Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, 1880 – 1967)
Cu ce puțin lucru poți câștiga lotul intelectual în România ! Numești câțiva imbecili pe nume, șifonezi câteva obrăznicii, înțepi și dezumfli câteva baloane – toate acestea cu o pană normală și numai gramaticală, ca să-ți și agonisești, cu acțiunea ta ușoară, o reputație ce te pune pe gânduri. În loc să se îndrepte, proștii aleargă să-ți aștearnă, omagiu, ura lor la picioare. O ură puerilă, este drept, dar semnificativă pentru psihologie.
Atari reflecții ne inspiră o sumă de indivizi bolnavi de literatură, care viermuiesc, de la un domn Rădulescu-Motru până la nu știu ce Eugen Lovinescu, în mustul tipografiei. Ei scriu punctual pentru noi, și singurul lucru care trebuie să ne întristeze, ca lectori, atenți, la inspirație și idee, e că mereu pornesc să ne ucidă și că mereu rămân cu senzația că vor fi siliți să reînceapă...O fatalitate infectă face ca nefericiții noștri adversari să se bucure cu exces de darurile mediocrității.
Desigur că-n sufletul lor zguduit de ciudă, ei au mai mult decât în pană. De la intenție la realizare e de parcurs obstacolul imens al posibilității. Chiar dacă, vorbind de lucrurile învățate din frecvența hărtiei tipărite și a cuvintelor digerate de-a gata, ar dovedi pentru locurile comune ale expresiei facilități indiferente, când ne ''combat'', când ne ''execută'', ei au de răsturnat neprevăzutul; tremură, bâlbâie, ajung peltici, și....dau greș. Praful lor de pușcă e ud în chiar momentul potrivit, din pricina emoției, care se manifestează prin umezeală...
Noi citim o critică sau o injurie ce ni se face, intrigați ca pentru o lucrare de artă. Primim, în lipsa obiectivității studioase, anoste, a criticii, cu bună dispoziție insulta. Dar o voim inteligentă, și-i pretindem, ca pentru cântece și blesteme, o situație și un stil. A ''înjura'' e o artă literară tot atât de spinoasă ca și lauda, în acatiste, în sonete sau la... ''notițe''. Până astăzi, intelectul omenesc nu a depășit unicele sale două resurse: admirația și repulsia – și în aceste două extreme spiritul trebuie să se comporte cu o egală putere. Omul sentimental e un degenerat dacă nu știe, iubind frumos, să urască admirabil...
Domnul Lovinescu, la care ne oprim ca la un exemplu caracteristic, dorea, pentru a șaptesprezecea oară, să ne micșoreze, într-un articol din ziarul Rampa, în coloanele căruia depune cu solemnitate grăsimea mușiții sale intelectuale. Ca să ne scurteze el întrbuințează toate uneltele ce-i stau la-ndemână, pieptene, briceag, furculiță, și când niciuna nu taie, păcălit încă o dată de iluzie, se apleacă și se încrede ca un nerod în ascuțișul gingiei.
Luăm pe acest impotent din mai mulți, pentru că veleitățile lui sunt mai multe. Nemulțumit să fabrice o literatură ca oricare alta, el râvnește universități și academii, se întinde la...personagiu.
Am observat cândva că și ăst imberb bătrân îmbrăcat în ifose și fumuri e o vastă nulitate literară, și nu-i, desigur, vina noastră și nici a lui. Îi e greu morcovului să facă fragi.
El a ținut să ne răspundă în atitudine combativă, de care, nu-i vorbă, i-am fost, într-o vreme lipsită de distracții, recunoscători. Poate că i-ar fi stat mai bine să ne dezmintă prin valoarea unui scris ales, lucru mai dificil, bineînțeles, decât o proză de nătăfleț, din ce în ce mai nulă, - dacă gradație în nulitate se poate, - pe care, obsedat de aprecierea justă, o face.
Am căutat măcar în injuriile lui o compensare; în deșert. Aceleași resorturi ridică și inima și pumnul. De altfel, infirmitatea e comună, și precizând un caz, de fapt generalizăm. Lovinescu e numai unul din lovinești. Cine bate gâsca prinsă între roze, nu o distinge în particular nici prin durata bătăii, întrucât el ține subt târn gâsca în general...
Să stabilim regula sumară a unui pamflet.
Înainte de toate pamfletul trăiește prin sineș, ca romanul, epopeea sau satira – și poate fi cultivat pentru frumusețea lui, ca un ficat într-un bocal. E un gen literar jumătate actual și jumătate etern. Încape în el actualitatea, atât cât Margareta încape în Faust. E un gen iute și viu. Apar o mie de poeme frumoase și abia se citează un pamflet suportabil. Cititorul pe ca pamfletul îl jignește înnainte de a-l interesa nu poate să aprecieze nici pe Beethoven sau Puvi de Chavannes; el trebuie să-și facă educația deprinderilor frumoase. El e jignit de idee, și, ceea ce-i mai comun și mai grosolan, de cuvinte, fără să perceapă supervaloarea lor, fără să pipăie fraza în care cuvântul, cu doza lui relativă, e urzit. Gâsca domnului Lovinescu, ca mai toți tovarășii ei de profesie critică, nu se deosebește întru nimic de cititorul-de-rând – și pentru scris ea are o lipsă de respect haină, care, în măsura sensibilității artistice, se vădește ca un analfabetism.
Pamfletul nu exclude scopul; când cade pe mâna unui filistin, el vizează o satisfacție de orgoliu supărat. Ți-ai scris pamfletul ca să depreciezi un individ și mai ales ca să-i muncești o încredere în sine imorală...
Pasărea noastră domestică încearcă din nou un timid pamflet împotrivă-ne, criticând pamfletul și pe ''pamfletari'' și rezervându-ne nouă onoarea acestui titlu, care, la rigoare, nu-i de respins. Motivul său e un soi de poezie din Cronica aupra căreia, speranța de-a ne înjura cu eficacitate, îi obosește un creier economic și teril.
Dar versurile noastre importă puțin, importă puțin dacă merită elogii sau disprețul. Importă puțin justețea motivelor care determină chelnerii muzeelor ingrate, indispuși de propria lor existență, să ne înfiereze ca poeți sau pamfletari. Ceea ce nu ne muncește niciodată e grija dacă însemnăm sau nu ceva ăn mahalaua literară. Ne place scrisul, pentru că ne place și olăria, pentru că ne place lumina electrică, mecanica, pentru că ne plac mâțele și câinii. Ne-ar pasiona într-o viață de mai puțină uzură, precizia cuvintelor, puritatea conturelor de gândire, plastica imaginilor, arhitectura abstractă a unei idei. Dar nu primim cu niciun preț morfoleala literară, scrisul fără râvnă, fără dogoare. Ne interesează să căutăm în scriitor suferința și bucuria și pe artist, atunci când cei mai mulți ne supără invariabil cu impresia că ling în tingire străină. Ne supără rolul de rândaș în care se complace scriitorul. Și nu suntem vinovați dacă, furioși de absența omului superior în cel care îndrăznește să joace rișca în piața teatrului cu îngerul artei, punem mâna pe baston și măsurăm spinarea brutei sculate din tingirea în care își complăcuse nasul.
Vanitate, îngâmfare ? Nu; foarte simplu și curat: un sentiment la mijloc, de restabilire de proporții. Dacă, din întâmplare, suntem la rândul nostru o mediocritate, ceea ce nu-i defel exclus, lucrul nu ne doare; așa dorește Domnul Dumnezeu, ca toți să ne găsim uneori laolaltă, izbiți de o istorică stupiditate; rîmâne, totuși, năzuința violentă către mai bine și mai pur, bun corectiv de bună esență, iar dacă, dimpotrivă, ne deosebim și realizăm în noi intuiția pe care o avem despre ce trebuie să fie, iarăși nu ne privește. O ridiculă mândrie nu poate salva de pieire, după cum o înverșunată ură, pe care o primim să muște, cu pumnul, nu poate doborî o singură frunză. Lumea-i supusă orișicum unui misticism imparțial, care distribuie și se așează...
Se cuvine însă ca un pamflet să fie și frumos și întocmit. Pamfletul unuia sau altuia dintre cei care, într-un lan de imitație vulgară, năzuiesc, ca supremă sforțare literară, să te maimuțărească, trebuie întâmpinat cu generozitate ? Aceleași scăderi sunt remarcabile la toți. Și domnul Rădulescu-Motru cu ucenicii săi, și diverși alți stercorari intelectuali de aiurea, au încercat cu toții pamfletul lor inutil. Se bucură atât de puțin de proprietatea de a gândi cu cuvinte, de-a inventa o figură și o direcție ăntr-o pagină cu munci înjghebată, încât, hotărâți să te deprecieze, să te suprime sau să te jignească măcar, ei se dovedesc a fi contribuit cu o pagină idioată și pretențioasă la facerea elogiului dumitale.
Croiala frazei, tăietura cuvântului, ascuțișul intenției, totul lucrează ca să facă din personajul insultat o făptură centrală și de primă valoare, pe lângă care adversarul, pamfletarul controlabil pe propriul lui efort, se vădește prost benevol. E pedeapsa pe care obișnuiesc să și-o acorde singure stârpiturile literaturii proclamarea inferiorității
lor.
Cronica, 1 mai 1916
