrozitor. Păunaș, izbit de colo până colo, începuse iar să plângă. De data aceasta de-abia chișnea. Hurducătura îl amețise, foamea îl leșinase. Și până la poienița de sub stână tot mai era ! Măriuca scăpă din mâini capătul brâului și căzu mototol ăn frunzele umede, scuturate astă-toamnă. Agripina luă pe Măriuca în cârcă și legă pe Vlad, acum odihnit, de capătul brâului. Atunci, prn zborul frunzelor, Agripina zări coasta Brăcibelului, masa de stâncă și cu poale de brazi pe care era stâna lui moș Dănilă. ”Slavă ție, Sfântă Născătoare !...”

Dedesubtul Brăcinelului era o poiană unde baciul aduna fânul cosit de pe culmi și unde ăn fiecare vară mai rămâneau câteva căpiți din celălalt an. Agripina își stoarse puterile cu oarbă înverșunare și ieși din pădure și din coastă în poiana cu căpiți. Poiana era pustie, dar turcii, dacă au luat-o pe drumul oilor, erau să ajungă și ei tot acum ! Vijelitul Iablanicioarei de-abia se mai auzea. Pacea locului era adâncă. Sus, în nesfârșire albastră, vulturii se roteau cu neobosită măreție.

Agripina căzu la umbra unui stog și ascultă, cât o mai puteau lăsa să asculte răzvrătirea sângelui și ciocănitul inimii. Nu se auzea nimic, nimic. Atunci ea cugetă; ”Tata n-a simțit primejdia. Ciobanii sunt risipiți și turcii o să-i ia fără de veste. Trebuie să merg până la stână !”

Păunaș dormea suspinând; ”Dormi, dragul mamei ! Laptele meu acum e foc și otravă. O să te pun la ugerul unei capre...”

Agripina voi să se scoale. O mie de junghiuri o străpunseră în tot trupul, dar mai ales ăn sân. S-au isprăvit puterile ! De-abia dacă va mai putea să se târască. Ce face cu copiii ?...Măriuca și Vlad își mai veniseră în fire.

- Ne e foame, mamă ! Să mergem mai curând la bunicu, la stână !...

Drumul până la stână era de acum aproape lin, căci ocolea și se încolăcea pe Brăcinel, pînă sus.

- Nu vă mai poate duce mama, că nu mai are putere.

- Mergem noi singuri, mamă !

Agripina se simți rău de tot. Munții și pădurile se învârtiră cu ea și toată greutatea trupului i se răsturnă în cap, ca apa dintr-o sticlă, în gâtul sticlei, când o întorci cu fundul în sus. Mai putu să gândească limpede; ”Mi se urcă laptele la cap...” Apucă pe Păunaș adormit, îl învălătuci în scutece și în șorț și, scobind sub căpiță, făcu o ascunzătoare. Vârî copilul și ticsi fânul la loc, apoi porni, nebună, cu Măriuca și cu Vlad, fără să le vorbească, fără ca să-i mai știe.

Ăn vremea aceasta moș Dănilă aștepta la stână să coboare ciobanii cu oile, ca să le adape. Pistoalele slobozite la amiază le luase drept vreo glumă ciobănească și nu se mai gândea la ele. Cu privirile risipite peste culmile din răsărit, moș Dănilă se gândea departe, se gândea la Tudor, la Păun Ozun și la Bucureștii, unde viteazul oltean pare că intrase într-un mormânt. ”Încotro să fie Tudor și ai lui ? Tot în București, ori aiurea ? Ce a făcut el de atâta vreme ?” Nelniștea moșneagului creștea cu cât privea mai mult cerul fără nori și boltirile lui din ce în ce mai joase și mai pierite deasupra plaiului sporit în depărtări, și cu cât bătrânețele nu-l mai iertau să sară în șa și să ia lumea în piept.

În gândurile acestea, auzi în dosul stânei un plânset de copil. Se ridică din locu-i și se uită peste țarcuri cu mâna streașină la ochi. Dar asta ce să fie ! Era Măriuca. Mai încolo era Vlad și tocmai în fund era o femeie care nu putea să fie decât Agripina, dar care avea umbletul și schimele unei nebune.

Măriuca îi căzu moșneagului pe piept și-i spuse, înecându-se în plâns amar:

- Au venit turcii în sat, bunicule !...Mama ne-a luat de mână și ne-a târât până sus în poieniță...Acolo a ascuns pe Păunaș în fân și s-a mâniat pe noi !...Nu vrea să ne vadă, nu vrea să ne audă !

Agripina, roșie-vânătă la față și cu cămașa sfâșiată pe pieptul umflat ca un cimpoi, venea tot blagoslovind cu capul și cu mâinile. Dănilă înțelese într-o clipă. Ciobanii se lăsau de pretutindeni, în fruntea oilor. Dănilă apucă buciumul și sună în el podobia: ”Alergați, ciobani !”. Între cei dintâi sosiți fu Dragomir Ozun, fratele cel mare al lui Păun, care era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sânge. Agripina căzuse în stână, molcomă ca o capră sfâșiată de lupi. Dănilă o lăsă în seama lui Dragomir Ozun, iar el, fără zăbavă, pornii cu ciobanii tineri, toți înarmați cu flinte, devale, spre poiană. Pe Măriuca o luă cu el pe cal.

Era liniște împărătească. Nu se auzeau decât tălăngile, din ce în ce mai depărtate, ale turmelor de deasupra. Gânduri-gânduri - nori și corbi - treceau prin cugetul lui Dănilă. Ce au căutat turcii până aici ? Când au venit, ce vijelie i-a adus ?...În sfârșit, dacă o fi să ne ceară pielea, o să le-o vindem cât vom putea mai scump ! Dar calea cobora pustie și din adâncuri nu izbea nici un zgomot.

Când ajunseră în poiană, Măriuca arătă cu degetul: Uite căpița unde e ascuns Păunaș !

- ...L-o fi ascuns în altă parte, fata bunicului ?

Fânul cu care astupase Agripina copca scobită sub căpiță era răvășit de jur împrejur și Păunaș nicăieri. Ochii ciobanilor căzură pe niște cârpe înșirate în poiană. Alergară la ele. Era șorțul Agripinii și scutecele copilului, acum pline de sânge, iar de jur ămprejur sta, în iarbă, o largă spulberătură de fulgi cenușii, ca după o încăierare între vulturi.

Păsările cerului coborâseră în poiană și smulseră pe Păunaș din zbuciumul plânsului, din durerile foamei și din tot vaietul și chinul unei vieți omenești, în mijlocul unui popor nenorocit și rob încă de multă vreme !

Dănilă plânse a doua oară în viața lui. Fiorii unor presimțiri năprasnice îl înjunghiară în inimă. Privind spre răsărit (și într-acolo era Târgoviștea), privind spre miazăzi (și într-acolo erau Drăgășanii,) bătrânul, cu cușma în mână, plânse în fața cerului:

- Pune un hotar, stăpâne, nenorocirii noastre ! Ajungă sfinției tale atâta jertfă ! Ajungă atâta risipă, atâta jaf la vulturi ! din mana bietei țări și din carnea noastră !

by Ferial





joi, 12 iulie 2018

LA VULTURI ! - de Gala Galaction (partea I)




Culmile Scripetelui se deslușeau în această zi cu soare, după multele ploi de până aci, colțuroase și limpezi ca o cunună de securi. Scripetele se aduna de jur împrejur și clădea la mijloc fundul Iablanicioara, fund adăpostit și locuit de un pumn de oameni. Într-o parte, zidul îmbrăcat în codri se știrbea, ca să lase, printre lespezii zdrobiți și printre fagii cosiți mereu la rădăcină, undele oțelite ale Iablanicioarei. Izvorul ei era în munte, sub o stâncă și ciobanii îl adunau și-l depănau în jgheaburi, cât ținea o poiană, iar pe urmă îi dădeau drumul în creștetul brazilor. Alte câteva pâraie țâșneau mai jos de printre pietre și întreiau  puterile pârâului. Pe lângă el, cobora, chinuită, singura cărare mai lesnicioasă celor câteva case de oameni întemeiate în acest cuib de vulturi.

În ziua aceea nu era nici un nor deasupra, și uriașii munți, care atâtea zile frământaseră și sloboziseră din coamele lor zbârlite până la cer, ploile, trăsnetele și șuvoaiele, erau acum blajini, tihniți și prididiți de soare. Numai în fața cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină și dând fiorii morții păsăretului de casă din jurul celor cinciisprezece-douăzeci de locuințe din fundul văii. Între aceste locuințe, cea mai mare și mai gospodărească era casa lui Dănilă, starostele ciobanilor din partea locului, venetic de pe plai, dar mare baci la bătrânețe. Dar acum nu era acasă decât un cioban bătrân și șchiop, care dregea sădilele. Stăpânul era la stână, în munte, cu ceilalți ciobani. Tot așa era și prin celelalte case. Mai rămăseseră pe lângă vetre moșnegii, femeile și copiii. Oamenii în putere și tineretul, bucuroși de întoarcerea timpului frumos, ieșiseră la oi, pe culmi, ori porniseră devale, prin satele de pe Iablanicioara. Erau toți ciobani, și plecau cu caii încărcați cu piei și cu brânzeturi, și veneau cu ei înapoi încărcați cu mălai. Altă casă mai mare și mai cuprinsă era casa lui Păun Ozun, unul din ginerii lui Dănilă. Acesta era un român falnic, trup și suflet de viteaz. Nu era nici el acasă, ci numai nevasta și copiii, fiindcă plecase de astă-iarnă, cu o scrisoare tainică de la socru-său Dănilă către tudor Vladimirescu. Această scrisoare, pe o piele de miel, nu era lucru mare, dar cel care o ducea era Păun Ozun, și cu el mai erau încă zece, toți copii de munte, cu bună știință într-ale flintei.

Moș Dănilă, fruntașul ciobanilor de pe Scripetele, era un om care trecuse prin multe suferințe și încercase multe vaduri de amărăciune. Era de felul lui de dincoace de Olt, făcuse în tinerețe de trei ori avere și de trei ori i-o măturase puhoiul năvălirilor străine. De trei ori îl jefuiseră turcii. Ce conace ! ce gospodării ! ce rost temeinic ! Dar precum fierul plugului trece prin inima mușuroiului de furnici, spintecând într-o clipă cetatea harnicelor muncitoare, așa și fierul nenorocirii spintecase în trei rânduri rostul și viața românului Dănilă. A treia oară când l-a călcat urgia, n-a putut să mântuiască nimic din câte avea. Ai lui porniseră de cu seara în sus pe Jiu. Mai era o strajă până la ziuă. Când s-au apropiat răcnetele și pocnetele pistoalelor, a fugit într-o pădurice de pe deal. Și până a nu răsări soarele, gospodăria lui și tot satul cu ea s-au zvârcolit în flăcări. A plâns Dănilă și s-au suit ăn creierii munților ca să nu se mai coboare niciodată, și să nu mai vadă plaiul și silnicia de pe el.

Sus la munte s-a făcut cioban, și după ce trecuse de trei ori prin pârjolul lui Iov, a găsit încă o dată, sub cenușă, numele domnului și cheia milostivirii cerești. Din an în an, Dănilă a crescut în turme și în argați, a însurat, a măritat și și-a întins de câțiva munți neamul și întâietatea. Dar acum îmbătrânise, văduvise, și sta mai mult la izvorul Iablanicioarei, deasupra caselor făcute întâi, rostind pe ciobani și mângâindu-și bătrânețele cu un ceaslov bisericesc. Aici, lângă Iablanicioara, l-a ajuns într-o zi vestea că Alecsandru Șuțu a murit, că Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia și că a împrăștiat pretutindeni o strigare, în care era vorba despre feluritele și preaștiutele nedreptăți îndurate de țară, despre vlădicii și boierii cei răi, despre greci haini și ușurarea birurilor apăsătoare. Tudor chema pe panduri, pe plăieși și pe toți câți mai aveau o scânteie de bărbăție în piept: la viață și la arme !

Dănilă avea optzeci de ani. A oftat și și-a deschis inima către gineri-său Păun: ”Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor până la moarte. Agripina, nevasta ta, este fata mea; copiii tăi sunt nepoții și moștenitorii mei. Mergi cu inima slobodă și Dumnezeu din cer să aibă milă de tinerețea ta !” Păun Ozun era ginerele cel iubit al lui Dănilă. Ținea pe Agripina, fata cea mai mică a unchiașului, și-i trăiau trei copii, Măriuca, Vlad și Păunaș. Dar pe Păunaș, taică-său nici nu-l văzuse, fiindcă era abia de două luni, născut încoace, după Paște. Păun Ozun și cu cei zece tovarăși, zece voinici plătiți și îmbrăcați de moș Dănilă, plecaseră pe la sfârșitul lui ghenarie. Au plecat fluierând. Coborau din stâncă în stâncă, din munte în plai, și pretutindeni întâlneau cete-cete de zăplani, tot oameni hotărâți și aspri, neștiutori de dor și de păreri de rău, porniți cu flinta, cu coasa, ori cu furca la spinare spre steagul ridicat de domnul Tudor.

Trecuse multă vreme de la plecarea lui Ozun. Agripina, ca femeia, n-avea inima lui. Când isprăvea cu treburile casei și mai ales când sta și-l punea la piept pe Păunaș, gândul la bărbatu-său, grija, teama de soarta lui o împresurau și o întristau. Lua un cojoc pe ea și peste copilul stâns la sân și alerga la tată-său. Moș Dănilă era pe prispă ori în casă, veghea mulsul caprelor ori omătul care se topea pe culmi, vorbea cu ciobanii ori cu ceaslovul bisericesc. Cum vedea pe Agripina, cu cojocul umflat peste povara brațelor, se lumina la față.

- Ce plocon îmi aduci ?
- Iacă, tată, îți aduc cele gânduri rele care îmi tot croncănesc în inimă !
- Fată dragă, nici nu știi ce-mi aduci ! Tu-mi aduci berbecelul cel mai drag din turma noastră ! Tu-mi aduci ce are să fie peste patruzeci-cincizeci de ani pe plaiul dezrobit de Tudor !
Iar într-o zi îi spuse Agripinei cu niște ochi de flacără:
- Agripino, nu fi muiere ! Tudor și Păun stau și stăpânesc în București. Boierii pământeni s-au dat cu Tudor. Ce va mai fi, de la Dumnezeu va fi.

Această știre era destul de veche și Dănilă o spunea Agripinei, încă o dată, la începutul lui mai, supărat și mâhnit în inimă-i  că veștile cele mari pe care le aștepta nu mai veneau deloc. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede; potecile se prefăcură în șuvoaie iar din satele de pe vale nu se mai auzi nimic. Și iată că după atâtea săptămâni ploile stătură. Cerul se însănătoși și se scutură de înfășurăturile lui albe și cenușii; munții fumegară a vreme bună. Iablanicioara se limpezi și scăzu în albia-i întortocheată și adâncă.

În ziua aceea, moș Dănilă se suise la stână dis-de-dimineață. Era cam departe până acolo și unchiașul nu mai putea să urce decât călare. Agripina începuse ziua nici mai vesel, nici mai trist ca alte zile. Oile erau pe munte, într-ale lui Dănilă. Măriuca și Vlad se jucau în fundul grădinii, adică lângă șuvoiul Iablanicioarei și sub cei din urmă fagi înfipți în coasta muntelui, căci grădina și casa lui Ozun erau la marginea celorlalte. Coasta era grozav de prăvălatică și Iablanicioara, după ce se învârtea și se zvârcolea sus, printre stâncile țăpure, cobora acum de-a dreptul, frângându-se din piatră în piatră și zdrobind cu vuiet de fiecare piatră pare că nu apă, ci bulgări de zăpadă. Măriuca și Vlad se îndemnau și se împingeau unul pe altul până când intrau în roata pulberilor umede, ridicate din căderea șuvoiului, și, când se simțeau stropiți pe ochi, dădeau fuga înapoi cu mare haz. Agripina pusese ceaunul de mămăligă. Era aproape de mezul zilei și mesteca zorită, tot aruncând ochii la Păunaș, adormit în albie.

Copilul dormea în pragul ușii, cu capul la umbră și cu trupușorul, strâns în scutece, scăldat în soare. Era rumen-alb, ca trandafirii nici albi, nici roșii și sugea în vis. Dincolo de odorul adormit, Agripina vedea, prin ușa deschisă, câteva căsuțe de bârne, ceva din ograda lui moș Dănilă, drumul satului și adâncitura Iablanicioarei, iar încolo aripile negre ale pădurilor de brad, aruncând umbre adânci pe fânețele înflorite și gurile secure ale  Scripetelui, mușcând din cerul albastru. Nu se auzeau alte zgomote decât clocotul ceaunului de pe pirostrii, vâjîitul înfundat al șuvoiului din dosul casei și, pe la răstoace, râsetele celor doi copii sau mugetul unui vițel despărțit de maică-sa.

În această pace adâncă, în această fântână dintre munți, plină de chipul și de aleanul soarelui, pocni răcnetul deznădăjduit: ”Fugiți ! fugiți ! vin turcii !...” Agripina tresări și întoarse capul spre ușa deschisă. Groaza vestei se prefăcu deodată în groaza faptului văzut cu ochii ! Din fundul văii, de unde se prăvălea Iablanicioara, coame de cai zbucniră ăntr-o clipă și în fiecare coamă câte un cap de turc. Numaidecât niște nourași albi se destrămară în aer, iar prăpăstiile rostogoliră un ropot de pistoale. Agripina se repezi la Păunaș, îl ridică din albie, îl puse ăn poală și, prin ușa din fund, țâșni în grădină. Se strecură pe lângă grajd, ajunse pe Măriuca și pe Vlad și, târându-i după ea, începu să urce coasta din fag în fag. Copiii mirați începură să întrebe:

- Unde ne ducem, mamă ?
- De ce nu mâncăm, mamă ?

Agripina n-avu vreme să răspundă. De jos din sat se ridicară și sfredeliră slăvile țipete, nechezaturi și noi împușcături.

- Ce e, mamă ? Cine țipă ? Cine dă cu pistolul ?

Agripina le răspunse gâfâind:

- Turcii, dragii mei, păgânii de turci de care vă spunea bunicul ! Să fugim cât om putea până sus la stână !

Cărarea pe care o apucase Agripina era cea mai scurtă, dar cea mai anevoioasă. Trebuia un om zdravăn ca să poată să biruiască pieptul muntelui, nu o muiere cu un copil în poală și cu alți doi târâș după ea. Chiar Păun Ozun se urca rar pe aici, pentru că era o cărare cumplită, care scotea sufletul din om, pas cu pas,  după zvârliturile Iablanicioarei, mai mult o scară de bolovani și de rădăcini, decât o potecă. Agripina suia din greu, cu pieptul tot  atât de măcinat ca și șuvoiul de alături, ajutând pe Măriuca și pe Vlad și ferind pe Păunaș, din poală, ca să nu-l izbească de pietre ori de crengi. Ar fi fost cuminte să se abată în dreapta ori în stânga și să se ascundă în pădurea care stăpânea pretutindeni, deopotrivă de întunecos. Dar Păunaș se deșteptase și începuse să plângă și i se părea Agripinei că numai vuietul pârâului acoperea destul de bine țipetele lui. Mititelul, grămădit în poală, hurducat și flămând, țipa cât putea și izbea cu mâinile și cu picioarele ăn cămașa pe care Agripina și-o sumesese și o înnodase în brâu. Pe lângă asta, în urechile Agripinei se prigoneau mereu țipetele și împușcăturile din vale, iar vâjîitul Iablanicioarei n-o lăsa să-și mai dea seama dacă se înșeală, ori nu se înșeală.

Saladino al ataque


miercuri, 11 iulie 2018

POEM de Lasse Heikkila




POEM

de Lasse  Heikkila


Iubirea mea
(n-am nici o iubire - 
cine are vreo iubire ?),
valurile sunt niște exploratoare:
descoperă un țărm,
se reîntorc și povestesc
miracolele lor.


Eu sunt apa, 
tu ești pamântul:
te caut,
întind mâna
și te ating, 
apoi plec
și topesc în suflet
miracolul meu



(trad. Tașcu Gheorghiu)




O FĂCLIE DE PAȘTE - de I.L. Caragiale



Image result for ion luca caragiale o faclie de pasti



Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă subt umbrarul de dinaintea dughenii, așteptând dilijența, care trebuia să fi sosit de mult; e o întârziere de aproape un ceas.
Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal; dar așa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate...
Precupeț, vânzător de mărunțișuri, samsar, câteodată și mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor și ștergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieși - toate le încercase după accidentul care-l făcuse să-și piarză locul de băiat într-o mare dughiană de vinațuri. Doi hamali coborâseră în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînțelegere se ivi între dânșii la împărțeala câștigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână și lovi în frunte pe tovarășul său, care căzu amețit și plin de sânge la pământ.
Băiatul, văzând sălbătăcia, dete un țipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă și, trecând pe lângă băiat, ridică mâna asupră-i... Zibal pică leșinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni când se întoarse la stăpân, locul lui era ocupat.
Atunci începu lupta grea pentru viață, care se îngreună și mai tare prin căsătoria cu Sura... Răbdarea însă ostenește soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, și hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui.
Aci se află el acuma de cinci ani.
Are strânsă o avere bunicică în bani și vinațuri bune, îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul - friguri de baltă.
... Și oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!... Ocări... batjocuri... suduituri... acuzări de otrăvire prin vitriol... Dar amenințările!
Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decât chiar lovitura. Ceea ce muncește acum pe Leiba mai mult decât tremurătura frigurilor este o amenințare.
"A! goi ticălos!" gândește el oftând.
Ticălosul este badea Gheorghe - pe unde o fi! - un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută.


Gheorghe venise într-o dimineață de toamnă la han, obosit de drum; ieșea din spital - zicea - și căuta de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a arătat a fi om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. Era o slugă rea, leneș și obraznic... și fura.
Într-o zi a amenințat pe balabusta îngreunată, care-l ocărâse cu drept cuvânt, s-o lovească în pântece... altădată a asmuțit un câine asupra lui Ștrul cel mic.
Leiba i-a făcut numaidecât socoteala și l-a trimis. Dar Gheorghe nu voia să se ducă; el pretindea cu violență că s-a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în deal la primărie să ceară vătășei ca să-l alunge.
Gheorghe a vârât repede mâna în sân strigând: "Iudă!" și a voit să se năpustească asupra stăpânului.
Din nenorocire, sosea atunci o haraba încărcată cu mușterii. Gheorghe a început să rânjească zicând:
"Ce te-ai spăriet, coane Leiba?... Iacă mă duc".
Și apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cât putu înapoi, îi șopti:
"Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne... Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!"
Atunci intrară mușterii în dughiană.
"Să ne vedem sănătoși la înviere, coane Leiba!" adăogă Gheorghe depărtându-se.


Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peșcheșul "modest" adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos și să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a înțelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe de sat și chiar de șosea. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povățuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de așa ceva, ca să nu deștepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi și săraci, pofte de călcare.
Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic și doi călărași: era bănuit pentru o pricină.
Ce bine era să-l fi mai răbdat Leiba măcar până la sosirea acestor oameni!... Dar Gheorghe era acum cine știe unde...


Deși asta se petrecuse de mult, totuși, în mintea omului prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui vrând să scoată ceva din sân și a cuvintelor lui amenințătoare. Cum se deștepta așa de limpede acea amintire?
Era Sâmbăta Paștelui.
Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi chilometri printre bălți, se auzeau clopotele bisericii... Și se aude așa de ciudat când ai friguri: aci foarte tare, aci aproape deloc... Noaptea care venea era noaptea Paștelui; scadența făgăduielii lui Gheorghe...
"Dar poate că l-au prins până acuma!"


...Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar până la câștiu viitor. Cu capitalul lui se poate deschide un negoț frumos în Ieși... În târg, Leiba să fie sănătos, o să șază aproape de comisie... O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent... Cine plătește bine este bine păzit.
Într-un târg așa mare, noaptea e zgomot și lumină, nu întuneric și tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un han în Ieși, - acolo în colț, ce loc bun pentru o dughiană - un han unde toată noaptea cântă fetele la Café Chantan. Ce viață zgomotoasă și veselă! Acolo găsești la orice ceas, zi și noapte, pe domnul comisar cu fetele și cu alți poreți.
Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu drumul-de-fier, care ocolește foarte pe departe mlaștinele, gheșeftul scade mereu?...
"Leibă, strigă Sura din-năuntru, sosește dilijența, s-aud zurgălăii."
Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. În partea despre miazăzi mai cufundat, se adună, din șipotele ce izvorăsc de sub dealuri, niște băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca niște perii stufișuri de rogoz. Între partea băltoasă și partea mai ridicată despre miază-noapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deși terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine uscate.
La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, întinzându-și membrele obosite; el cată lung în zare către răsărit; nici pomeneală de dilijența.
"Nu vine; ți s-o fi părut..." răspunde el balabustei, și se lasă iarăși jos.
Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și-și așează pe dânsele capul, care-i arde tare.
La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă fața mlaștinelor, o moliciune plăcută coprinse nervii omului, și gândul începu să depene pe fusul conștiinței bolnave mai rar, tot mai rar și înmuind treptat formele și colorile închipuirilor...
Gheorghe... Noaptea Paștelui... Tâlhari... Ieșii... O crâșmă în miezul târgului... O dughiană veselă, care merge bine... Sănătatea.
Și ațipi...


...Sura lipsește cu copilul de mult d-acasă.
Leiba iese în ușa dughienii să se uite în calea ei.
Pe ulița mare e o circulație vie, o neîntreruptă fâșiitură de roate pe răzoare, acompaniată de ciocăniturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul asfaltului.
Deodată însă circulația se oprește, și dinspre Copou se văd venind o grămadă de oameni, gesticulând și strigând foarte mișcați.
Mulțimea pare că escortează pe cineva: militari, o streajă și fel de fel de public. La toate ușile dughienelor se înghesuiesc privitorii curioși.
"Aha! gândește Leiba, a pus mâna pe un tâlhar!"
Cortejul se apropie. Sura se dezlipește din mulțime și urcă lângă Leiba pe treptele crâșmii.
"Ce e, Sură? întrebă el.
– E un nebun scăpat de la Golia.
– Să închidem dughiana, să nu dee peste noi.
– E legat acuma; dar adineaori scăpase. S-a bătut cu toți soldații..» Pe un jidan, pe care un goi răutăcios din mulțime l-a îmbrâncit peste nebun, nebunul l-a mușcat de obraz."
Leiba de pe trepte vede bine; cu o treapta mai jos privește Sura cu copilul în brațe.
Este în adevăr un nebun furios pe care-l țin câte doi oameni de fiecare parte; pumnii sunt strâns legați unul peste altul cu o curea tare. E un om cu o cherestea uriașă: un cap ca de laur, părul negru, des, barba și mustățile aspre și împâslite. Prin cămașa-i, sfâșiată de luptă, se vede pieptul lat, acoperit ca și capul de un stuf de păr. E cu picioarele goale; gura i-e plină de sânge și stupește mereu firele pe care le-a smuls cu dinții din barba jidanului.
Toata lumea s-a oprit... De ce?
Jandarmii dezleagă mâinile nebunului.
Mulțimea se dă într-o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă un ocol cu ochii și-și oprește privirile care ard spre ușa lui Zibal; scrâșnește din dinți, se repede țintă pe cele trei trepte, și într-o clipă, apucând în palma dreaptă capul copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbește pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe niște ouă moi...
Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate compara, la întâlnirea celor două titve smăcinate una pe alta.
Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o nemăsurată înălțime, dete să țipe: " O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!"
Dar glasul mut nu se supuse voinții.


"Scoală, jidane!" strigă cineva trosnind tare cu o nuia pe masă.
"- Proastă glumă! zice Sura din pragul crâșmei; să sparii omul din somn, țărănoi mijic!"
Leiba sări drept în picioare.
"Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumețul. Dormi la nămiez, ai?... Scoală că-ți vin mușterii... sosește harabaoa poștei".
Și, după prostul său obicei, care irita rău pe jidan, voi să apuce pe Zibal în brațe să-l gâdile.
"Lasă-mă în pace! strigă hangiul smucindu-se și îmbrâncindu-l cu toată puterea. Nu vezi că sunt bolnav? Lasă-mă-n pace!"
Dilijența sosește în sfârșit cu aproape trei ceasuri de întârziere. Sunt doi călători, care se așează împreună cu conductorul, poftit de ei, la aceeași masă.
Din convorbirea călătorilor se lămurea bine împrejurarea. La tactul de mai sus al poștii, se întâmplase peste noapte o călcare cu omor în hanul unui jidov. Hangiul omorât ținea și schimbul cailor. Tâlharii îi furaseră, și până să se găsească alții în sat, călătorii curioși putuseră cerceta în voie teatrul crimei.
Cinci victime. Dar amănuntele! Dacă nu s-ar fi găsit prădată, s-ar fi crezut că a fost o cruntă răzbunare, sau fapta nebuniei religioase. În anecdotele despre sectarii iluminați, se povestesc câteodată executări de așa absurdă sălbăticie.
Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri și asculta aiurit.
Apoi urmă ceva, care trebuia neapărat să umple de respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenți, unul în filosofie, altul în medicină; mergeau să petreacă în orășelul lor natal. Între ei se încinse o înaltă dezbatere academică despre crimă și cauzele ei, și dacă trebuie să fim drepți, medicinistul era mai bine preparat decât filosoful.
Atavismul... Alcoolismul cu urmările-i patologice... Vițiul de concepție... Deformarea... Paludismul... Apoi nevroza! - Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne... Dar cazul de reversie!
Darwin... Haeckel... Lombroso...
La cazul de reversie conductorul face niște ochi mari, în cari strălucește o profundă admirație pentru cuceririle științei moderne.
"Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!".


La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoție, după o bună ospătare cu un vin așa de bine născut și așa de bine crescut ca vinul lui Zibal, o frază de o nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine.
Entuziastul tânăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă și puțin Schopenhauer - "spre cer, cătră lumină!"
Zibal era departe de a fi priceput "luminoasa" teorie. Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau așa de înalte vorbe, așa de nobile subtilități de gândire.
Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai bine decât chiar conferențiarul, era ilustrația izbitoare a teoriei; cazul de reversie el îl cunoștea în carne și oase; era portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai adineori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se redeștepta acum în spirit cu o perfectă palpabilitate până în cele mai neînsemnate amănunte.


Dilijența era departe. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele scăpătase și el după coasta de la apus, și seara începea să-mpăinjinească dulce formele din valea Podenilor.
Hangiul, posomorât, se puse să rumege în minte tot ce auzise... În tăcerea nopții, pierduți în întuneric, un bărbat, două femei și doi copii fragezi, smulși fără veste din brațele binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc și jertfiți unul câte unul... Țipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care-i despică pântecele... Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece gâlgâitură de sânge, o horcâială surdă... Și cea din urmă jertfă, care, năucita într-un colț, asistă la toate astea așteptându-și rândul... Procesul mai grozav decât execuția, jidanul fără apărare în mâna goilor... țestele prea slabe pentru mânile năprasnice ale nebunului de adineaori.
Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gândul tremurând repede. O scuturătură puternică îl apuca dintre spete; el intră cu pasul împleticit în gangul hanului.
Fără îndoială - gândește Sura - Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are "idei la cap"... căci ce înțeles poate avea tot ce face el de câteva zile și mai ales ce a făcut astăzi?
Crâșma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se isprăvea șabăsul. De trei ori au bătut mușterii în ușa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. La fiece bătaie, el a tresărit și a oprit-o încet și cu ochii sperioși:
"Nu te mișca... nu voi să intre goi aici".
El a trecut apoi sub gang și s-a pus s-ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne. Tremură de nu se poate ține pe picioare, și nu vrea să se odihnească. Ce e mai îngrijitor decât toate, el, Leiba, la întrebările ei stăruitoare, a răspuns aspru și a trimis-o să se culce poruncindu-i să stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea s-a împotrivit; dar așa de scurt i-a repetat omul porunca, încât dânsa, cu toată obida, a trebuit să se supună, resemnându-se să amâne pentru mai târziu lămurirea acestor împrejurări.
Sura a stins lampa, s-a culcat și acuma doarme alături de Ștrul.
Femeia avea dreptate... Leiba e în adevăr bolnav.

*

E noapte deplină. Zibal șade de mult pe pragul ce dă în gang și ascultă...
Ce?
Zgomote nehotărâte vin din depărtare... Parcă sunt tropote de cai, bubuituri de mai înfundate, convorbiri misterioase și agitate. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții; când ochiul e dezarmat și neputincios, auzul pare că luptă să și vază.
Dar nu e o părere... Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. Zibal se scoală și vrea să se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătâie stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit sub papucul lui face o scârțâitură prea indiscretă. Zibal scoate picioarele din papuci și rămâne în colțuni. Așa, fără vreun zgomot aprețiabil de o ureche neprevenita, el merge la poarta gangului tocmai când călăreții trec prin dreptul ei în pasul cailor. Dânșii vorbesc încet de tot, însă nu atâta încât Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe:
– „S-a culcat devreme...
– Dar dacă o fi plecat?
– I-o veni rândul aldată... Da' eu aș fi vrut"...
Nu se mai poate înțelege nimica; oamenii aceia s-au prea depărtat.
De cine era vorba?... Cine să se fi culcat sau să fi plecat?... Cui o să-i vie rândul aldată?... Cine e acela care ar fi vrut altceva?... Și ce altceva vrea acela?... Și ce căutau pe drumul de lături - un drum pe care nu intră cineva decât anume ca să se abată la han?...


O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal...
"Să fie Gheorghe?"
Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. Între frânturile de gânduri ce se rostogolea u în capul său, el nu putu prinde un gând întreg, o hotărâre... Aiurit, intră în dughiană, trase un chibrit, și aprinse o lampă mică cu petrol.
E o idee de lumină; fitilul e așa de jos lăsat încât flacăra stă ascunsă în interiorul capsulei de alamă; numai prin grația mașinii apar de jur-împrejur niște bendițe verticale foarte subțiri de-o lumină aproape cu totul moartă... Dar este destul pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale dughienii... A! e cu mult mai mică deosebirea între soare și cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta și întunericul orb!
Ceasornicul țăcănea în perete. Zgomotul acesta monoton supără pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna și-i stinse mișcarea.
Gura lui era uscată. Îi era sete. Spăla un pahăruț în cada cu trei picioare de lângă tărabă și voi să-și toarne rachiu bun dintr-un șip; dar gâtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului... Aceste sunete erau și mai supărătoare. A doua încercare, cu toată voința lui de a-și birui slăbiciunea nu avu mai mult succes.
Atunci, renunță la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, și înghiți de câteva ori din șip. Puse după aceasta la loc șipul, care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se opri înecat de această impresie. Apoi luă lampa și o puse pe firida ferestrii, care da în gang; pe poartă, pe paveaoa și pe zidul din potrivă al gangului se zugrăviră niște bande late de-o lumină cu prea puțin mai deasă decât o închipuire.
Zibal se așeză iar pe prag întinzându-și urechea la pândă...
Clopote în deal... Toacă pentru înviere... Care va să zică a trecut de miezul nopții; ne apropiem de ziuă... A! dacă ar trece și restul acestei lungi nopți ca jumătatea întâia!
...O trosnitură de nisip strivit sub talpă! Dar el e în colțuni și nici n-a mișcat măcar piciorul... A doua trosnitură... Mai multe... E desigur cineva afară, aci, foarte aproape. Leiba se scoală apăsându-și pieptul cu mâna și căutând să întoarcă înapoi un nod rebel ce i se ridică în gât.
...Sunt mai mulți oameni afară... și Gheorghe!...
Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Învierii.
Vorbesc încet:
“- Dacă-ți spun eu că doarme. Am văzut când a stins lumina.
– Mai bine; prindem cuibul întreg.
– Poarta o deschiz eu; îi știu meșteșugul? Să-i croim ferestruica... Bârna trece pe aici..."
Și se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn...
Un sfredel mare se aude rozând țesăturile uscate ale blănii bătrâne de stejar... Zibal are nevoie să se rezeme: el se sprijinește în palma stângă pe poartă și cu dreapta își acopere ochii.
Atunci, printr-un caprițiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în urechea omului din-năuntru foarte tare și lămurit:
"Leiba! sosește dilijența!"
Era neîndoios glasul Surei... O caldă rază de speranță... un moment de fericire... este iar un vis!... Dar Leiba își trage repede mâna stângă: vârful instrumentului, pătrunzând de partea asta, l-a înțepat în palmă.
A mai gândi la scăpare?... Absurd!
În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua niște dimensii ne-mai-închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creștea la infinit, și borta devenea tot mai mare și mai mare, așa de mare în sfârșit, încât în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane: viața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice.


...Lucrarea din afară urmează cu metoda și stăruință. Leiba a văzut acuma de patru ori la rând dintele răsucit de oțel pătrunzând în partea lui și trăgându-se înapoi afară.
"Amu, adu herestreul..." zise Gheorghe.
O limbă îngustă de herastrău trece prin borta întâia și începe să ronțăie în mișcări dese și regulate... Planul era ușor de înțeles: patru borte în patru unghiuri ale unui pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul pătratului s-a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi cu totul dezlipită de trupul întreg al lemnului, se trage-afară; prin golul rămas, o mână puternică se introduce, apucă bârna, o dă într-o parte și... goii sunt la Leiba în casă.
Și același sfredel, peste câteva minute, are să fie instrumentul casnei lui Zibal și a tutulor ai lui... Doi gâzi or să țină victima răstignită jos, și Gheorghe, cu călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune și s-o țintuiască pe loc!
O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se-nmuie din încheieturi și încet se lăsă să cază în genunchi, ca o vită ce-și pleacă sub lovitura din urmă grumazul, pătrunsă ca de acuma ea însăși trebuie să se părăsească pe ea însăși.
"Da! s-o țintuiască pe loc!… gândi el pierdut... da! s-o țintuiască pe loc!"
Și rămase tâmp cu ochii holbați pe lumina de la fereastră... Câteva momente el stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată:
"Da, repetă el surâzând cu o clipire fioroasă; da! s-o țintuiască pe loc!"
Se petrecu atunci în această ființă un fenomen ciudat, o complectă răsturnare; tremurătura lui se opri, abaterea dispăru și figura-i descompusă de-o atât de îndelungata criză, luă o bizară seninătate. El se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns.


O linie între cele două puncte superioare ale pătratului era pe sfârșite. Leiba se apropie curios să vază jocul uneltei. Surâsul său se caracteriza acum și mai tare. Mișcă din cap, ca și cum ar fi zis:
"Mai am încă vreme".
Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către care tinsese, și începu lucrul între bortele inferioare.
"Mai sunt trei", gândi Leiba, și cu precauția celui mai încercat vânător intră binișor în dughiană. Căută sub tarabă, luă ceva, ieși înapoi cu același tact; ascunzând obiectul ce-l ținea în mână, ca și cum se temea de indiscreția zidurilor, și se duse în vârful deștelor la poartă.
Dar ceva grozav: lucrarea de afară s-a oprit cu desăvârșire... nu se mai simte nimic.
"Ce-i asta?... Să fi plecat?... S-a dus?" fulgera prin mintea omului dinăuntru. Și la această închipuire, el își mușcă buza de jos, cuprins de-o nepomenită dezolare...
"Haha!" fusese o urâtă amăgire: lucrarea începe din nou, și el se pune a o urmări cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărât, omul nostru era muncit de-o neînțeleasă dorință de a vedea lucrul cât mai degrabă sfârșit.
"Mai iute! gândi Leiba cu nerăbdare... mai iute!"
Acum se auzeau iar clopotele în deal.
"Mai iute, bre, ne-apucă ziua!" zise un glas de afară îmboldit parcă de voința omului dinăuntru.
Lucrătorul porni cu multă activitate. Încă puține mișcări, și toate punctele pătratului sunt unite.
În sfârșit!
Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colțuri... O mână mare și vânjoasă intră... Până să n-atingă încă bârna pe care o caută, se aud două răcnete, pe când Zibal înfășură cu putere căpătâiul liber al lațului de butucul fix de la ușa gârliciului...
Lațul, era ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu un căpătâi de butuc: la o lungime potrivită, pe locul unde era să dispară pătratul scobit, un ochi pe care Leiba îl ținea deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ținea strâns celălalt căpătâi. La momentul cerut, Zibal dete drumul ochiului și apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber cu o smucitură supremă trase înăuntru brațul întreg.
...Într-o clipă operația fusese gata... Două răcnete o însoțiră, unul de pierzare, altul de triumf: mâna era "țintuită pe loc".
Se auziră apoi pași depărtându-se grabnic. Tovarășii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta istețime.
Jidanul se repezi în dughiană, luă lampa și cu o învârtitură sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieși d-asupra veselă și victorioasă, redând viață hotărâtă formelor nebuloase din preajmă-i.
Zibal trecu cu lampa în gang. Tâlharul gemea greu; după încordarea brațului se vedea că renunțase la o inutilă zbuciumare. Mâna era umflată și degetele încovoiate... părea că vrea s-apuce. Jidanul apropiă de ea lampa... - Un fior: frigurile se întorceau iar. - Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispație violentă a degetelor se produse urmată de un vaiet surd...
La vederea acestui fenomen, Zibal tresări... prin ochii lui scăpărase o inspirație excentrică. Începu să râză cu un hohot care zgudui bolta gangului și intră repede în dughiană.
Mijea de ziuă.
Sura se deșteptă deodată... parcă auzise prin somn niște răgete îngrozitoare. Leiba nu era în odaie. Toate cele din ajun îi reveniră în minte. Se petrecea ceva rău. Sări jos din pat și făcu lumină. Patul lui Leiba era nedesfăcut. El nu se culcase deloc.
Unde era?... Femeia își aruncă ochii pe fereastră; pe dealul din față se plimbă un stol de lumini mici și vioaie; care se mișcau, săltau, aci ascunzându-se, aci ivindu-se iarăși... Ieșiau de la înviere. Sura deschise oleacă fereastra; atunci auzi gemete înfundate la poartă. Înfiorată, coborî iute pe scăricică. Gangul era luminat. Ieșind pe prag, femeia fu izbită de o grozavă priveliște.
Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi și cu barba rezemată în mâini, sta Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă și-l necăjește, Zibal ține ochii ațintiți asupra unui lucru spânzurat, negru și inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălțime, arde o făclie mare.
Zibal privește fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul. - El n-auzise urletele de afară ale nenorocitului: era acum prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu nesațiu toate contorsiunile, toate crispațiile stranii ale degetelor, apoi amorțeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul - erau parcă labele unui gândac, care se zgârcesc și se întind, se agită în mișcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot și apoi înțepenesc sub jocul unui copil crud.
Era sfârșit. Mâna cocea și se umfla încetinel fără mișcare.
Sura dete un țipăt.
"Leiba!"
Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze... Un miros gras de carne arsă se răspândea în gang; o fâșiitură se auzi și mici plesnituri.
"Leiba! ce e?" repetă femeia.
Se făcea ziuă bine... Sura se aruncă și trase bârna. Poarta se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept. Mulțimea sătenilor, toți cu făcliuțele de Paște aprinse, năvăli înăuntru.
"Ce e? ce e?"
Îndată înțeleseră ce fusese.
Zibal, care stătuse până aci nemișcat, se ridică grav în picioare. El își făcu loc să treacă, dând cu liniște lumea la o parte.
"Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.
– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!"
Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit. 

https://static.cinemagia.ro/img/db/actor/03/47/84/ion-luca-caragiale-117324l.jpg

I. L. Caragiale - 13 februarie 1852 - 9 iunie 1912