luni, 5 noiembrie 2018

ROMANȚA DE TOAMNĂ - de Vasile Alecsandri


ROMANȚA  DE TOAMNĂ 


de Vasile Alecsandri


De-aș fi-n a tinereții floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aș avea în taină-a-ți spune
Ca să devii tu gânditoare.

De-aș fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în față viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aș deștepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.

Dar nu-s în floarea tinereții,
Și nu-ndrăznesc nimic a-ți zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieții
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseții.

Și însă de-ai vrea să ai parte...
Dar ce zic? Timpul ne disparte.
Tu ești sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!






vineri, 2 noiembrie 2018

ZADARNIC de Octavian Goga


 
ZADARNIC 

de Octavian Goga

Zadarnic plânge vântul și nucii plâng, bătrânii,
Frăgarul din ogradă, și cumpăna fântânii...
Și plânge mama biata... și cum ar vrea s-o-nșele
Povestitorii jalnici ai pribegirii mele.

La mine vii cu cartea, cu gând să-mi dai canoane,
Și vrei să mă cumineci, părinte Solomoane,
Cucernic faci agheasmă, și mâna ta, părinte,
Stropește casa tatii, ca bine-s-o-cuvinte.

Dar în zadar mă-nvălui încet cu patrafirul
Și fruntea mea fierbinte o răcorești cu mirul...
Zadarnic mamii-i cade o lacrimă pe iie,
Zadarnică e slujba lui sfântu Vasilie !...  


 


DĂSCĂLIȚA de Octavian Goga

 

DĂSCĂLIȚA

de Octavian Goga


Când, tremurându-și jalea și sfiala,
Un cânt pribeag îmbrățișează firea,
Și-un trandafir crescut în umbră moare,
Și soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliță.


Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu ești din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile și de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Și mână nu-i atâtea știutoare.


Moșnegi, ceteți ai cărților din strană,
Din graiul tău culeg învățătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală și cuminte.


La tine vin nevestele să-și plângă
Feciorii duși în slujbă la-mpăratul,
Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte țări când le trimiți oftatul...
Și fete vin, să le-nflorești altița,
La pragul tău e plină ulicioara,
Și fetele își șopotesc în taină:
"Ce mâini frumoase are domnișoara!"


...Așa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deșert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un gând răzleț îți înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.


Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniți fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, și din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnișoară... 


 












duminică, 23 septembrie 2018

Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V. Voiculescu (10 sonete)

Vasile Voiculescu.jpg
Vasile Voiculescu 1884 -  1963



Te miri ca nu scot gheara sa-mi sfîsii bîrfitorii ?
Unde-ai vazut tu leul vînînd gîndaci sau poame ?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbãtãtoarea-i carne s-atine sacra foame.
Si eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Si m-am bãtut cu tigrii si serpii pentru ea,
Am fugãrit-o pîna-n capcane si dezastre,
Dar cînd s-o prind, în cale-mi iesisi tu, scumpa mea ?
Tu m-ai vînat cu ochii, otele zîmbitoare,
Si lesnicioasã prada-ti cad astãzi la genunchi;
Hai, inima sfîsie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Si dulcea ta cruzime pãtrunzã-mã-n rãrunchi :
    Cãci stihurilor mele le dau alte destine,
    Cu nobilul lor sînge de-a te hrãni pe tine.


Din clarul miez al vîrstei rîd tineretii tale,
Trufasã-ti frumusete în fatã o privesc
Si ochilor tãi, astri tulburãtori de cale,
Opun intensu-mi geniu în care mã topesc.
Mã-nfãtisez cu duhul, nu te sãrut pe gura,
Plecat ca peste-o floare, te rup si te respir...
Si nu mai esti de-acuma trupeascã o fãpturã,
Ci un potir de unde sug viatã si strîng mir.
Nu-mi numãra anii, seva nu stã in gingasie :
Cu ideala fortã mi-apropii ce mi-e drag,
Injug virtuti si patimi la marea poezie
În care fãrã urme de pulbere tîrzie,
    Te-amestec si pe tine cu sila; pentru mag,
    Pãmintul n-are margini si nici cerurile prag.


A cîta oarã zorii mã prind fãrã de somn ?
Dã iarna buzna, anul îsî lapãdã coroana,
Eu în surghiun, departe... Cînd ai sã-mi curmi prigoana,
Iar sã mã chemi la tine, puternicul meu domn ?
Dar tot veghez - de-aicea - iubirea ta plãpîndã,
Ca peste o comoarã-n veci hãzãrita mie
De inimi arzãtoare si toate stînd la pîndã.
Fereste mai cu seamã sã pleci pe mare-albastrã
Cu oachesa aceea fatarnicã si rece;
Nãvalnicele-mi gînduri, gonind pe urma voastrã,
Vã vor stîrni tempeste, corabia sã-nece:
    Cãci te iubesc cu ura, întreg si numai eu;
    Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.


La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... si toate se sting, reci scinteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... Osinda de gura ta rostitã
E lege pentru mine de aur pur si greu;
Durerea de la tine mi-e inca o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã înghita...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tîrzie;
Atunci intreaga lume va deslusi, uimitã,
Crescînd misterioasã a noastrã poezie,
    Din dragostea nãscutã în zbucium si adori,
    Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !


Din spulberul iubirii atît doar mai pot strînge,
Sã-mi fac un streang, eu singur, cu fragedele-ti rochii...
Mã-ndeamnã alte gînduri sã iert si sã-nchid ochii,
Privighetoarea oarbã cu mult mai dulce plînge.
Înduplecã-te, darã, durerea mea-ntr-atît,
Sã preaslãvim fugara, si-n loc de rãzbunare
Sã stoarcem nemuririi si artei lacrimi, cît
Sã stea podoabã lumii hidoasa ei trãdare.
Dar cine viers si suflet acum sã-mi împrumute
Dacã-mi lipsesti tu, însãsi esenta a minunii ?
Ah, inima si coarde-mi sînt deopotrivã mute,
Cînd limpede vãd astãzi prãpastia minciunii:
   Cãci orb eram atuncea cînd te aveam in fatã,
   Splendoarea-ti, luîndu-mi ochii, da cintecului viata !


Perechea este telul, porunca sacrã-a firii :
Stîrniti de ea, vulturii se cauta prin spatii,
Delfinele iau marea-n piept, sã-si afle mirii,
Chiar stelele in ceruri se-njugã-n constelatii...
Ca vita cãtre mîndrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu seva-mbãtãtoare;
În mrejele-adorãrii te-nfãsur, te cuprind,
Si orice vers îtî scriu e înc-o-mratisare.
Noi doi sîntem victime ale suavei legi,
Cãci dragostea nu catã la forme-ntîmplãtoare :
Dac-ai fi fost femeie, te-as fi ales eu oare ?
De ce mã lasi acuma ? Te smulgi si te dezlegi ?
    Tãiat în jumãtate si-n pulberea zdrobirii,
    Cum am sã port eu singur poverile iubirii ?


Pe noi prietenia nu ne mai incãpu...
Si prea crescu si grabnic nãvalnicã simtire.
Atunci ne strãmutarãm pornirile-n iubire
Si-o dragoste înaltã si-adînca începu.
Se prefacu deodatã coliba în palat,
Iar casnicele scule, in zîne, ca-n magie;
Eu regãsii în mine un suflet de-mpãrat,
Purtind puternic sceptru de vis si poezie.
Nu-i oaste mai viteaza ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumusetii atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom rãzboiul dezrobirii
Din lumile tãrînei spre unicul meu dor;
    Sã-ti cuceresc si tie, în dreaptã stãpinire,
    Alãturea de mine, un tron în nemurire !


Îmi spui zaraf ? Schimb versuri pe-o dragoste de aur ?
Pentru-ai iubirii tale ducati îtî dau sonete ?
Viclean, îtî iau aleanul si dorul amanete,
Cu camãtã închise-n avarul meu tezaur ?
De-ai stii ! fiece slovã ce-ti scriu ti-ar fi mai scumpã
Ca mii de nestemate din fruntile regesti;
Cutezator scafandru-n oceanele ceresti,
Zvîrl duhul meu din duhul etern sã ti le rumpã...
Si nu mã plîng cã poate iubirea ta mã-nsalã,
Nu cãt de-i mincinoasã moneda ce-mi strecori,
Cã simt ce grea si seacã îmî sunã uneori,
Si nici nu zgîrii plumbul sub calpa poleialã,
    Ci smulg tariei verbul de dincolo de fire,
    Si orice vers ce-ti dãrui i-un fir de nemurire.


Spun unii de un ostrov vrãjit, pe mãri, departe...
Corãbiile-n preajmã-i se nãruiesc în valuri.
Orice metal din ele se smulge; se desparte,
Sar cuiele si-aleargã sã se înfigã-n maluri.
Oh, nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:
Tot ce-mi incheie firea si cîrma drept o tine,
Orgoliosu-mi geniu, vointa de otel
M-au pãrãsit nãuce si s-au lipit de tine.
Dar dragostea îndata le lua la toate locul,
Cu lanturi fermecate mã fereca si leaga;
Zvîrl ancora la tãrmul unde-mi aflai norocul,
Vreau sã rãmin aicea viata mea întreagã.
    Si ca s^a nu mai vie din lume nici un rãu,
    Oceanele iubirii revãrs in jurul tau...


Tu stii ce lung si aprig luptai ca sã te capãt,
Cu mine-ntîi, cu tine, cu pizma tuturor...
Rãzboiul crîncen însa urmeazã fãrã capãt;
Sã te tin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingãtor,
Nu crut nimic; cuvîntul îtî cîntã osanale,
Dar lãnci de gînd, catrene de versuri te pîndesc,
Duh, inima si minte, aprinse arsenale,
Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
În dragoste nu este odihnã, numai moarte...
O pace-nseamnã satiu, surîsul lînced minte,
Acel ce-ti strînge mîna si pleacã se desparte,
Dar rana mã trezeste ca un sãrut fierbinte:
   Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasã,
   Cu cît mai sfîsiatã, cu-atît mai glorioasã.


0_9c55c_572cfdb6_L.png




sâmbătă, 1 septembrie 2018

ÎNFUMURARE - de Florin Vasilescu





ÎNFUMURARE

de  Florin Vasilescu ( samoila )


Am căutat, precum o runǎ,
Adevărul
Şi-am dat peste minciună.
E trist
Şi, 
 Când mǎ sâcâie neadevǎrul,
 Numai pe mine am ranchiună.
Că mint,
 Cum minte lumea toată,
Nu mă surprinde în niciun fel,
 Dar sufăr pentru asta,
 Câteodată,
Ca o femeie ce n-a primit inel.
 Nu-s obsedat,
 Cǎ sunt întreg la ,,tâmplă”
Şi-atunci când îmi doresc să am 
 O scriere-nchegatǎ.
Spuneţi şi voi,
 E o înfumurare blestemată?
Doamnelor şi Domnilor, 
 Dacă mi se-ntâmplă şi mie asta,
 Ca tuturor celor care trăiesc
 Din seva poeziei,
 Îmi fac mea culpa îndată
 Şi-am să mă-nham la muncile câmpiei.


Din volumul ,,Pe aripi de gând”



R-Oksan@




A TRECUT FURTUNA - de crystyn0004




A  TRECUT  FURTUNA

de crystyn0004 


S-a potolit furtuna în văzduh
Și picături de ploaie s-au rărit
 Si norii negrii ce domneau pe cer
 Împrăștiați de vînt,s-au risipit..


Și nu mai bate vîntu' așa de tare
 Dar frunze,mii,s-au rupt și au căzut
Și-naltul arbor ce privea spre soare
 Zace-nclinat,pe jumătate,spre pămînt.


Și cerul a-ncetat ca să mai plîngă
Dar lacrimile multe,ce-a vărsat,
 Ce destinate în rîuri să ajungă,
Poteci si drumuri multe a înnecat...


 S-a potolit furtuna în ochii tăi
Și-n sufletul meu s-a mai domolit,
 Dar picături de ploaie tot mai cad...
 ...că ne-am iubit.. ..