luni, 5 noiembrie 2012

SAINT SIMON - (1675 - 1755) - MEMORII



Opera lui Louis de Rouvroy, duce de Saint-Simon a devenit prin excelență expresia superioară a literaturii memorialistice, respectiv a transformării documentului în literatură cu valori inepuizabile, explorate mai ales de critica secolelor al XIX-lea și XX, de la Saint-Beuve și Taine până la Spitzer sau Auerbach.


Un aristocrat din preajma lui Ludovic al XIV-lea s-a hotărât de la douăzeci de ani să însemne faptele și întâmplările de la curte. A făcut-o meticulos și cu pasiune până la sfârșitul vieții, prelucrând însemnările din tinerețe, folosind și diverse alte surse, între altele Jurnalul lui Dangeau, funcționar al casei regale. Miile de pagini pe care le-a scris Saint - Simon ar fi putut deveni doar o sursă pe care istoricii o manipulează cu precauție, mai ales că memorialistul ne previne singur de parțialitatea lui: „ nu mă mândresc cu imparțialitatea. Aș face-o zadarnic.” Dar Saint-Simon a creat un univers populat de o omenire sondată la profunzimi necunoscute de optica literară, clară și lineară a epocii.

Louis de Rouvroy, duce de Saint-Simon, a fost urmașul unei familii nobiliare care se bucurase de mari favoruri sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, atunci când tatăl memorialistului fusese făcut duce și guvernator al unei provincii, Saint-Simon, care s-a luptat pe toate căile pentru conservarea privilegiilor marii aristocrații, a păstrat nostalgia acelor vremuri și l-a considerat pe monarhul șters, lipsit de voință, care a fost Ludovic al XIII-lea, drept adevăraul mare rege.


A dus câteva decenii viața nobilimii de curte, trăind la Versailles, aspirând la favorurile regale. Dar era o fire mult prea incomodă pentru a fi un bun curtean. Acest mare senior orgolios de rangul lui și zelos de privilegiile lui a fost un om cultivat și cu vederi largi, indignat de mizeria poporului și de favorurile pe care burghezia începea să le afle la curtea lui Ludovic al XIV-lea, visând la imposibile întoarceri în trecut. Avea și o fire onestă, pasionată, generoasă. A fost mereu privit cu neîncredere. A servit o vreme în armată, dar considerându-se nedreptățit, a abandonat de tânăr cariera militară. Până la moartea lui Ludovic al XIV-lea a rămas în penumbră, la un loc înalt, potrivit cu rangul său, și după cum remarcă Taine, într-un punct de observație deosebit de favorabil.


A avut un rol politic mai important în timpul Regenței - era prieten din copilărie cu Philippe d'Orleans, regentul. A devenit atunci un fel de consilier particular, nu totdeauna ascultat, în conflict cu ministrul regentului - cardinalul Dubois -despre care ne-a lăsat un portret de neuitat. După moartea regentului, a trăit la moșia lui din provincie, redactându-și răzbunătoarele memorii.


Cunoscute curând prin copii parțiale, acestea au apărut pentru prima oară într-o ediție mai completă în 1829. Îmbrățișează o jumătate de secol din istoria Franței, din  vremea copilăriei autorului  până în 1723, anul retragerii sale de la Curte.


Saint - Simon, omul plămădit din contraste, mare senior, cu un anumit dispreț pentru literați, spirit elevat și inteligență cuprinzătoare, dar și duce obsedat de privilegiul „taburetului” și luptând luni de zile pentru a obține ca în Parlament să i se pronunțe numele cu capul descoperit, a fost un extraordinar observator și analist.


Privirea lui trece dincolo de masca de la Curte, pătrunde în straturile ascunse ale conștiinței, discerne conflictele interioare și mișcarea caracterelor. De aici, puterea de viață a memoriilor sale care cuprind totuși atâtea capitole indigeste, de  greoaie erudiție, cum sunt cele cu privire la rangul și la ceremonialul curții spaniole.  De aici provine și dramatismul acestor memorii în care se înfruntă pasiuni și ambiții. E un mic univers, artistic independent, străbătut în toate sensurile.


Viziunea schimbată, în stare să cuprindă ciocnirile și mișcarea, creează spontan la Saint-Simon modificări de tehnică literară și stil. La prima vedere, construcția generală e amorfă. Saint - Simon nu e un narator organizat. El urmărește cronologi evenimentele, înșirând pentru fiecare an întâmplări anecdotice, fără a evita repetițiile,  consemnând decesurile cu prilejul cărora se oprește pentru a picta pportretul. Dar pe fondul unei cronici nediferențiate, viziunea istoricului sintetizează și ochiul artistului reține detalii surprinse într-o frază sau scene descrise pe câteva zeci de pagini. Asrfel e aceea reținută de toate antologiile: „
spectacolul de la Versailles”, reacțiile curții la  moartea „Monseniorului”, principele moștenitor, fiul lui Ludovic al XIV-lea.

Portretele lui Saint - Simon nu sunt construite simetric și coerent, din trăsături dominante. Ele se creează înaintea noastră, reconstituind caracterele în unitatea lor, dar și cu zonele diferit luminate, cu tendințele contradictorii. Cuprinderea mai mare și preocuparea pentru mișcarea psihologică se răsfrâng asupra stilului, duc la unele fraze incorecte gramatical, la altele enorme, informe, cu topică modificată, dar cu o viață stilistică particulară, cu  trăsături și cu inovații surprinzătoare.


Erich Auerbach a remarcat strălucit semnificația tragică pe care o dobândesc unele detalii fiziologice asupra căreia se oprește aristocratul memorialist.


Toate acestea sunt descrieri de pionier literar și dau prozei lui Saint-Simon o calitate paradoxală: ducele visând la imposibile întoarceri spre o Franță feudală și aristocratică, este unul din cei mai moderni scriitori ai epocii sale.





                                                                                       Ludovic al XIV-lea





CARACTERUL LUI LUDOVIC AL XIV-LEA

Felul în care se depărtase de noblețea sentimentelor și slăbiciunea față de miniștrii săi care, pentru a se ridica, detestau și înjoseau tot ceea ce ei înșiși nu erau și nu puteau să fie, îl îndepărtaseră în aceeași măsură de o origine aleasă. Se temea de ea așa cum se temea și de inteligență, și dacă se întâmpla ca aceste două calități să fie îmbinate într-una și aceeași persoană, lucru pe care el să-l afle, soarta respectivului era pecetluită.

Îndată după ce luă frânele puterii, miniștrii, generalii, amantele și curtenii săi își dădură seama că avea mai curând o slăbiciune decât o înclinație pentru glorie. Atunci se întrecură în a-l ridica în  slăvi și-l stricară. Laudele, sau mai bine zis lingușirile îi plăceau atât de mult, încât și cele mai  grosolane erau bine primite, cele mai josnice fiind apreciate mai din plin. Numai așa te puteai apropia de el și oamenii care i-au câștigat simpatia au  datorat acest fapt împrejurării că descoperiseră calea cea mai bună și că nu se săturaseră niciodată s-o urmeze. Marea autoritate a miniștrilor săi se explică prin neîncetatele prilejuri ce aveau să-l tămâieze, dar mai ales să-i atribuie totul și să declare că de la el învățaseră orice. Suplețea, josnicia, un aer de admirație, de dependență, de umilință și mai presus de orice aerul de a fi inexistenți fără el, erau singurele căi de a-i fi pe plac. Dacă te depărtai cât de cât de ele, nu te mai puteai întoarce, și așa se explică prăbușirea lui Louvois.


Otrava aceasta se răspândi și atinse proporții de necrezut dacă ținem seama că suveranul nu era lipsit de inteligență și experiență. Deși n-avea voce și nici cultură muzicală, cânta personal în intimitate fragmente din acele prologuri de operă care conțineau cele mai multe elogii la adresa lui. Îl vedeai scăldându-se în ele; până și la supeurile publice de mare gală, unde cânta uneori o orchestră de viori, fredona între dinți aceleași elogii, când se executau melodii alcătuite pe textele lor.


Așa se explică dorința lui de glorie care-l îndepărta din când în când de aventurile amoroase; așa se explică ușurința cu care Louvois îl făcea  să se avânte în războaie mari, fie pentru a-l da peste cap pe Colbert, fie pentru a se menține sau pentru a-și spori prestigiul, precum și ușurința de a-l convinge totodată că talentele lui militare erau mai mari decât ale oricăruia dintre generalii săi, atât în privința planurilor de război cât și în privința executării lor; înșiși generalii îi dădeau o mână de ajutor ca să-i placă regelui. Mă gândesc la oameni de talia lui Conde și Turenne și mai ales la toți urmașii lor. Își însușea totul cu o excepțională ușurință și complezență față de sine și se închipuia așa cum îl descriau ei când îi vorbeau. Așa se explică înclinația lui pentru trecerea în revistă a trupelor, înclinație pe care o împinse atât de departe, încât dușmanii săi îl porecliseră „ regele trecerilor în revistă”; precum și înclinația pentru asedii ca să-și dovedească fără mari riscuri bravura, ca să aibă prilejul de a fi tras înapoi cu forța, ca să-și desfășoare capacitatea, spiritul de prevedere, vigilența, eforturile, toate foarte potrivite pentru trupul lui robust și splendid conformat, care nu suferea de foame, de sete, de frig, de cald, de ploaie, de nici un fel de intemperie. Îi mai plăcea de asemenea să audă, prin tabere, cuvinte de  admirație la adresa înfățișării sale mărețe, a talentului său la călărie și a tuturor acțiunilor sale. În convorbirile cu amantele și uneori cu curtenii săi, vorbea mai ales despre campaniile pe care le dusese. Vorbea frumos, cu termeni potriviți și preciși. Nimeni nu știa să povestească ceva cum povestea el. Cele mai banale dintre frazele lui nu erau niciodată lipsite de o măreție firească și evidentă.


Spiritul lui, orientat din fire spre lucruri mici, se complăcea în tot felul de amănunte: uniforme, armament, desfășurare, antrenament, disciplină, într-un cuvânt, tot felul de amănunte meschine. În aceeași măsură se interesa de edificiile, de cheltuielile casei sale civile, de cheltuielile pentru specialitățile culinare; era totdeauna sigur că și cei care se bucurau de cea mai bună pregătire în  aceste privințe aveau ceva de învățat de la el, și, într-adevăr, ei ascultau cu aer de novici lecții pe  care, de multă vreme, le știau pe de rost. Această pierdere de vreme, care avea în ochii regelui marele merit al unor silințe permanente, constituiau triumful miniștrilor săi, care, cu puțină artă și cu experiența de a-l duce de nas, potriveau lucrurile cum voiau și-l călăuzeau pe rege potrivit vederilor și prea adesea intereselor lor, felicitându-se când îl vedeau pierdut în asemenea amănunte.



(Saint-Simon „Memorii” - traducere Iulia Soare)


alte surse:

http://www.magazine-litteraire.com

http://www.franceculture.fr
http://www.devoir-de-philosophie.com









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu