Cavaler LOUIS de JACOURT - 16 septembrie 1704 - 3 februarie 1779
Cavaler de Jacourt a fost cel mai prolific dintre enciclopediști scriind aproximativ 18.000. de articole pe diferite teme: psihologie, chimie, botanică, patologie și istorie politică - munca sa însemnând 25 % din întreaga Enciclopedie. Foarte important: este singurul dintre enciclopediști care nu a fost plătit pentru articolele sale, el contribuind voluntar și lucrând ca voluntar norma întreagă a unui angajat.
El s-a născut la Paris, a studiat Teologia la Geneva, Științele Naturale la Universitatea din Cambridge și Medicina la Leiden. După întoarcerea sa la Paris, a lucrat timp de 20 de ani la Lexiconul Universal al Medicului - o lucrare în 6 volume despre anatomie. El a trimis-o la Amsterdam spre publicare (pentru a evita taxele din Franța !) dar vaporul cu care a expediat-o a naufragiat și 20 de ani de muncă s-au pierdut în apele Mării Nordului.
În 1756 a scris o biografie a lui Leibniz.
Articolele pentru Enciclopedie, au fost, în mare parte despre științe și biologie dar erudiția sa l-a făcut să scrie despre război, monarhie, popor, despre Muhammad și chiar despre sclavie, despre afacerile cu sclavii și oamenii negrii pentru care manifesta compasiune, despre cler (opiniile sale erau anticlericale ).
Cavalerul de Jaucourt a fost membru al Societății Regale a Medicilor din Londra, membru al Academiilor din Berlin, Stockholm (Academia Regală de Știință a Suediei) și Bordeaux.
A murit la Compiegne în vârstă de 74 de ani.
EGALITATE NATURALĂ
Egalitate naturală între oameni este aceea care rezultă numai din constituția naturii lor. Această egalitate este principiul și baza libertății.
Egalitatea naturală sau morală este deci fundată pe constituția naturii umane, comună tuturor oamenilor, care se nasc, cresc, subzistă și mor în același chip.
Deaoarece natura umană este aceeași la toți oamenii, e clar că, potrivit dreptului natural, fiecare trebuie să-i trateze pe ceilalți ca pe niște ființe egale în mod natural cu el, ca fiind, adică, oameni asemenea lui.
Din acest principiu al egalității naturale a oamenilor decurg mai multe consecințe:
1. Reiese din acest principiu că toți oamenii sunt în mod firesc liberi și că rațiunea nu i-a făcut dependenți decât în interesul propriei lor fericiri.
2. Că, în ciuda tuturor inegalităților care survin în cârmuirea politică din deosebirea de condiție, din noblețe, putere, bogăție, etc., cei care se află deasupra celorlalți trebuie să-i trateze pe inferiorii lor ca fiindu-le în mod firesc egali, evitând orice insultă, nepretinzând nimic peste ceea ce li se datorează și cerând cu omenie ceea ce li se cuvine în chipul cel mai neîndoielnic.
3. Că oricine n-a obținut un drept particular, în virtutea căruia să poată pretinde a fi preferat, nu trebuie să ceară nimic mai mult decât ceilalți, ci dimpotrivă, să-i lase să se bucure de aceleași drepturi de care se bucură el însuși.
4. Că un lucru de drept comun trebuie să fie sau în folosință comună, sau posedat alternativ, sau împărțit în părți egale între acei care au același drept, sau atribuit prin compensare echitabilă și reglementată; dacă acest lucru este imposibil, hotărârea trebuie încredințată soartei: expedient destul de comod, care înlătură orice umbră de subestimare și de părtinire, fără să scadă cu nimic din demnitatea persoanelo cu care ea nu se arată binevoitoare.
În sfârșit, pentru a spune și mai mult, întemeiez pe principiul de necontestat al egalității naturale toate sentimentele de caritate, de umanitate și de justiție pe care oamenii și le dtorează unii altora; și n-ar fi greu s-o demonstrăm.
Cititorul mai poate descoperi și alte consecințe care nasc din principiul egalității naturale a oamenilor. Voi remarca numai că violarea acestui principiu a înscăunat robia politică și civilă. Și de aici a decurs faptul că, în țările supuse puterii arbitrare, curtenii, prim-miniștrii, acei care mânuiesc finanțele au în mână toate bogățiile națiunii, în timp ce restul cetățenilor nu posedă decât strictul necesar și cea mai mare parte a poporului geme în sărăcie.
Cu toate acestea, n-aș vrea să fiu pe nedrept bănuit că, din fanatism, aș susține într-un stat himera egalității absolute, pe care cu greu ar putea-o realiza o republică ideală; nu vorbesc aici decât de egalitatea naturală a oamenilor; recunosc necesitatea unor condiții deosebite, a unor grade, onoruri, distincții, prerogative, subordonări, care trebuie să existe în toate guvernările; și adaug chiar că egalitatea naturală sau morală nu este deloc lezată prin aceasta. De la natură, oamenii sunt, desigur, egali, dar n-ar fi cu putință să rămână astfel; societatea le răpește egalitatea și ei nu și-o redobândesc decât prin legi. Aristotel spune că Phaleas din Calcedonia imaginase un mod de a egaliza averile republicii, acolo unde nu erau egale: el voia ca bogații să doneze bani de zestre pentru săraci, fără să primească nimic în schimb și săracii să primească sumele pentru fetele lor fără să dea vreun ban.
Dar (după cum spune autorul Spiritului legilor) a existat oare vreo republică în care un astfel de sistem să fi fost acceptat ? Acest sistem i-ar pune pe cetățeni în condiții care i-ar deosebi atât de izbitor, încât ar ajunge să urască o atare egalitate dacă s-ar încerca instaurarea ei, și ar fi o nebunie ca cineva să vrea să o introducă.
RĂZBOI
Război, este [...] un conflict între suverani, lichidat pe calea armelor. L-am moștenit de la cei dintâi strămoși,
Încă din copilăria lumii, ei se războiau.
Războiul a domnit în toate secolele, întemeiat pe cele mai fragile baze; totdeauna l-am văzut pustiind univesul, lipsind familiile de moștenitori, umplând satele cu văduve și orfani; nenorociri deplorabile, dar obișnuite: în toate timpurile, oamenii, din ambiție, din avariție, din gelozie, din răutate, au ajuns să se jupoaie, să-și dea foc, să se sugrume între ei. Pentru a o face însă cu multă ingeniozitate, au inventat reguli și principii pe care le numesc artă militară și au adăugat supunerii la aceste reguli onoarea, noblețea și gloria.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Legile militare ale Europei nu îngăduie să ridici vița în mod deliberat prizonierilor de război, sau învinșilor, sau celor ce se predau, și cu atât mai puțin bătrânilor, femeilor, copiilor și, în general, acelora care n-au nici vârsta, nici profesia pentru a purta armele și care nu iau altcum parte la război decât prin faptul că se găsesc în țara sau în tabăra dușmană.
Cu atât mai mult drepturile războiului nu se întind până acolo încât să lase a fi insultată cinstea femeilor, deoarece o astfel de purtare nu ajută la apărarea noastră, la siguranța noastră și nici la menținerea drepturilor noastre; ea nu poate servi decât la satisfacerea brutalității soldatului dezlănțuit.
Mai sunt totuși o mie de alte excese infame și o mie de feluri de răpiri și grozăvii pe care le suportăm în mod rușinos în război. Se spune că legile trebuie să tacă atunci când zăngănesc armele; eu răspund că, dacă trebuie ca legile civile, legile tribunalelor din fiecare stat, care n-au rost decât pe timp de pace, să fie reduse la tăcere, nu același lucru trebuie să se întâmple cu legile eterne, care sunt făcute pentru toate timpurile, pentru toate popoarele, și care sunt înscrise în natură: or, războiul înnăbușe vocea naturii, a justiției, a religiei și a umanității. El nu generează decât tâlhării și crime; alături de el, merg groaza, foametea și dezolarea; el sfâșie sufletele mamelor, ale soțiilor și ale copiilor; el devastează ogoarele, pustiește provinciile și preface orașele în pulbere. El secătuiește statele cele mai înfloritoare, aflate în plin avânt; el îi expune pe învingători celor mai tragice întorsături ale soartei; el corupe moravurile tuturor națiunilor și face mai mulți nenorociți decât morți. Iată roadele războiului.
PĂRINTE AL BISERCII
Se numesc părinți ai Bisericii scriitorii ecleziaști, greci, latini, care au strălucit în primele șase secole ale creștinismului.
Sunt 23, și anume: sfântul Ambrozie, sfântul Atanasie, Atenagor, sfântul Augustin, sfântul Vasile, sfântul Crisostom, Clement din Alexandria, sfântul Ciprian, sfântul Chiril din Alexandria, sfântul Chiril din Ierusalim, sfântul Grigore din Nazians, sfântul Grigore din Nissa, sfântul Grigore cel Mare, sfântul Ilarie, sfântul Ieronim, sfântul Iustin, Lactanțiu, Minutius Felix, Origen, Tertulian și Teodoret. Li se adaugă sfântul Bernard, care a strălucit în secolul al XII-lea. Dar vom vorbi despre ei în mod cronologic.
Acești oameni, vestiți în atâtea privințe, merită să fie apreciați în acest dicționar cu multă băgare de seamă, din pricina credinței lor, a zelului lor pentru propășirea religiei și pentru lucrările lor, din care putem să tragem multe învățăminte; totuși, atât în materie de morală și dogme, cât și în legătură cu oricare alt subiect, nu există om și nici societate de oameni care să nu poată greși aci pe pământ, după cum nu trebuie să ne plecăm orbește oricărei alte autorități umane, fie ea din lumea științei sau a religiei; este, deci, îngăduit ca și în cercetarea scrierilor părinților să aplicăm aceeași metodă de critică și de discuție care se folosește cu privire la oricare alt autor uman. Respectul însuși, care nu e datorat decât autorității divine, presupune întotdeauna chibzuința dreptei rațiuni, ca nu cumva să se confunde cu ceea ce este numai speranță și ca să evităm să dăm greșelii omagiul care nu se cuvine decât adevărului etern.
