POVESTE PRINTRE POVEȘTI
de Larysa
Supusă legilor terestre
Primise dar de nuntă-zestre
Un lanţ cu zala mare, grea
Să-şi înfăşoare inima
L-a preţuit o bună vreme
"Lanţul mi-e drag, de ce m-aş teme
Când inima, pe veşnicie
E dată celui sortit mie ?!"
Trăi-n măreţul de castel
Doar ea cu...ea şi fără el
Vraja iubirii dispăruse
Basmul părea că se sfârşise
El, doar străin şi trecător
Prin cel imens castel dar gol
Ea, suspinând lângă ferestre
Supusă legilor terestre...
Pe-afară, cânt de păsărele
Flori colorate, lună, stele
Fluturi vioi şi-mbujoraţi
De-un soare zâmbitor scăldaţi
O lume care până-acum
Credea că n-are vreun parfum
Castelul mare cu zăbrele
Inima-i strânse-n lanţuri grele...
Dar câteva zale pocniră
Parcă mai bine-acum respiră
Se-ncurajă "fie ce-o fi..."
Şi-afară din castel ţâşni
Nu aşteptă nici dimineaţa
Şi-încă nu-i ridicată ceaţa
N-are teamă nici de-ntuneric
Totul afar' pare feeric
Plesnesc zalele câte una
Fugind spre viaţă ca nebuna
Cătând a inimii ei pace
Nici moartea-n drum n-o mai întoarce...
În lung şi-n lat dădură veste
Supuşi ai legilor terestre
Cum ea la drum s-a-ncumetat
Şi zestrea-n urmă şi-a lăsat
Apoi...o linişte deplină
Gurile, goale amuţiră
Iar ea zbura şi zi şi noapte
Cu inima-i în libertate.
|
