Publius Cornelius Tacitus
33. În vremea consulilor Caius Laecanius și Marcus Licinius, Nero era din zi în zi mai chinuit de dorința de a se arăta pe scena unui teatru public. Până atunci cântase doar în palat și în grădini, pe la Iuvenalii, sărbători pe care nu le ținea în mare cinste, fiindcă adunau puțină lume și erau prea mărunte pentru o voce atât de puternică. Neîndrăznind, totuși, să înceapă cu Roma, alese Neapolis-ul, ca fiind un oraș grecesc în țara aheilor și câștigându-și strălucitele cununi de străveche slavă, să se înapoieze cu crescută vază și să smulgă ropotele de aplauze ale romanilor. Așadar un buluc de băștinași, locuitorii coloniilor și municipiilor învecinate, ademeniți de zvonul acestui eveniment, alaiul cezarului, alcătuit din curteni și din tot felul de slujbași, ba chiar și câteva manipule de ostași umplură până-n vârf teatrul din Neapolis.
34. Acolo se întâmplă o piază-rea, după socotința celor mai mulți, iar după a lui mai curând un semn bun, o dovadă a priinței zeilor: după ieșirea poporului, teatrul, gol, se nărui fără a vătăma pe nimeni. Alcătui deci cântări de mulțumiri zeilor, slăvind fericitul sfârșit al acestei nenorociri, și, cu gândul să treacă Marea Adriatică, se opri, în drum, la Beneventum, unde Vatinius, dădea un măreț spectacol de gladiatori.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - - - - - - -
38. Pe urmă s-a petrecut catastrofa; dacă la mijloc a fost întâmplarea sau lucrătura domnitorului nu știu (căci izvoarele dau ambele versiuni), oricum însă, din toate pârjolurile câte au dat peste acest oraș, nici unul n-a fost atât de cumplit și de năprasnic. Izbucnit întâi și-ntâi în părțile circului, și anume în locurile învecinate cu munele Palatin și cu muntele Caelius, unde prăvăliile erau pline de mărfuri care i-au hrănit flacăra, focul, aprig din primele lui clipe și mânat și de vânt, cuprinse curând toată întinderea circului. Căci nici case împrejmuite, nici temple îngrădite cu ziduri, într-un cuvânt, nimic nu-i făcea zăbavă. Hoinărind cu turbare, pustii întâi câmpia, se ridică apoi spre locurile mai înalte, coborî iarăși spre părțile de jos, repeziciunea se întindea dezastrul luînd-o dinaintea oricărui mijloc de apărare, și ajutat și de ulițele strâmte, întortocheate și fără nici o socoteală, cum erau în Roma de odinioară. Și pe deasupra, strigătele de groază ale femeilor, ale bătrânilor împovărați de ani și ale copiilor cruzi de zile, oamenii care căutau să se salveze pe ei sau pe ceilalți, trăgând după sine pe cei nevolnici sau așteptându-i, unii abia mișcându-se, alții gonind ca loviți de streche, totul era o piedică. O clipă de priveai înapoi, văpaia te cuprindea din lături sau din față și, dacă răzbeai puțin mai încolo, vedeai că flăcările au înghițit și locul acela, dădeai peste aceeași nenorocire în colțurile pe care le credeai cele mai ferite. Până la urmă, nemiștiind de ce să fugă și încotro să se mai îndrepte, oamenii umpleau drumurile și se culcau pe câmp; unii, care-și prăpădiseră tot avutul, până și pâinea zilnică, alții de mila celor dragi pe care nu-i putuseră scăpa muriră cu zile. Și nimeni nu îndrăznea să stăvilească focul, căci se auzeau numeroase glasuri amenințătoare care opreau stingerea, iar alții, strigând că așa li s-a poruncit, aruncau fățiș torțe aprinse, fie ca să prade mai în voie, fie că aveau într-adevăr îndreptare s-o facă.
Nero
39. În vremea aceasta, Nero, care se afla la Antium, nu se întorsese la Roma decât atunci când pârjolul se apropie de casa pe care și-o clădise ca să unească Palatiul cu grădinile lui Mecena. Totuși, focul nu a putut fi împiedicat să mistuie și Palatiul, și casa, și împrejurimile toate. Dar ca o mângâiere pentru norodul pribeag și rămas de izbeliște, deschise Câmpul lui Marte și monumentele lui Agrippa, ba chiar și înseși grădinile lui, și puse de se ridicară barăci care să adăpostească gloatele de nevoiași; aduse alimente de la Ostia și din municipiile învecinate și scăzu prețul grâului până la trei sesterți. Dar toate acestea, deși menite să fie pe placul mulțimii, nimeriră alături de țintă, căci se lățise zvonul că, în clipele când Roma ardea în flăcări, el se suise pe scena lui din palat și cânase Pieirea Troiei, căutând, în străvechile catastrofe, icoana restriștei de-acum.
40. Abia în ziua a șasea pârjolul fu stăvilit la poalele Esquiliilor, doborându-se pe o uriașă întindere clădirile, astfel încât neostoita lui lăcomie să nu mai întâlnească în cale decât câmpul gol și, ca să zic așa, pustiul văzduhului.
Abia ce se mai domolise spaima, abia mai prinsese ceva inimă norodul, și focul răbufni din nou, într-un cartier mai puțin înghesuit, astfel încât jertfele omenești nu mai fură așa de numeroase, dar templele zeilor și porticele de petrecere lăsară în urma lor un gol și mai nemărginit.
Acest pâtjol fu luat la ochi mai mult decât celălalt, căci izbucnise de la niște case ale lui Tigellinus, din cartierul Aemilian, și umbla bănuiala că Nero năzuise la slava de a clădi un oraș nou, pe care să-l boteze cu numele lui. Roma se împarte în paisprezece cartiere: patru scăpaseră nevătămate, trei arseseră până în temelii, iar în celelalte șapte abia se mai vedea pe ici, pe colo câte o urmă de casă, surpată și pe jumătate scrumită.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
42. Altminteri, Nero se folosi de prilejul năruirii patriei șii-și ridică un palat unde nestematele și aurul, lux care devenise obișnuit și la îndemâna oricui, nu mai erau nici o minune pe lângă parcurile, eleșteele, tainițele artificiale, crângurile alternând cu esplanadele și cu perspectivele gândite și înfăptuite de Severus și Celer (doi iscusiți arhitecți), a căror îndrăzneață închipuire punea la încercare mijloacele artei în cele tăgăduite de natură și care dădeau iama în averea împăratului. Se legaseră, într-adevăr, să-i sape un canal navigabil de la lacul Avernus și până la gurile Tibrului, de-a lungul unor dealuri sterpe sau prin zidul de munți. Și, ca să-l almenteze, nu întâlnea nici un fir de apă până la mlaștinile Pomptine, celelalte locuri fiind toate povârnite sau uscate; chiar dacă ar fi izbutit să răzbească, ar fi sot muncă peste puterile omenești, pentru o prea puțină pricină. Totuși Nero, care poftea cele mai năstrușnice lucruri, se strădui să străpungă crestele de lângă Avernus, și până în ziua de azi mai dăinuie urmele nădejdilor lui deșarte.
43. Pe de altă parte, în oraș, locul rămas gol pentru locuințe n-a mai fost clădit, ca după pârjolul galilor, de-a valma și la întâmplare, ci cartierele fură aliniate, străzile lărgite, înălțimea caselor stăvilită, se deschiseră curți și se ridicară portice care să ocolească fațada insulelor.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Dar nici strădaniile omenești, nici dărnicia domnitorului și nici slujbele de înduplecare a zeilor nu puteau astupa gura lumii, încedințată că focul fusese pus după poruncă.
