Literatura popoarelor

sâmbătă, 22 decembrie 2012

GEORGICE - Publius Vergilius Maro

INVOCAȚIE
(I, 1 - 24)

Tot ce dă bogate seceri; sub ce zodie anume
Potrivit e să întoarcem brazdele, iar vița viei
S-o legăm de ulmi; în ce fel să-ngrijim de boi, ce rosturi
Să păzim pentru prăsirea turmelor; ce vechi povețe
Să urmăm pentru a crește strângătoarele albine -
Iată, o , Mecena, câte va să-ncep acum să cânt.
Voi, făclii strălucitoare luminând în crugul lumii
Și călăuzind în ceruri anului desfășurarea;
O, tu Liber și tu, Ceres, rodnică - dacă pământul,
Mulțumită vouă, ghinda de Chaonia schimbat-a
Cu îmbelșugate spice și-a amestecat cu apa
Achelousului zeama strugurilor, născocită
Chiar de voi; și voi, o, Fauni, zeități ocrotitoare
Oamenilor de la țară, îndreptați-vă încoace
Pașii, dimpreună Fauni cu Dryadele fecioare:
Despre darurile voastre voi cânta ! Și tu, Neptune,
Care din pământ - lovindu-l cu tridentul tău puternic -
Ai iscat întâia oară clul nechezând; de-asemeni.
O, tu, Aristeu, stăpânul codrilor, cui mulțumită
Trei sute de tauri tineri, albi ca neaua, pasc în tihnă
Grasele pășuni din Cheos; și tu, Pan, tu păzitorul
Turmelor de oi - lăsându-ți baștina, pădurea deasă
Ce acoperă Lycaeul - vino și, de-ți este încă
Drag Maenalul, fii-mi prielnic, zeu protector al Tegeei ;
Tu, puternică Minervă, care-ai născocit măslinul;
Tu, copile Triptolemus, ce, întâiul, ne-ai dat plugul
Răsucit; și tu Silvane, care poți, toiag, tulpina
Unui chiparos, tulpină smulsă de la rădăcină;
O, voi toți veniți-mi sprijin, cei, zeițe-a căror grijă
E să ocrotiți ogorul, să nutriți de cum se naște
A pământurilor roadă, de la sine răsărită.
Și să stoarceți din tărie, potopind răcoritoare,
Binefăcătoarea ploaie peste lanurile-ntinse...

LAUDĂ MUNCII

(I, 118 - 159 și 193 - 200)

Și deși cu trudă multă ostenesc și om, și vită
Țarina s-o răscolească, treaba încă nu-i făcută;
Te mai teme de năvala cârdurilor pustiinde
Ale lacomelor gârliți, de cocorii de pe Strymon.
Și de-ntinsă cotropirea rădăcinilor amare
De cicoare, și de umbra vătămând semănăturii.
Însuși Iupiter voit-a lucrul câmpului să fie
Muncă trudnică; întâiul a statornicit ca omul
Țelinișul să-l răstoarne cu-osebită meșterie,
Îmboldind cu ascuțișul asprei nevoințe minte
Muritorilor; o clipă nu răbdat-a ca supușii-i
Să înțepenească-n lene și-n adâncă lâncezeală.
Înainte, până Joe nu domni, nicicând țăranul
Nu s-a nevoit asprimea țarinilor s-o-mblânzească;
Și era nelegiuire semnul de hotărnicie
Ori prin Haturi despărțitul câmpurilor; tot folosul
Oamenii-l puneau de-a valma, iar pământul de la sine
Își da roadele, cu-atâta mai mărinimos, mai darnic
Cu cât nimeni niciodată nu venea ceva să-i ceară.
Iupiter dădu veninul ucigaș năpârcii negre;
Tot el porunci ca lupii să ajungă-a fi prădalnici
Iară marea-n neastâmpăr valurile să-și frământe;
El luat-a de pe frunza de stejar dulceața mierii.
A ascuns de oameni focul și-a oprit rostogolirea
Vinurilor râuri-râuri, ce curgeau de pretutindeni.
Toate-aceste - ca nevoia, pururea în frământare,
Să închipuie cu-ncetul felurite meșteșuguri,
Să își caute în brazde paiul grânelor înalte
Și să scapere din cremeni focul ce se-ascunde-acolo.
De atunci, întâia oară, apele-au purtat pe valuri
Trunchiurile-adânc scobite de arini; de-atunci năierul
Numără și denumește fiecare stea: Pleiade,
Și Hyade, și pe Arctos - fiica mândră-a lui Lycaon.
De atunci, se născociră lațuri mari care să prindă
Fiarele pădurii: cleiul care, ispitând, să-nșele
Păsările; ocolirea codrilor adânci, cu haita
Câinilor de vânătoare. De atunci, pornit în largul
Apelor întinse, unul fața lor o biciuiește
Cu năvodul, aruncându-l; altul anevoie trage
Jilavul volog din mare. De atunci, se folosește
Fierul tare, ca și pânza fierăstrăului ce scoate
Hârșâire ascuțită (căci, la obârșie, omul
Izbutea abia cu icuri lemnul moale să-l despice).
De atuncea, felurite meșteșuguri se iviră
Și o muncă îndârjită, aprigă învinse totul:
Lipsurile-apăsătoare și a vremii vitregie.
De pe când pădurea sacră începu să nu mai aibă
Ghinde de stejari, pomițe legănându-se pe tufe.
Iar Dodona încetat-a de-a mai dărui vreo hrană -
Ceres, cea dintâi, le puse muritorilor în mână
Fierul tare al cormanei brazdele să le răstoarne
Dară și de grâne, iată, se-agăță curând năpasta:
Spicul lor li-l rod tăciunii stricători, iară ciulinii
Sterpi din lanuri își arată ghimpii. Și întregi recolte
Se distrug, căci le iau locul spinării - păduri țepoase:
Brusturi, turițe și turte. Vezi nălțându-se-n mijlocul
Arăturilor frumoase neghinița și cătina.
Dacă, deci, nu-ți vei lua sapa să-ți plivești cu sârg ogorul;
Nici vei spăimânta prin zgomot păsările ca să fugă;
Nici, în mână cu cosorul, nu vei reteza frunzetul
Ce-ți umbrește arătura; nici te vei ruga la vreme
Pentru ploaie - vai ! zadarnic te vei tot uita la altul
Jinduindu-i claia mare: ca să-ți potolești tu foamea,
Nevoit vei fi să scuturi ghinde din stejari prin codri...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Mulți am pomenit, nainte de-ancepe-nsămânțatul
Că își lecuiesc sămânța, ba stropind-o cu salpetru,
Ba cu drojdii-ntunecate de oleu, ca astfel bobul,
În păstaia-nșelătoare, să ajungă-a crește mare
Și mai lesne să se moaie, chiar la foc scăzut de-a fierbe.
Am mai pomenit, de-asemeni, că semințele alese
Pe-ndelete și-ncercate cu amară osteneală.
Totuși se stricau când omul n-avea grijă să le-aleagă
Bob cu bob, în fiecare an, pe cele mai frumoase.
Astfel o voiește soarta: toate-n lume să coboare
Spre mai rău, și-ntoarse toate spre-nceputuri, să decadă !
Tot așa e și luntrașul ce, vâslind din greu, își mână
Împotriva apei lotca: doar o clipă să slăbească
Vâslele din mâini, și firul apei vii la vale-l trage,
În vârtejuri clocotinde și om, și lotcă.