Guillaume Apollinaire, pe numele său adevărat - Wilhelm Albert Włodzimierz Apolinary de Wąż-Kostrowicki - a fost un poet francez de origine poloneză, născut la Roma.
A fost atras de principalele fenomene ale avangardismului vremii sale, pe care îl susține și căruia îi oferă noi puncte de sprijin, atât prin articolele și eseurile sale asupra artei, cu care colaborează la mai multe reviste, unele - efemere - întemeiate de el, cât, mai ales, prin propria-i operă poetică și dramatică.
Bun prieten al pictorilor cubiști (George Braque, Pablo Picasso, Robert Delaunay) și cunoscător al creației lor, familiarizat cu futurismul lui Filippo Marinetti, Apollinaire tinde către o sinteză a conceptelor artei moderniste din primele două decenii ale secolului al XX-lea, pe care le ilustrează în scrierile sale, dar și a artelor, în general.
El utilizează structuri poetice uimitoare prin noutatea lor, îndeosebi în volumul de versuri Caligrame (1918) iar prin dramele sale moderniste deschide calea suprarealismului, utilizând primul termenul care va denumi acest curent literar și artistic.
Opea lui Guillaume Apollinaire va fi mereu invocată și admirată de suprarealiști, care au căutat noi drumuri de pătrundere în necunoscut și au dat frâu liber imaginației.
PODUL MIRABEAU
(Le Pont Mirabeau)
1913
Podul Mirabeau face parte din volumul de poeme Alcooluri (Alcools), apărut în anul 1913.
Această carte a lui Guillaume Apollinaire, care se deschide cu poemul Zonă (Zone), prin forma și prin conținutul său, adevărat manifest al modernismului, a marcat un moment imprtant în devenirea poeziei franceze, dar și a liricii europene a secolului XX, pornită pe multiple căi novatoare.
În poezia Podul Mirabeau se răsfrâng trăsăturile generale ale liricii lui Apollinaire, aflată în zona de incidență a tradiției cu modernitatea.
Versurile din Podul Mirabeau sunt expresia unor sentimente general-umane.
Subt podul Mirabeau curge-n tăcere
Sena și dragostea mea
Să-mi amintesc că tu plăcere
Veneai mereu veneai după durere
E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.
Cu mâini în mâini stăteam noi față-n față
Trecea ca subt un pot
Valul sătul la noi subt brață
De-atâția veșnic ochi ce-l tot răsfață
E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.
Iubirea curge încet și nu în torente
Și trece-așa mereu
Vai viața trece-n unde lente
Iar în speranță-s coarde violente.
E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.
Trec zilele trec săptămâni întruna
Iar timpul vechi s-a dus
Și dragostea pe totdeauna
Tu Senă curgi subt pod te-alintă luna
E zi e noapte bate-un ceas
Trec zilele eu am rămas.
