Saint - John Perse (pseudonimul lui Alexis Saint - Leger Leger) a fost un poet francez care a primit premiul Nobel pentru Literatură în 1960.
A fost și un important diplomat francez din 1914 până în 1940 perioadă după care a trăit în Statele Unite ale Americii până în 1967.
Abordează o lirică de meditație asupra misterului ființei umane, a zonelor sufletești insondabile, evocatoare și confesivă.
Scrie: trilogia lirică Spre a serba o copilărie, Elegii, poemul alegoric Anabase (tradus de Ion Pillat), tetralogia Exil și poemul Cronică.
Specific creației sale lirice este tonul epopeic susținut de forma poemului compus din cântece, dispuse în strofe egale sau variabile, ca în proza psalmodică.
CRONICĂ - 1959
(Cronique)
Este poemul consacrat vârstei din urmă, bătrâneții. Eroul liric a ajuns la apogeul vieții - ”Vârstă mare, iată-ne !” - rememorează ”hoardele veacurilor” și ascultă prin timp ”șiroirea a tot ce-i ieșit din apă”, cuprinzând cu privirea ”întreg pământul cu falduri drepte”.
Poemul Cronică apare și ca un bilanț al operei poetice a lui Saint - John Perse :
Vârstă mare, iată-ne. Răcoare a serii pe înălțimi, suflu de larg pe toate pragurile, și frunțile noastre dezgolite pentru arene mai vaste...
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Oricât de înaltă ar fi priveliștea, o altă mare departe se ridică, ce ne urmează, în dreptul frunții omului: foarte înalt morman și strânsură de vârstă la zările pământului, ca un zid de piatră la fruntea Asiei, și foarte înalt prag în flăcări la zările oamenilor de totdeauna, vii și morți laolaltă.
Capul sus, om al serii. Trandafirul mare al anilor se întoarce la fruntea ta senină. Copacul mare al cerului, ca un nopal, se îmbracă în roșii coșenile, în Apus. Și-n vâlvătaia unei seri cu gust de algă uscată, noi creștem, spre mai înalte transhumanțe, mari insule la mijlocul cerului hrănite cu ienupăr și cu strugurii-ursului.
Friguri pe sus și pat de jar. Legi de soții pentru noapte pe toate culmile scăldate în aur.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Vărstă mare, venim de la toate țărmurile pământului. Nu-i rasa străveche, fața fără de nume. Iar timpul știe atâtea despre oamenii care am fost.
Am umblat singuratici pe drumuri, și mări ne-au purtat, ce ne-au fost străine. Am cunoscut umbra și spectru-i de jad. Am văzut focul ce ne umplea de spaimă caii. Și cerul ținu mânie în vasele noastre de fier.
Vârstă mare, iată-ne. Nu avem grija trandafirilor și acantei. Dar musonul Asiei bătea, până la paturile noastre de piele sau de palmier, laptele lui de spumă și var nestins. Foarte mari fluvii, născute la Apus torceau de zor în mare, chilul lor gras de mâl verde.
Și pe cerul de roșu laterit unde aleargă cantaridele verzi, auzeam într-o seară sunând primii stropi de ploaie călduță, printre zborul dumbrăvencilor albastre de Africa și pogorârea marilor zboruri din Nord, care fac să trosnească ardezia unui mare Lac.
