LEGENDĂ - de George Coșbuc

LEGENDĂ  de   George   Coșbuc A fost un tânăr împărat  De la mișei a smuls averea Și-a smuls de la tirani puterea Și mulți nebuni a spânzurat.    Dar patru inși vorbind în șoapte L-au dus în giulgiuri învălit Și-n codru cel mai tăinuit L-au îngropat târziu în noapte. Cei tari au zis: «A fost mișel ! Ne-a prigonit prea multă vreme.» Iar popii fulgerau blesteme In cei ce mai vorbeau de el:    Nici voie să-și cernească portul, Nici drept să-l plângă n-au avut Și niciodată n-au știut În ce pământ le doarme mortul. Și nu vor ști ! Căci groapa lui În blestemat pământ s-ascunde, Nici soare-acolo nu pătrunde, Nici plângerile nimănui.    Jurat-a Iadul să-ngrădească Cu nopți de veci acest mormânt; Iar brazii tac, că nici un vânt Nu-i clatină ca să vorbească. Dar noaptea-n zare uneori Când e furtună-n depărtare La margini de-orizont răsare Un fulger alb, târziu spre zori,    Și-ntr-una spre păduri arată Și scapără spre ea mereu; E, parcă arată Dumnezeu Spre groapa cea de veci uitată. Iar într-o noapte va lovi - Și spintecată de lumină Fugi-va noaptea cea haină, Și brazii-n flăcări or vorbi:    Și-atunci, cu fulgerul tovarăș, Ieși-va mortul împărat, Și-n Iadul lor, de unde au plecat S-or prăbuși tiranii iarăși.

TREI, DOAMNE, ȘI TOȚI TREI - de George Coșbuc

TREI,  DOAMNE,  ȘI  TOȚI  TREI   de George Coșbuc Avea și dânsul trei feciori, Și i-au plecat toți trei deodată La tabără, sărmanul tată! Ce griji pe dânsul, ce fiori, Când se gândea că-i greu războiul, N-ai timp să simți că mori. Și luni trecut-au după luni Și-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină; Și mândrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul, Că s-au bătut nebuni. Scria-n gazetă că s-a dat Poruncă să se-ntoarcă-n țară Toți cei plecați de astă-vară Și rând pe rând veneau în sat Și ieri și astăzi câte unul Din cei care-au plecat. Și-ai lui întârziau! Plângând De drag că are să-i revadă, Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă Cu ochii zarea măsurând, Și nu veneau! Și dintr-o vreme Gemea, bătut d-un gând. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cât creștea de rece gândul. El a-ntrebat pe toți d-a rândul, Dar nimeni știre nu-i știa. El pleacă-n urmă la cazarmă Să afle ce dorea. Căprarul vechi îi iese-n prag. Ce-mi face Radu? el întreabă, De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. E mort! El a căzut la Plevna În cel dintâi șirag ! O, bietul om! De mult simțea Că Radu-i dus de pe-astă lume, Dar astăzi, când știa anume, El sta năuc și nu credea. Să-i moară Radu! Acest lucru El nu-l înțelegea. Blăstem pe tine, braț dușman! Dar George-al nostru cum o duce? Sub glie, taică, și sub cruce, Lovit în piept d-un iatagan! Dar bietul Mircea? Mort și Mircea Prin văi pe la Smârdan. El n-a mai zis nici un cuvânt; Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos bătut în cuie, Ținea privirile-n pământ, Părea că vede dinainte-i Trei morți într-un mormânt. Cu pasul slab, cu ochii beți El a plecat, gemând p-afară, Și-mpleticindu-se pe scară, Chema pe nume pe băieți, Și se proptea de slab, sărmanul, Cu mâna de păreți. Nu se simțea de-i mort ori treaz, N-avea puteri să se simțească; El trebuia să s-odihnească Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz S-a pus, înmormântând în palme-i Slăbitul său obraz. Și-a stat așa, pierdut și dus. Era-n amiazi și-n miez de vară Și soarele-a scăzut spre seară, Și-n urmă soarele-a apus, Iar bietul om sta tot acolo Ca mort, precum s-a pus. Treceau bărbați, treceau femei, Și uruiau trăsuri pe stradă, Soldați treceau făcând paradă, Și-atunci, deștept, privi la ei Și-și duse pumnii strâns pe tâmple: Trei, Doamne, și toți trei!

ANUL NOU - de Mihai Vîlcu

ANUL  NOU de Mihai  Vîlcu Peste văi, peste coline Fulgi continuă să cadă, Anul Nou, iată-l, că vine, Moş Crăciun vrea să ne vadă.   Zurgălăii sună tare, Ne vestesc că e aproape, Cu el, marea sărbătoare, Ce-o dorim să nu ne scape. Căci la fiecare-n casă Stă brăduţul în noi straie, Şi de toate sunt pe masă, În cămin – focu-i văpaie! Toţi aşteapt-a nerăbdare Miezul nopţii când va bate, Să ridice sus pahare, Să-şi dorească sănătate! Ca în Anul care vine Visele să se-mplinească, Să le fie la toţi bine Şi Mulţi Ani cu toţi trăiască !!!

LA MULȚI ANI ! - de Alina-Georgiana Drosu

LA  MULȚI  ANI  ! de  Alina-Georgiana Drosu  Aho, aho, copii şi fraţi,  Anul vechi să-l îngropaţi  Cel de pe drum, anul nou Să v-aducă drept cadou  Noroc, sănătate, iubire  Şi multă, multă fericire.  Linişte sufletească, bani,  Hai noroc şi La Mulţi Ani !

AN NOU - de Victor Bragagiu

AN  NOU  de  Victor Bragagiu  Cum sfârtecă noaptea aprins urătorii  Cu versul străvechi și mereu inedit!  Ascult și aștept, cu explozia, zorii  Să pună-nceputul de an la urzit.  Nu știu anul nou ce îmi poate aduce,  Că zboruri de aripi, cădere de stea:  Viața n-o ții nici în lanț, nici cu dulce - Ea vine și pleacă când singură vrea.  Soare va fi, cât și zile cu ceață, Arșița-a bate-n colinele verzi,  Cu orișice an tu câștigi, parcă, viață, Cu fiece an tu din viață tot pierzi.  Trecutul plecă mai cu râs, cu suspine,  Noul sosește mai măreț, mai mărunt,  Încerc să-mi închipui în el doar lumine  Tihnit, mai zbârcit, mai adus, mai cărunt.  Speranțele fragede mugurii crapă Spre cer, înspre Soare, în viață zvâcnesc,  Iar cele din anul trecut frunza scapă Modest se usucă și se răresc.  Doresc, nu doresc o-ntristare mă prinde:  Ceva s-a pierdut și nu pot să rechem - O foaie e scrisă-n cuvinte și virguli,  Iar alta-așa albă - de stilou că mă tem.  Mereu încercând dintr-o vale săracă Căi noi să le port, să pășesc, să străpung,  Mă-ndrept și aspir spre-o eternă Itacă La care nu pot nicidecum să ajung...  Afară copiii zoresc Plugușorul,  Căprițe și urșii în fluiere țin,  Ei nu socotesc la abac viitorul Și freamătul vieții nu opresc în suspin.  Zâmbesc larg la glasul Copilăriei  Care-mi urează căi noi, ani mai vii...  Îți mulțumesc, An Trecut, și adio !  Pace ție, Anule Nou, care vii !

VIS ALB - de Otilia Cazimir

VIS  ALB  de  Otilia Cazimir Aș vrea cu tine să mă duc departe, La Polul Nord, sub cerul de opal, Când gheața mării clare se desparte In blocuri plutitoare de cristal. Desfășurând culorile-i spectrale, S-ar înălța deasupra noastră ca un fald Dantela aurorii boreale, De purpură, de aur și smarald. Banchiza albă ne-ar așterne-n față Covoare de omăt imaculat. Și-n adăpostul mic, scobit în gheață, Am arde-un foc de spirt denaturat. Din larga-mpărăție de zăpadă, S-ar aduna fantasticul norod Al nopților polare, să ne vadă: Urși albi, de vată foci mari, de glod… Iar când natura-n soare nou învie Și când văzduhul nu mai e opac, Intr-un bazin de sticlă argintie Ar licări oglinda unui lac. Acolo-n apa-i calmă și albastră M-aș duce-n zori de ziuă să mă scald Și cât ar fi de frig, iubirea noastră M-ar face să-mi închipui că mi-i cald !

MODA 1870 - imagini din revista de moda '' De Gracieuse '' - Paris