Serghei Alexandrovici Esenin, (în rusă: Сергей Александрович Есенин;) (n. 3 octombrie 1895, m. 27 decembrie, 1925) a fost un poet liric rus celebru.
Născut într-o familie de țărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în copilărie și a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreținut muncind ca și corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an și jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus și a devenit un apropiat al poeților Alexandr Blok, Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi.
Esenin spunea că Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și Kliuev l-au învățat lirica.
Cu toate că a fost unul dintre poeții cei mai îndrăgiți ai Rusiei și că a avut parte de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale au fost interzise de către Kremlin în timpul conducerilor lui Stalin și Hrușciov, dar în 1966 operele sale complete au fost republicate.
Lirica sa este contemplativă, de expresie modernă, caracterizată prin imagism și o mare varietate de tonuri afective, de la perceperea cosmică a naturii ruse până la evocare miturilor vechi păgâne și creștine, de la nostalgia satului până la fronda față de formele civilizației orașului.
Imaginea satului natal, transfigurată artistic, revine obsedant în întreaga creație a lui Serghei Esenin, poet al spațiilor nemărginite, tăiate de șirurile cocorilor, al fluviului și al stepei, al pădurii de mesteacăn, al lanurilor de secară sau de cânepă, al izbelor umile.
SUNT ULTIMUL POET AL SATULUI
(Ia paslednii paăt derevni)
(1919)
Poetul presimte că vechiul sat rusesc, pe care îl iubea cu patimă, avea să cunoască schimbări structurale. El are nostalgia satului patriarhal, de care se simțea organic legat, lăudând modestia, demnitatea vieții simple, după potrivit normelor tradiției și în izolare.
Limbajul biblic (prezent și în textul original al poeziei) sugerează între altele aceeași idee de vechime a lumii satului.
Sunt ultimul poet al satului,
În poeme podul de lemn e neînsemnat
Privesc cum cădelnițează mesteacănul
Cu frunziș întomnat.
Trupeasca mea făclie de ceară,
Va arde până la sfârșit cu flacără aurie
Ceasul de lemn galben al lunii
Îmi va suna răgușit intarea-n veșnicie
Pe nesfârșitele câmpuri albastre
Va ieși uriașa mașină de fier.
Palmele ei negre vor aduna
Ovăzul risipit de zori sub cer.
Cântecele acestea nu vor trăi cu voi,
Palme fără viață, palme străine.
Numai spicelor și cailor
O să le pară rău după mine.
Fierul ca alunga hergheliile.
Coame n-or să mai fluture-n vânt.
Curând, ceasul de lemn galben al lumii
Îmi va suna răgușit intrarea-n pământ.
