joi, 12 mai 2016

VRAJMASII - de Liviu Rebreanu



http://www.chinaoilpainting.com/upload1/file-admin/images/new18/Ilya%20Repin-528548.jpg

pictura de Ilya  Repin

Popa Grozea stă în poartă și-și smulge barba. Din când în când, aruncă priviri dușmănoase spre casa de peste drum și bate din buze, parcă s-ar certa cu cineva. Se mută mereu de pe un picior pe celălalt și-și tremură genunchele. Trecătorii se descopăr înaintea lui și se reped să-i sărute mâna dreaptă, pe care o proptește pe burtă; mâna părintelui e noduroasă, groasă și moale, ca și când ar fi căptușită cu untură. Babele, după ce îi sărută mâna, îi pupă și poala anteriului, ca să vadă sfinția-sa cât sunt de cucernice. Sfinția-sa însă nu le vede, fiindcă e furios, iar când e furios, nici nu vede, nici nu aude.

Trece un dram de vreme, pe urmă vine dascălul Tofan.

Dascălul Tofan e spân și-i place să umble cu minciuna. De altmintrelea e om cu multă carte, știe și nemțește, și e prieten cu revizorul, care zice că el e cel mai destoinic învățător din tot județul.

Tofan are o deosebită stimă pentru popa Grozea, mai ales de când i-a povestit cum a colindat, în tinerețe, toate țările și orașele, de la Roma până la Ierusalim. Iar în ziua când a aflat că Grozea a adus de la Roma o țăndărice din crucea pe care s-a răstignit Isus Hristos, s-a certat cu nevastă-sa, care nu putea să sufere pe popi, și n-a lăsat-o până n-a convins-o să meargă să se spovedească.

Dascălul Tofan își scoate respectuos pălăria și zice:

-  Bună seara, părinte !…

Părintele tace și nu-l vede. Dascălul se miră și repetă:

-  Bună seara, părinte !

Părintele mormăie ceva și-i face semn să-l lase-n pace. Dascălul vede că e supărat, vrea să știe de ce e supărat, dar nu îndrăznește să-l întrebe pe șleau și glăsuiește:

-  Parcă ești cam bolnav, părinte ?

 - Nu sunt bolnav, omule, sunt supărat !… Du-te cu Dumnezeu și mă lasă dracului !

Tofan se încurcă. E jicnit și, tocmai fiindcă e jicnit, îl roade și mai mult curiozitatea. Se hotărăște să afle, cu orice preț, pricina supărării preotului, ca să aibă ce povesti neveste-si. Face deci și el pe supăratul.

-  Îmi pare rău, părinte, că d-ta… cu mine, care…
-  Lasă, domnule, că parcă văd că mâine-poimâine și d-ta ai să mă înjuri ca și păgânul ăsta de peste drum…

Dascălul știe că păgânul de peste drum e Grigore Iliaș, cu care popa se vrăjmășește de ani de zile. Părintelui însă i-a venit chef să se plângă, și începe să-i istorisească toată daravera. Îi spune că nu mai are pic de hodină de Iliaș, care îl ocărește pe toate potecile și-și bate joc de biserică și de Dumnezeu. Acuma află că s-a legat și de țăndăricea din crucea lui Hristos. Ei bine, până aici ! Asta n-o să i-o mai treacă cu vederea. Pentru asta ar merita să-l ia de guler și să-l scuipe în obraz. N-o poate face, că nu se cuvine s-o facă un preot; destul de trist că nu se găsește altcineva s-o facă. El însă are să-l afurisească în biserică, să știe toată lumea că-i păgân și să se ferească de dânsul ca de lepră.

Popa Grozea dă din mâni, face spume la gură și amenință casa păgânului. Tofan își freacă mânile și zâmbește când vede că popa nu se uită la dânsul. E fericit, căci îi place să fie în curent cu toate certurile, deși el nu se ceartă cu nimeni de când un țăran l-a pălmuit în cancelaria primăriei, fiindcă îi bătuse copilul la școală. Față cu Grozea face și el pe indignatul, clatină grav din cap și zice că păgânul, odată ș-odată, o să-și frângă gâtul ca și popa din Runc, pe care l-a trăsnit Dumnezeu din senin deoarece a lucrat în ziua Rusaliilor.

Dascălul nu apucă să-și sfârșească vorba, când se pomenește că popa îi pune mâna pe braț, să tacă. Tofan înghite speriat, se întoarce și vede pe Grigore Iliaș, care se apropie, ca de obicei, strănutând și tușind la fiecare pas și ștergându-și neîntrerupt mustățile și barba cu o basma cenușie înflorită.

Păgânul e bătrân de tot; umblă răzimându-se într-o cârjă cepuroasă. Are un cap mare cât o doniță. Poartă o haină scurtă și roasă, veșnic neîncheiată, iar pe ceafă o pălărie lată, moale, turtită. Toată vremea sflederește și sfarmă stâncile învelite cu mușchi gălbui de pe malul Someșului cel cu apă clevetitoare și argintie, unde dânsul are o livadă mare cât vezi cu ochii. Lumea spunea că Iliaș caută o comoară ce i-ar fi arătat-o în vis Necuratul; el însă zicea că taie drum în coasta stâncilor, ca să nu mai înconjoare câte două ceasuri prin dosul satului.

De altmintrelea păgânul e o fire veselă și caută prilejul să-și bată joc de oameni. Când vede pe popa Grozea, râde și-i strigă de departe:

-  Bună seara, Vasile !… Ce mai face țăndăricea ?

Popa s-a potolit îndată ce a dat cu ochii de păgân. Se face a nu auzi de țăndărice și zice:

-  Bună să-ți fie inima, Grigore ! Da’ tu ce mai spui ?

Iliaș nu se oprește, dar răspunde râzând mulțumit:

-  Iacă, sflederesc mereu, ce să fac ?!

-  Ia seama să nu se prăbușească stâncile pe tine, că prea ești al dracului…

Păgânul râde, tușește și intră în curte, zicându-și: „L-am omorât cu țăndăricea !”

Popa Grozea râde și el uitându-se după Iliaș, apoi mormăie, mângâindu-și barba, către dascălul care stătea cu pălăria în mână, zgulit ca un cățeluș flămând:

-  L-am ars urât cu stâncile, ai ?

-  Urât de tot ! bâlbăie Tofan, și pleacă repede acasă, să povestească nevestei că Grozea și cu Iliaș s-au certat ca niște țigani și, desigur, s-ar fi și bătut dacă nu era el acolo ca să-i mai potolească…




http://www.ipedia.ro/o_stiri/208.jpg


Liviu  Rebreanu  - 1885 - 1944

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu