Pablo Neruda este pseudonimil lui Neftali Ricardo Reyes Basualto.
Poet chilian, reprezentant de seamă al liricii sud-americane din sec. XX și laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1971.
Începutul creației sale poetice este de inspirație postromantică (Cântecul sărbătorii, Crepuscular), cu tematică erotică.
Receptează apoi elemente ale suprarealismului (Ispita unui om infinit), ale ermetismului și expresionismului (Reședință pe pământ) și se îndreaptă spre o lirică angajată, pătrunsă de umanism (Spania în inimă, A treia reședință, Cântecul general, etc.).
Prin Cântecul general (Canto general) 1950 el devine un cântăreț ”tragic și răzbunător” al umanității. Versurile sunt expresia revoltei împotriva nedreptăților milenare, a luptei contra tiraniei fascismului.
ELIBERATORII
Aici sosește copacul, copacul
Furtunii, copacul poporului.
Pământu-și înalță eroii
Cum frunzele suie prin sevă
Și vântu-nstelează frunzare
De gloanțe în tălăzuire,
Până ce cade sămânța pâinii
Din nou pe pământ.
Iată sosește copacul, copacul
Hrănit cu morții goi,
Morții biciuiți și plini de răni,
Morți cu chipurile-mpietrite
Și trași în lăncii,
Rupți pe roată,
Descăpățânați de secure,
Zdrobiți de cai,
Crucificați în biserici.
Iată copacul, copacul
Cu rădăcinile vii !
A scos salpetru din suferință,
Prin rădăcini hrănit cu sânge,
Lacrimi sorbind din pământ
Le-a înălțat în ramurile sale,
Arhitectura-ntreagă năpădind-o.
Flori nevăzute-au fost
Și-adesea flori înmormântate,
Și alte ori lumina din petale
Asemuie planetele-n rotire.
A strâns în ramuri omul
Corolele-ntărite
Și le-a trecut din mână-n mână
Corole de magnolii sau de rodii
Și, despicând deasupra lor
Superbi crescură până la stele.
Acesta e copacul celor liberi
Copacul pământ, copacul nor,
Copacul pâine, copacul săgeată,
Copacul pumn, copacul foc.
Îl îneacă apa învolburată
A epocii noastre-noptate,
Dar se clatină catargul,
Locul puterii sale.
Iară și iară cad
Ramurile frânte de mânie
Și o cenușă amenințătoare
Străvechea-i maiestate o îngroapă
Așa s-a petrecut în alte vremuri
Și a ieșit astfel din agonie,
Pe când mâna anonimă,
Brațe fără de număr,
Poporul, a păstrat frânturile,
Eternele trunchiuri ascunse
Și-i erau buzele, frunzele
Copacului gigant făcut fărâme
Și răspândit în depărtarea lumii,
Pe rădăcini mergând ca o făptură.
Acesta e copacul, copacul
Poporului, al tuturor popoarelor,
Copacul libertății și al luptei.
Apleacă-te pe coama lui,
Pipăie razele-i reînnoite,
Și mâinile cufundă-le-n uzine,
Unde-i palpită fructul ca un soare
Ce răspândește zi de zi lumina,
Acest pământ cu mâinile ridică-l
Ia parte la splendoarea fără
seamăn,
Ia-ți pâinea ta, culege-ți mărul,
Inima ta și calul
Și fă de strajă la hotarul unde
I se opresc frunzarele profunde.
Tu apără-i corolele din urmă,
Desparte nopțile îndușmănite,
Boltei cerești veghează-i
răsăritul.
Respiră-i înălțimea înstelată
Care susține copacul, copacul
Ce crește-n mijlocul pământului.
