luni, 1 aprilie 2019

PĂSĂRICA - de Vasile Alecsandri





PĂSĂRICA 


de Vasile Alecsandri


- Albă păsărică !
Ce stai singurică
Lângă cuibul tău ?
Nu-i ziua senină,
Sau nu curge li
Apa la pârău ?


De ce plâng cu jale ?
Vezi povestea sorilor
Cum se veselesc.
Prin luncile-umbroase
Vezi câte de voioase
Zbor și ciripesc !


Ce durere, spune,
Ce dor greu supune
Inimioara ta,
De stai singurică,
Dragă păsărică,
Și nu poți cânta ?


- Frate, -n departe
O pajură mare
Se-nalță mereu.
Gheara-i se lungește,
Ochiu-i se orientează
Tot spre cuibul meu.


Apa-i lină, frate,
Frunza lin se bate
În codru-nflorit.
Dar cuibu-mi jos cade
Cât de mult se răscolește
Un șerpe cumplit !


1843, Iași







duminică, 31 martie 2019

SONET - 1 - de Luis de Gongora y Argote






 SONET - 1 


de Luis de Gongora y Argote  


Prea multă cinste ţie ţi se-nchină, 
pârâu cu voce de argint, profundă, 
ce-ţi duci prin iarbă risipita undă, 
singur cântându-ţi curgerea ta lină.


Gheaţă şi foc eu sunt (când ea se-nclină
deasupra ta). Iubirea îşi afundă
zăpezile în tine şi flacăra-i rotundă
a chipului şi tu n-o ştii. Deplină


Fie-¬ţi plecarea, du-te şi nu lăsa să-ţi scape
 din mână frâiele, nici purele cleştare
 nu le lăsa prin iarbă să-ntârzie, 


 căci nu e drept nedumerit stăpân să fie, 
 cu umedu-i trident, Domnul cel mare, 
 pe-atâta frumuseţe din adâncimi de ape. 











joi, 28 martie 2019

ÎNĂLȚATE ÎMPĂRATE - Poezie populară culeasă de Nicolae Drăganu


https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/5/56/Nicolae_Draganu.jpeg/220px-Nicolae_Draganu.jpeg

Nicolae Drăganu (n. 18 februarie 1884, Zagra, comitatul Bistrița-Năsăud - d. 18 decembrie 1939, Cluj) a fost un filolog, lingvist, istoric literar român și deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

Bursier din fondurile grănicerești, studiază filologia clasică și limba română la Universitatea din Budapesta. Doctor în filologie română cu teza Compunerea cuvintelor românești (1906). Obține atestatul în limba și literatura latină, greacă și română, fiind promovat profesor ordinar la liceul din Năsăud. 

Este abilitat ca docent la Universitatea din Cluj (1916), iar după Marea Unire participă la reorganizarea acesteia. Profesor de limba și literatura română veche la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj. Face parte din colectivul Muzeului Limbii Române, întemeiat de Sextil Pușcariu, la Cluj, în 1919, unde participă la elaborarea Dicționarului limbii române. Preocupări de filologie, lexicologie, onomastică, sintaxă și istorie literară. 

Decan al Facultății de Litere, apoi rector al Universității Regele Ferdinand din Cluj. 

Emperor Franz Josef I of Austria 1900 Franz Joseph became Emperor of Austria after the Revolution of 1848 which led to the abdication of his uncle...


ÎNĂLȚATE  ÎMPĂRATE 

Poezie populară culeasă de Nicolae Drăganu


Oh, înălțate împărate,
Pune pace nu te bate,
Nu te bate cu frencu
Că săracești tot Zidicu,
Nu te-or bate taberele,
Ci te-or bate lacrimile.
De când ai prins a te bate,
De la Moco mai încoace,
Nici mălaiu nu se coace,
Nici grâul nu se face,
Din plânsu părinților
De bănatul maicilor
Că vine carte și poruncă,
Și toți coate să se ducă
De sunt trei frați într-o cale
Strigă neamțu marș cu jale
















POETULUI - de Alexandr Pușkin




POETULUI 


de Alexandr Pușkin

traducere de Alexei Mateevici


Poete, să nu cauți la dragostea mulțimii,
Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,
Vei auzi județul și râsetul prostimii,
Dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut.


Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minții tale zbor,
Desăvârșește-ți roada gândurilor de dor
Și n-aștepta răsplată a trudei nicidecum.


Ea este-n tine. Tu-ți ești înaltul tău județ
Ce aspru-ți hotărăște al muncii tale preț.
Ești mulțumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci


Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Și clatine-ți temeiul sfințitului altar
Și pângărească-ți vatra înaltei tale munci.

marți, 26 martie 2019

LEU-PARALEU - de Ioan Slavici



"Сальвадор"-ARTстудия(идеи, творчество, подарки)

Nu era cale de o zi bună giur-împregiur om de dai Doamne care nu-l știa pe Bodor Zoltan, mândrul cavaler, și puțini mai sunt azi cei ce știu ce era pe acele timpuri un donjuan de viță nemeșească.

„În vremea nemților”, pentru Podgoria Aradului centrul politic era în gura largei lunci a Crișului Alb, la Pâncota, unde „domn de pământ” era un vestit liferant al armatei împărătești, bogatul Dietrich, care avea acolo un fel de castel, grajduri, grânare și o sistematică administrațiune domenială. Sâmbăta se ținea la Pâncota târg de săptămână, la care se aduna multă lume din Podgorie, din lunca Crișului și de pe Câmpie.

Tot acolo se stabilise dar și administrațiunea politică, precum și cea financiară, și acolo se aflau farmacia și medicul cercului.

Era dar la Pâncota multă lume aleasă, mai ales nemți și boemi, cărora li se zicea „husarii lui Bach».

După ce împăratul a pus prin diploma din octombrie 1860 capăt regimului absolutist, au plecat încetul cu încetul acești „husari“ și iar au venit în locul lor solgăbiraiele, care pe timpul acela erau și judecători în afaceri de mai puțină importanță.

Zoltan era „jurat“, adecă ajutor al solgăbirăului de la Pâncota mai ales în afaceri judecătorești. Îl însoțea-n plimbările ce făcea călare, jucau împreună cărți, ieșeau la vânătoare, luau amândoi parte la petrecerile de tot felul și treceau regulat pe la birou de câte două, ba adeseori chiar și de câte trei ori pe săptămână ca să-i ție de scurt pe cancelariști, care îi știau de frică. 

Om de vreo douăzeci și șase de ani, nu tocmai înalt, dar binefăcut și chipeș, bălan, cu ochi albaștri și cu părul blond și totdeauna cam în plete, Zoltan ținea să nu treacă nicăieri nebăgat în seamă, își alegea bine îmbrăcămintea, făcea curte la femei de toate vârstele și de toate treptele și conducea cotilionul la serate familiale și la baluri de binefacere.

Se pornise mișcarea națională și era la modă cultul lui Garibaldi, care era înălțat în slava cerului alăturea de Kosuth și de generalii Klapka și Turr.

Domnișoarele purtau ca servitoarele părul în coadă lungă lăsată pe spate și împodobită cu două panglici late, una tricolorul maghiar, iar cealaltă cel italian.

Tinerii eleganți se-mbrăcau și ei „național“. Zoltan purta cizme de carmajin roșu ca racul bine fiert, cu scârțâietoare la talpă și cu pinteni mari la călcâie, nădragi și giletcă de postav vișiniu, nădragii cu găitane verzi, iar giletca cu mari bumbi de argint, iar pe deasupra o atilă, o haină croită pe trup și lungă până la genunchi, postavul verde, iar găitanele vișinii ca nădragii. La gât el avea o fundă mare, tot vișinie, cu lungi ciucuri de fir, care atârna peste bumbii de argint. În cap, în sfârșit, purta pălărie de herghelegii, înaltă și cu bordurile mici, împodobită cu o mare pană de cocor. Mai puneți-i și pipa de spumă-n gură, dați-i în mână focoșul, un băț cu toporaș de argint la vârf, și-l aveți întreg, așa cum trăia aievea încât nu mai rămâne decât să-i ungeți mustața cu pomadă și să i-o răsuciți.

Mare minune n-ar fi fost dac-ar fi avut, cum se credea el, mari succese la sexul frumos, un lucru la care și ținea mai presus de toate.

Podgoria Aradului, câmpia din partea locului și mai ales lunca Crișului sunt „lume românească“, și văzându-l pe Zoltan atât de frumos gătit, românii mai îndrăciți din partea locului și-au născocit și ei port național, haine de aba cu găitane albastre, croite ici à la Avram lancu, colo à la Mihai Viteazul. Se uitau deci Zoltan și românii aceștia, când se-ntâlneau, cam chiorâș unii la alții, și n-ar fi fost adevărat dacă s-ar fi zis că sunt vii simpatiile între dânșii.

D-l Botor Zoltan era cu toate aceste un bun prieten al românilor. Crescut într-un sat românesc, unde tatăl său avea un petec de moșie, el îi cunoștea bine pe români, vorbea și înjura pe românește tot atât de bine ca-n limba maghiară și ținea ca românii să-i zică „domnișorul nostru». Nesuferiți îi erau numai cei ce purtau găitane albastre pe abaua cea albă ca zăpada din muntele Găina, la poalele căruia copilărise Avram Iancu. De aceștia se cam temea ca de niște oameni ce-n toată clipa erau în stare să facă vreuna nefăcută. 

Nu se răsfrângea însă această repulsiune și asupra părții mai gingașe și mai nevinovate a neamului românesc. Fetele, surorile și nevestele găitănarilor îi erau lui Zoltan tot atât de dragi ca cele ce-și purtau părul în lungi coade lăsate pe spate, ba parcă aveau pentru el chiar mai mult farmec.

I se opreau ochii mai ici, mai colo, și știa să treacă pe sub fereastră și pe jos, și călare, să ofere buchete, să tragă cu ochiul, să ofteze și să șoptească vorbe dulci și-n cea mai fermecătoare românească.

Orișicât de multe ar fi fost însă frumoasele care îi furau inima, era una care i-o robise cu desăvârșire. Doamna Călăceanu, soția notarului dintr-un sat apropiat, femeie de curând măritată, o oacheșă subțirică și înaltă, care ar fi scos din minți și pe cel mai nobil grof.

Se vedeau sâmbetele, când Călăceanu, aducându-și nevasta-n plimbare la târg, trecea mai cu o treabă, mai cu alta și pe la cancelaria solgăbirăului.

Tânăra femeie se simțea cu deosebire măgulită că-i dă atențiune domnul cu nădragi vișinii și cu tunică verde, și se uita la el cam pe sub gene și zâmbind cu tainic înțeles.

Încurajat, el a început să-și prelungească plimbările până prin satele vecine.

Când l-a văzut trecând călare prin fața ferestrii, doamna Călăceanu a tresărit și a zâmbit cu înțeles mai deslușit, încât el, simțindu-se biruitor, nu s-ar fi dat nici pe Garibaldi.

La întoarcere s-a oprit dar, ca să zică „bună ziua“.

Călăceanu, simțindu-se onorat că superiorul său îi face o vizită, l-a poftit în casă și i-a oferit, după obiceiul locului, un pahar din vestitul vin de la Măderat.

Făcea în urmă Zoltan plimbări și când era, și când nu era Călăceanu acasă și se oprea și stătea de vorbă.

La primărie însă, unde-și avea Călăceanu locuința, era totdeauna multă lume, care se uita cu coada ochiului la el. 

Era însă mai ales Biri, femeia de casă, o țigăncușă durdulie, neastâmpărată și cu ochi focoși, care-i ieșea mereu în cale, se uita cu un fel de nesațiu la pintenii, la bumbii de argint, la ciucurii de la fundă și la mustăcioara lui răsucită, intra mai cu una, mai cu alta-n casă și nu-l lăsa nici pe o clipă singur cu frumoasa ei stăpână.

Afară din cale supărătoare nu i-ar fi fost lui Zoltan aceste stăruințe, căci el nu făcea deosebiri de rang și pișcă câteodată și slujnica curățică dacă stăpâna ei era prea năzuroasă: ținea însă ca doamna Călăceanu să nu simtă nimic. Așa-n treacăt, prin ascuns, cu mare pază, a pișcat-o, ce-i drept, o dată, de două ori, dar tocmai prin aceasta a scos-o din sărite, încât era-n stare s-o strângă de gât pe stăpâna ei, care îi stetea în cale.

„Își închipuiește, bufnița de ea, că de dragul ei vine! “ își zicea Biri, tare încredințată că mai bucuros ar veni Zoltan dac-ar ști că nu e stăpâna acasă.

Lumea cea multă era însă de altă părere, și Călăceanu ferbea-n el.

Ce ar fi putut însă, bietul de el, să facă ? Nu putea să se pună-n dușmănie cu superiorul său.

Tocmai de aceea cei cu găitanele albastre erau din ce în ce mai îndârjiți și-l pășteau pe Zoltan cel nerușinat.

Mult ar fi dat să-l învețe minte, să-l facă de rușine, ca să nu-i mai vie în viața lui pofta de a se lega de o româncă.

Degeaba-și frământau capetele, că nu știau cum să-l apuce.

N-aduce însă anul ce aduce câteodată ceasul.

Mai era-n afară de Zoltan și Pârvu, o cătană scăpătată din oaste, care intrase vătaf la primărie și ținea s-o păstreze pe Biri pentru sine și numai pentru sine.

Chiar și dacă ar fi fost cu putință ca el să nu bănuiască nimic, Biri era fata căreia îi plăcea să se laude, și atât era destul pentru ca bucătăreasa, inimă neagră, să-i șoptească și azi, și mâne lui Pârvu câte ceva la ureche.

Era dar și Pârvu încredințat că nu pentru stăpână vine Zoltan, și ardea de dorința de a-l strânge de gât pe împintenatul cu pană de cocor.

- Fă-o ! îi zise Cărăbuș, scriitorul d-lui Călăceanu, un tânăr cu capul plin de drăcii.

S-o facă; dar cum ? 

Se apropiase toamna, strugurii începuseră a se coace și, după obiceiurile locului, cine are vie își petrece plăcutul timp de toamnă mai ales la cramă.

- Ne mutăm la vie - îi șopti într-una din zile Biri lui Zoltan la plecare - și eu plec azi să dereticesc. O să dorm la noapte acolo, eu singură - adăugă apăsat.

Zoltan era destul de deștept ca s-o înțeleagă, și lucrurile s-ar fi desfășurat după gândul amândurora dacă Biri n-ar fi fost prea de tot lăudăroasă. Iar a scăpat-o însă gura, iar i-a șoptit bucătăreasa lui Pârvu la ureche, și s-au petrecut lucruri la care d-l Bodor Zoltan deloc nu s-a așteptat.

Ziua următoare el n-a mai trecut pe la birou. Se zicea c-a fost înaintat tocmai la Kecskemet, iar peste câteva zile Găgălină, lăutarul de la Pâncota, se rățoia îmbrăcat în nădragi vișinii, în giletcă cu bumbi, de ai fi crezut că e vreun donjuan de viță nemeșească.

Cărăbușul le spunea tuturora, așa, mai pe șoptite, c-a stat la pândă cu Veregan, învățătorul, și cu Doardă, teologul „absolut”, și l-au văzut pe d-l Bodor Zoltan când a scăpat desculț, în cămașă și cu capul gol din mâinile afurisitului de Pârvu.

- I-am râs - zicea el - în nas, l-am petrecut în chiote, și era de toată frumusețea cum se ducea, fără ca să se mai uite înapoi și fără ca să ne mai întrebe cine suntem și ce voim. 

IPB Image




duminică, 24 martie 2019

NU E " GEABA" CAFEA - de Barbu Ștefănescu-Delavrancea



https://pbs.twimg.com/media/DAlsqcsW0AAQRHp.jpg


Acolo unde soarele este mai strălucit ca pretutindeni și cerul, noaptea, ca apele adânci și limpezi, dăparte-dăparte, într-un loc cu ape vii și cu maluri acoperite de trandafiri și chiparoși, trăia un orb, bătrân și fericit. Și-l cunoștea și-l iubea o lume toată de lopătari și negustori.

Lui toți îi ziceau „Giaba-efendi”, fiindcă trăia din pomana tuturora. Tot ce avea, avea de giaba, el și femeia lui și patru copii ai lui, două fete frumoase și doi băieți voinici.

Odinioară Giaba-efendi fusese om ca toți oamenii, ba ceva mai mândru, mai chipeș și mai viteaz ca ceilalți, dar tocmai când îi fusese lumea mai dragă, rămăsese orb, la un război contra ghiaurilor. Și când își aducea aminte d-atunci, Giaba-efendi zicea cutremurându-se:

- Allah a vrut să văz ce am văzut și să nu mai văz !

Giaba-efendi trăia povestind celor cu ochi ce văzuse el de zece ori în viața lui, când Gazi-pașa, cu iataganul de argint, le striga: „Cine crede în Allah să nu mai lase unul cu viată, or să nu mai rămâie unul în viață !”

Și povestind el, care nu mai vedea, ceea ce «nu văzuseră cei ce vedeau, strânse o comoară cu bani, o turna într-un ulcior și ulciorul îl îngropă la rădăcina unui castan din grădina lui.

Giaba-efendi sta la mijloc, într-o cafenea, și turcii chiaburi se așezau pe jos, împrejurul lui. Când începea Giaba-efendi să povestească, se cutremura cafeneaua. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe mațul nerghelelelor, alții cu gura căscată, iar alții cu mâna pe la jumătatea bărbilor, uitând să le mai netezească.

- Ați văzut voi cum cad berbecii la tăiere și zvâcnesc din picioarele de dindărăt ? La zalhana nu e nimic. În război oamenii cad și zvâcnesc mai cumplit ca berbecii, și caii arabilor, gonind, își încalță copitele cu capetele tăiate cari bolborosesc încă…

Și după ce povestea bătăliile de la Dunăre, de la Misolonghi și din hotarul Caucaziei, făcând cu gura ca tunurile și cu mânile ca săbiile, bătând toba în aer, gemând ca cei cari mor și arătând cum cad cei cari mai fac câțiva pași dupe ce le-au zburat capul de pe umeri, Giaba-efendi sfârșea poveștile, dând din cap…

-  Efendi, efendi, Allah să-mi zică: „Vrei tu să mai vezi ce-ai văzut odinioară ?” Mă jur pe Cartea sfântă că n-aș schimba întunericul pe lumina soarelui care luminează bălțile de sânge din bătălii. Allah dacă aș fi, mi-aș lega ochii cu un cerc de aur… Aș ști tot, dar n-aș vedea nimic…

Unii îl întrebau, zâmbind: 

- Cum, n-ai vrea tu să vezi clădăria de trandafiri, nici cornul de argint al lunei cletănat în cutile mărilor, nici seraiul tău cu cadâne ale cărora trupuri să zăresc mlădiindu-se prin borangicul gălbui, nici pe copiii-ți dându-se huța în șalvarii-tăi ? Giaba-efendi, minciuna nu duce pe calea profetului.

Giaba-efendi le răspundea:

-  Decât trandafiri, mai bine apă de trandafiri, și decât apă de trandafiri, mai bine mirosul apei de trandafiri. Și trandafirii sunt mai mult miros decât coloare. Ș-apoi lumea toată nu este cum o vezi, ci cum o știi că este. Cine s-arată cum e ? Soarele și luna or fi cum le vedem ? Dacă iei apă de mare în pumn vezi că nu este cum o vedeai. Ceea ce vezi este poșghița lumii. Dincolo de ce vezi este viața neînțeleasă a lumii, și dincolo de albastrul cerului este vecinica mișcare și fericire a sufletelor. Doar femeia…

Și când ajungea aci, ceilalți, știind slăbiciunea filosofiii lui Giaba-efendi, îi suflau vorba din gură.

- Vezi așa, Giaba-efendi ! Știam noi că tu nu ești orb pentru femei.

- Doar femeia, urma Giaba-efendi, râzând și el, este numai ceea ce se vede și numai când se vede. Prostul vede ceea ce trebuie să priceapă, și îmbracă femeia, și se trudește o viață întreagă ca să înțeleagă ceea ce ar trebui să vază. Ei, efendi, bre efendi, la parfum nu-ți trebuie ochi și urechi, la femeie nu-ți trebuie minte, ci numai ochi, ochi cari să soarbă, să soarbă ceea ce niciodată nu te satură…

- Așa da, așa orb, Giaba-efendi !

- Dar și să vezi femeia este o nefericire.

- De ce, Giaba-efendi ?

- De ce ? Fiindcă omul moare înainte d-a închide ochii !

- Când moare, Giaba-efendi ?

- Cînd rămâne fără nopți și cu zilele cele mai lungi. Când cadânele seraiului se mlădie înaintea lui ca niște trestii de baltă. Le vede, dar prin ochii lui nu se mai strecoară căldura de odinioară. Ochii lui sunt ca două geamuri de la o casă pustie.

Și dacă cei bătrâni îi ziceau, ca și cum n-ar fi crezut în vorba lui:

- Prea ești înțelept, Giaba-efendi ! După capul tău, lumea ar trebui să fie oarbă ca să fie fericită.

Giaba-efendi răspundea, netezindu-și barba: 

- Lumea trebuie să fie așa cum e, și fiecare după cum l-a lăsat Allah să fie. Odată, la Stambul, era un șchiop, și întotdauna se ruga până la miezul nopții să-i crească piciorul. Allah, mâniat, îi trimise veste în vis că i-a crescut piciorul. El se deșteptă vesel. Sări de pe sofa, dar obicinuit să calce mai adânc cu piciorul cel mai scurt, se apăsă repede pe el; piciorul i să suci; căzu și-și rupse nasul. Rămase cârn. Zece ani se rugă la Allah să-i dreagă nasul și să-i scurteze piciorul. Într-o noapte visă că i-a crescut nasul și i s-a scurtat piciorul. Când se deșteptă își pipăi nasul. Nasul, întreg. Se repezi să se uite în oglindă, dar călcă rău și căzu și-și rupse mâna dreaptă din umăr. Cu mâna nu mai putea nici prinde, nici ridica. D-aci înainte se tot ruga la Dumnezeu să-i dea mâna și să-i ia nasul. Mulți ani, de cum se înnopta, stătea cu fruntea la pământ și se ruga pentru mâna lui ciolacă. Într-o noapte, profetul îi veni în vis, îi drese mâna și îi poci nasul.. A doua zi, simțind că mișcă mâna, de bucurie, călcă legea și bunul obicei și bău cam mult. Se duse pe țărmul mării, se lungi jos și se apucă cu mâna dreaptă de funia unei șalupe. Zvâcni de funie, zvâcni și adormi cu mâna pe funie. Când se deșteptă, șalupa pornise, și el era în mijlocul valurilor. „Allah ! mai bine fără mână și cu nas !” Și nasul îi crescu la loc, și mâna îi îngheță din umăr. Nemaiputând să strângă funia, se scufundă. Marea îl acoperi. Și peri șchiop, ciolac, și cu un nas minunat de frumos.

Așa povestea orbul, mulțumind pe toți. Și toți strigau: „O cafea giaba pentru Giaba-efendi ! Bravo, efendi, o liră giaba copiilor și femeiei tale! Un turban de mătase giaba celui mai mare flăcău al tău.”

- Și de la mine o cafea gingirlie giaba lui efendi.

Și degiaba mânca și bea, și strângea parale giaba și comoara lui creștea. După ce a îngropat la rădăcina castanului și alt ulcior cu lire, și altul, și altul, se îmbogățise așa de mult, că era cel mai bogat turc din orașul lui. Și Giaba-efendi când avea chief pipăia creștetile flăcăilor și fetelor lui și le zicea:

- Ibraim tată, ție am să-ți cumpăr o corabie cu cel mai nalt catarg. Ție, Munaah, o herghelie de cai. Și pe voi, fetele mele, am să vă mărit cu pașale, bogați și frumoși, dar să dați cafea și mâncare giaba, vestminte și bani giaba la toți ce veți vedea că caută drumul cu cârjea și că lumea le plutește într-o noapte adâncă și vecinică.

Și era fericit Giaba-efendi să-și treacă mâna prin pletele fetelor și să răsucească mustața subțirică a băieților lui și să-i întrebe pe rând, și ei să răspundă ca de obicei: 

- Cine e nalt ?

- Ibraim.

- Cine e smead ?

- Munaah.

- Cine e cu ochii ca două văpăi ?

- Zuleica.

- Cine e cu ochii verzi și limpezi ca marea adîncă și liniștită ?

- Fatima, tată, Fatima, cea mai frumoasă fată a aceluia care n-o vede.

- Allah să vă vază în locul meu, copiii mei, și să dați giaba băutură, mâncare, veșminte și bani la toți câți nu pot să vă vază.

De bucurie, bătrânul lua capetele copiilor în amândouă mânile, își îndrepta ochii lui scurși și închiși în fețele lor și le zicea fiecăruia:

- Ibraim seamănă cu tata, Munaah cu mine, Zuleica cu mama și Fatima trebuie să fie cum era mă-sa când mi-a întins mâna întăiași dată. Hogea mi-a, spus că e frumoasă, și eu știu că este bună.

Nevasta lui plângea de bucurie și șoptea copiilor că tatăl lor, pipăindu-i mereu, ghicise cu cine seamănă fiecare.

Într-o zi se stinse fericirea lui Giaba-efendi.

Ca de obicei, bătrânul se duse la rădăcina castanului din fundul grădinii și, pipăind locul în care își îngropase comorile, dădu de niște gropi adânci. Cineva îl urmărise și îi furase ulcioarele cu bani. Bătrânul răcni, ridicând amândouă mânele în sus.

- Allah! acum aș vrea să-mi aprinzi luminile ochilor ! Allah, mă jur că l-aș cunoaște dacă l-aș vedea !

Copiii, speriați, alergară, iar bătrânul le zise, fără ca ei să priceapă ceva:

- Cei ce văd să nu se ție după cei ce nu văd ! Ieri l-am simțit pe cel ce mă vedea. M-am oprit în loc și am zis: „Cei ce văd să fie toiag celor ce nu văd. Cei ce văd pot să aibă comorile celor ce nu văd, dar niciodată cei ce nu văd nu pot avea comorile celor ce văd !” Și s-a oprit. Și n-am mai auzit nimic. Dar cineva călca mereu pe inima mea. Pașii lui nu se auzeau, mă dureau, îi simțeam pe spinare, pe ceafă, și mai adânc, mai adânc, scufundându-se în inima mea ! Apoi bătrânul începu să țipe, tăind aerul cu cârjea lustruită. Ibraim, ți s-a înecat corabia ! Munaah, ți-a fugit erghelia ! Zuleica, Fatima, pașalele voastre sunt slugi la slugile pașalelor voastre ! Ibraim, du-mă la cafenea și nu ocoli noroiul și gropile !

Când Giaba-efendi intră în cafenea începu să râză cu hohote. Toți cari-l iubeau îi ziseră:

- Bravo, efendi ! De mult nu ne-ai spus ceva hazliu. Dac-om leșina de râs, să știi că ai venit sărac și vei pleca bogat.

- Da, le răspunse bătrânul orb, da, și povestea mea începe astfel: adevărații oameni sunt orbii !

- Dar cei care văd ? întrebă unul mai bătrân, care sorbea din cafea.

- Cei care văd ? răspunse Giaba-efendi prefăcându-se că râde, sunt ca Allah: ei dau, ei iau, și prefac pe bogatul de seară în săracul de dimineață. Uneori, ca și Allah, dau în părinte și izbesc în copii ! Ai mei însă habar nu au, nu numai un pom din grădina mea are la rădăcină ulcior din cari se adapă.

Orbul începu să râză. Un turc, care se pripășise de câtăva vreme în oraș, se roși și șopti:

- A înnebunit bietul bătrân ! Apoi se întoarse către cei cari ferbeau cafelele în ibrice galbene cu cozi lungi și le zise: O cafea giaba lui Giaba-efendi !

Giaba-efendi nu mai auzise acest glas. Tresări. 

Și cum începu să soarbă, să înecă, tuși, vărsă jumătate cafeaua pe el, apoi puse ceașca pe masă și zise încet băiatului care îi adusese cafeaua:

- Du-mă la cine m-a cinstit… Aș vrea să-i mulțumesc…

Băiatul îl duse.

Îndată ce Giaba-efendi apucă de mână pe necunoscut, se agăță de el și începu să strige:

- Efendi, efendi, oameni buni, Allah să vă apere lumina ochilor ca să vedeți cine vine în spatele vostru ! El mi-a furat comoara ! Cafeaua d-adineauri n-a fost giaba… toată viața mea am băut giaba și nu m-am înecat… azi am băut din banii mei și m-am înecat…

Mulți râseră, dar, neavând încotro cu bătrânul, care striga necontenit „cafeaua n-a fost giaba”, îi duseră pe amândoi la cadiul.

Cadiul se minună ascultând plângerea bătrânului și îi zise:

- Tu ești orb, cum poți să cunoști pe acela care ți-a furat banii ?

- D-ar fi fost giaba cafea îi răspunse bătrânul, nu m-aș fi înecat cu ea, cadiule. A fost din paralele mele și, nefiind obicinuit să beau din paralele mele, m-am înecat. Ș-apoi cine cinstește așa de grabnic nu este un om cinstit !

Cadiul crezu în semnul orbului și, cercetând d-aproape pe învinuit, găsi la el acasă toți banii lui Giaba-efendi.

Și Giaba-efendi a trăit mulți ani fericiți, înveselind și sfătuind pe toți, dar n-a mai primit de pomană nimic de la nimeni, și de câte ori se îneca, toți turcii râdeau.

-  Nu e giaba cafea, Giaba-efendi, trebuie să fie din paralele dumitale.

Și nu-i păsa că e orb. Omul să fie așa cum l-a lăsat Allah să fie. Ș-apoi corabia lui Ibraim avea cel mai nalt catarg. Munaah, cea mai vestită herghelie. Iar Zuleica, cu ochii ca două văpăi, și Fatima, cu ochii verzi ca marea adâncă, se măritaseră cu două pașale vestite în toată împărăția…

http://i.hurimg.com/i/hdn/75/0x0/59c8676745d2a027e83c0b67.jpg
- - - - - - 
picturi de Amedeo Preziosi




vineri, 22 martie 2019

NARCISA ! - de C. Octavian




NARCISA ! 

de C. Octavian 


O zi plină de soare îmbracă 
o priveliște de basm
 cu narcise...

 Legenda spune că o zeitate
 în antica Grecie
 frumoasă înțeleaptă 
 și gingașă 
a fost curtată de mulți 
 prinți și împărați
și fiecare-n felul lui
 i-a daruit o floare...
 Dar numai unul dintre ei
 auzind de frumusețea
 ei i-a dăruit buchet 
 alb de primăvară
coronță și-a făcut în părul
 mătăsos bălai.
 Mirosul divin al florii 
și gestul lui Narcisus
 a rămas nume de floare
 celui ce iubește albul
 narciselor, albul
 sufletului.
 Flori gingașe de culoarea 
 păcii-albe cu miros îmbătător,
 zâmbesc. 

 O zi plină de soare îmbracă 
o priveliște de basm
 cu narcise...

 poiana și-a deschis porțile...