sâmbătă, 2 mai 2015

Gottfried August Bürger - LEONORE



http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/59/Gottfried_August_B%C3%BCrger.jpg

Gottfried August Bürger 1748 - 1794




Gottfried August Bürger  a fost poet german, exponent al curentului literar "Sturm und Drang".

Opere literare

1774: Lenore
 1778: Vânătorul sălbatic ("Die wilde Jäger")
 1778: Contele prădalnic ("Der Raubgraf")
 1786: Münchhausen - povestire inspirată după Rudolf Erich Raspe.

Sub influența ideilor lui Johann Gottfried von Herder, Bürger este creatorul baladei culte germane.







LEONORE


Din somn Lenore-n zori de zi
Tresare tulburată:
— O, Wilhelm, m-ai uitat ? Ești mort ?
Veni-vei tu odată ?
Iubitul ei lupta sub steag
În văile boeme
Și nu-i scrisese nici un șir
De-atât amar de vreme.

Țarina și viteazul crai,

Sătui de jaf și pară,
Au pus războiului sfârșit
Și pace încheiară.
Și cling! și clang! oști după oști,
Cu flori împodobite,
În zvon de tobe se-ntorceau
La vetrele iubite.

Era un glas și-un forfot viu

Din plaiuri până-n vale
Bătrâni și tineri, cu alai,
Le alergau în cale,
Și bucuria strălucea
În ochii tuturora;
Pe Wilhelm însă în zadar
În căuta Lenora...

Ea alerga în sus și-n jos

Prin gloata de oștire
Nici unul, vai! din câți veneau
N-aveau de Wilhelm știre,
Iar când, pe rând, trecură toți,
Durerea o înfrânse
Țipând se tăvăli pe jos,
Și plânse, plânse, plânse...

Bătrâna o găsește-n drum,

O scutură, o cheamă
— Ah! mamă, Wilhelm este mort !
E mort de bună seamă !
Să piară lumea! piară tot !
Ar fi cu mult mai bine.
Nedrept și crud e Dumnezeu,
Amar, amar de mine !

— Copilă, vino-ți în simțiri !

Fă-ți cruce și te roagă;
Ce face bunul Dumnezeu
E drept și bine, dragă !
— Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer,
Și cerul e departe...
Ce bine, vai, mi-a dat în schimb
Pe rugile-mi deșarte ?

— Copila mea, odorul meu !

Ascultă, fii cuminte !

Nu supăra pe Dumnezeu

Cu astfel de cuvinte !
— Ah, mamă, mamă, e-n zadar,
Și toate sunt pierdute !
Nici Dumnezeu, nici iadul chiar
Nu poate să-mi ajute !

— Dar, fată, dacă te-a uitat

Necredinciosul mire,
Și poate el cu alta azi
Trăiește-n fericire ?
La dânsul nu te mai gândi,
Și-l vei uita cu anii,
Când el răsplata-și va găsi
În ghearele Satanei !

— Ah, mamă, ceea ce-am pierdut

Pierdut rămâne, mamă !
La ce, la ce m-am mai născut ?
O, moarte, vino, ia-mă !
Mâini! În zadar vă frământați;
Ochi! în zadar mai plângeți.
Ah, viața mea! Lumina mea !
Apuneți și vă strângeți !

— O, Doamne, nu te îndura

De vorbele-i nebune!
În deznădejdea-i fără frâu
Nu știe, vai, ce spune !
Ascultă, fată, sfatul meu !
Te du la mânăstire
Mireasa fără de noroc
În cer găsește mire !
— Ah, mamă, ce mi-e cer și rai !

Ah, mamă, ce mi-e raiul ?

Cu el, cu el e raiu-ntreg
Și fără Wilhelm, iadul !
Nici nu mai vreau să cred nimic,
Nimic din câte-mi spuneți !
Ah, viața mea! Lumina mea !
Strângeți-vă și-apuneți !...

Așa se zbuciumă mereu

Și țipă, și blesteamă,
Răbdarea Domnului cercând
Cu vorbe fără teamă.
Și până-n ceas târziu de-amurg
Plâng negrii ochi întruna,
Când stelele pe cer lucesc
Și-ncet s-arată luna...

Auzi... deodată, trap-trap-trap,

Copite bat afară,
Un călăreț s-oprește-n drum
Și urcă-ncet pe scară...
Lin sună micul clopoțel —
Cling-cling-cling, fără veste...
Și de la ușă, lin de tot,
Vin șoaptele aceste

— Veghează încă, draga mea ?

Lumina nu e stinsă ?
Ce face porumbița mea ?
E veselă sau plânsă ?
— Ah, Wilhelm, tu!... Așa târziu ?...
Vai, ce dureri cumplite !
De plâns mi-e sufletul pustiu...
De-unde vii, iubite ?

— Noi noaptea doar plecăm la drum,

Când zările-s senine.
Și tocmai din Boemia vin,
Ca să te iau cu mine !
— Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi,
Vreau să-ți aud cuvântul.
Vreau să te strâng la sânul meu...
Cum geme-afară vântul !
— Hei, geamă vântul, cât o vrea,

Iubita mea, nu-mi pasă !

Fugarul sforăie grăbit,
Nu-i chip de stat în casă !
Încinge-te de drum curând
Te-oi duce-n goană cruntă
Și jur că noaptea asta chiar
Dormim în pat de nuntă !

— Ah, dar porni-vom chiar de-acum ?

Afară-i noapte rece.
Ascultă!... clopotul din turn
Vestește unsprezece !
— E luna sus... Noi și cei morți
Ne ducem iute foarte!
Ca vântul ori ca gândul vrei
Fugarul să ne poarte ?...

— Dar unde-i locul cel faimos

Și patul nunții cum e ?
— Departe... strâmt, întunecos
Și neștiut de lume !...
— Vom încăpea noi ? — Negreșit !
Fii gata dar în grabă;
Deschis e balul; după noi
Nuntașii toți întreabă.

Copila se găti; pe roib

S-avântă cu grăbire,
Cu brațu-i gingaș încingând
Pe multdoritul mire.
Și hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele țâșnesc scântei,
Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor,

Pe drumul nins de lună,
Cum zboară dealuri, văi, câmpii !
Greu podurile sună !
— Urra!... E luna sus... Urra !
Ce repede merg morții !
Te temi, iubita mea, de morți ?
— Ah, nu... dar lasă morții !

Hei, unde merge-acel norod

Și corbii, ce s-adună ?
Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod
Și clopotul ce sună ?
Cântări și bocete-n convoi
S-aseamăn laolaltă
Cu jalnicul orăcăit
Al boului de baltă.

— Pe mort lăsați-mi-l în drum

Neîngropat să steie,
Veniți la cununia mea
Cu tânăra femeie !
Aici, țârcovnic și gropar
Cu cioclii dimpreună !
Tu, dascăl, mormăie un psalm,
Tu, popă, ne cunună !

Dispare carul mortuar...

Cântările-amuțiră
Pe urma roibului fugar
Convoiul lung se-nșiră.
Și hop, hop, hop, zburând cu ei,
Fugarul saltă sprinten,
Copitele țâșnesc scântei
Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor

Câmpii, orașe, sate,
Și țări și munți dispar în zbor,
De goană fulgerate.
— Urra!... E luna sus!... Urra !
Ce repede merg morții ?

Iubita mea, te temi de morți ?

— Ah, lasă-n pace morții !
— Te uită! sus pe eșafod
Stafii și draci s-adună,
Și cântă, și se învârtesc
În razele de lună !
Aici, strigoi! aici, scripcari !
Veniți să-ntindem hora
Eu noaptea asta mă cunun
Cu mândra mea Lenora !

Și toți strigoii — fâș, fâș, fâș —

Aleargă pe-apucate,
Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej
Un roi de foi uscate.
Și hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele țâșnesc scântei
Și ies văpăi din pinten.

Cum zboară toate-n depărtări !

Apar, dispar întruna !
Orașe, sate, țări și mări,
Și stelele, și luna !
— Urra!... E luna sus... Urra !...
Ce repede merg morții !
Te temi, iubita mea, de morți ?
— Vai... las' să doarmă morții !...

— Roib! roib! cocoșii cântă-n sat...

Miroase-a dimineață...
Roib! roib! zăresc la răsărit
O geană de roșață...
Mireasa mea, cred c-am ajuns !
Suntem în dreptul porții,
Și patul nunții ni-e gătit...
Ce repede merg morții !

Convoi, și roib, și cavaler

Străfulgeră în treacăt;
Lovit cu o vergea de fier,
Se frânge vechiul lacăt;
Aripile bătrânei porți
S-aruncă la o parte,
Și printre cruci, în cimitir
Ei zboară mai departe...

Hu!... cavalerul s-a oprit !

Minune blestemată !
Mantaua-i se destramă-n vânt,
Bucată cu bucată;
O hârcă goală-n loc de cap
Rânjește fioroasă,
Și trupul, în schelet schimbat,
Pe umăr poartă coasă...

Tresare roibul viforos,

Nechează cu putere,
Pe nări și gură varsă foc,
Și sforăie, și... piere !
Pământ și ceruri gem amar
În ceas de grea mânie...
Lenora se frământă greu,
Cuprinsă de-agonie.

Acum se strâng în cimitir

Stafiile la lună
Și-o horă deșucheată-ntind
Și cântă împreună
— Răbdare ! Chinul pământesc
Se mântuie cu somnul;
De bietul suflet rătăcit
Îndure-mi-se Domnul !


traducere  Șt. O. Iosif



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu