Cap. XLIV.Dar, să lăsăm la o parte faptele trecute. Apără, dacă poți, o singură zi, una spun, anume ziua de azi, această clipă, în care eu îți vorbesc. Pentru ce palatul senatului este îngrădit cu cunună de ostași, pentru ce slujitorii tăi mă ascultă cu săbiile scoase ? Pentru ce porțile Concordiei nu stau deschise ? Pentru ce coboară în for oameni din toate gințile, bărbați, și itirieni cu sulițe ? El spune că face aceasta pentru protecția sa proprie. Nu-i oare mai bine însă a pieri decât să nu poți trăi în cetatea ta, fără protecția gardei înarmate ? Dar, crede-mă, nu-i de nimic această pavăză. Trebuie să fii îngrădit de dragostea, bunăvoința cetățenilor, nu de arme. Poporul îți va smulge și-ți va întoarce aceste arme împotriva ta atunci, o, dacă vom fi salvați ! Dar, oricum ai proceda cu noi, nu poți veșnic izbândi, crede-mă, cu planurile pe care le folosești acum. Căci nevasta-ți, pe care o zugrăvesc fără insultă, este întru nimic zgârcită, prea de multă vreme ia pensie din sudoarea poporului. Are însă poporul roman cui să dea cârmuirea republicii. Oriunde se găsesc cei cumsecade, acolo este și protecția statului sau chiar întreaga republică, care până acum doar s-a răzbunat, dar n-a intrat încă în drepturile sale.
Republica are cu siguranță tineri aleși și pregătiți apărători. Să stea, bucurându-se de răgaz; vor fi chemați de republică, atunci când îi vor fi necesari. Dulce și salutar este numele păcii, este însă mare distanța de la pace până la robie. Pacea este o libertate fără grijă, pe când robia este cel mai mare rău dintre toate relele, care rău trebuie aruncat nu numai cu război, dar chiar cu moartea. Căci, dacă eliberatorii înșiși au plecat din ochii noștri, ne-au lăsat însă exemplul faptei lor. Ei au înfăptuit ceea ce nu făcuse nimeni. Brutus a izgonit cu război pe Tarquinius, care a fost rege la Roma, atunci când se permitea să existe regi. Au fost uciși Spurius Cassius, Spurius Maelius, M. Manlius, din pricina bănuielii că doresc regalitatea. Mai întâi ei au atacat cu săbiile nu pe cel ce voia regatul, ci chiar pe regele care domnea. Această faptă este prea strălucită și divină prin ea însăși, este și bună de imitat mai cu seamă când ei au dobândit o glorie, ce pare a-și avea capătul abia la cer.
Deși fructul recunoștinței unei preafrumoase fapte este în însăși conștiința noastră, totuși socot că nici nemurirea nu trebuie disprețuită de un muritor.
Cap. XLV.Amintește-ți așadar, M. Antonius, de ziua în care ai înlăturat dictatura și adă-ți înaintea ochilor bucuria de atunci a senatului și poporului roman. Compar-o cu acapararea de bani a ta și a celor ai tăi. Atunci abia vei înțelege câtă deosebire este între acaparare și laudă. Dar, după cum din cauza unei preaîndelungate boli simțurile se atrofiază, nu mai simt gustul mâncării, tot așa și imoralii, zgârciții și criminalii nu mai simt adevărata laudă. Dacă însă gloria nu te poate aduce să acționezi just, nici măcar teama nu te poate depărta de la acțiunile cele mai murdare ? De judecâți nu te mai temi, te apreciez însă dacă din pricina inocenței sau a violenței, nu înțelegi de ce ar trebui să se teamă cel ce nu se teme de judecăți ? Căci dacă n-ai teamă de bărbații potentați, de cetățenii distinși, pentru că sunt opriți cu armele a-ți atinge corpul, crede-mă, că ai tăi chiar nu te vor mai suporta mult timp. Ce viață este însă aceasta a se teme cineva de ai săi, zi și noapte ? Dacă nu cumva îi vei fi având obligați prin binefaceri mai mari, decât i-a avut Caesar, pe unii dintre aceia de către care a fost ucis, sau tu te crezi că trebuiești comparat cu Caesar în privința vreunei fapte ? El a avut talent, judecată, memorie, însușiri literare, dragoste, cugetare, sârguință, purtase în război fapte de arme, care, deși aducătoare de nenorociri, pentru republică, sunt totuși mari. A meditat mulți ani la regat și înfăptui cele ce gândise, cu mare muncă, cu mari primejdii. Înduplecase mulțimea nepricepută prin dărnicie, împărțire de bani, ospețe, pe ai săi cu premii, iar pe dușmani îi supusese prin aparența unei blândeți. Ce să mai spun multe ? Adusese în libera cetate obișnuința înrobirii, prin frică sau răbdarea cetățenilor.
Cap. XLVI. Eu pot să te compar cu Caesar numai la pofta de a domni, în celelalte acțiuni nu, în nici un chip nu trebuie să fii comparat. Dintre cele mai multe rele însă, care sunt întipărite de Caesar cu fierul roșu pe spatele republicii, este totuși ceva bun, învățat acuma de popor. Anume încrederea ce trebuie s-o aibă în fiecare, cu cine să lucreze împreună, de cine să se păzească. Tu nu cugeți la acestea, nu înțelegi că este destul pentru bărbații de stat că au aflat ce frumoasă faptă, ce plăcută binefacere, ce faimă glorioasă e a ucide pe un tiran ? Oare, îndată ce oamenii n-au suportat pe Caesar, te vor suporta pe tine ? Pe întrecute, crede-mă, vor alerga la treaba asta și nu vor mai zăbovi așteptând ocazia nimerită. Privește, rogu-te, înapoi, M. Antonius, la republică, și apreciază pe cei din care te-ai născut, nu pe cei cu care trăiești. Cu mine poartă-te cum vei vrea, întoarce-ți însă atenția către republică. Vezi-ți de tine însuți, căci eu voi mărturisi despre mine. Ca tânăr am apărat republica, bătrân nu o voi părăsi; am disprețuit săbiile lui Catilina, nu mă tem de ale tale. Mi-aș da, cu multă plăcere, chiar viața, dacă, prin moartea mea, ar putea fi restabilită libertatea Romei, pentru ca durerea poporului roman să facă o dată ceea ce de mult se chinuia să înfăptuiască. Căci, dacă acum douăzeci de ani aproape, am spus, chiar în acest templu, că nu poate fi prematură moartea unui fost consul, cu atât mai vârtos voi nega acum ca bătrân.
Acum, ce-i dreptul, o, senatorilor, trebuie să doresc moartea, după ce am îndeplinit acele sarcini, pe care le-am avut de îndeplinit. Din două motive doresc aceasta: întâi ca, murind, să las poporul liber - mai mult nu mi se poate cere nici din partea zeilor nemuritori - al doilea ca fiecăruia să i se întâmple după cum va binemerita de la patrie.
