luni, 7 noiembrie 2011

RAINER MARIA RILKE 1875 - 1926







Poet austriac, născut la Praga la 4 decembrie 1875, Rainer Maria Rilke așază la temelia actului creatic adâncimea și complexitatea gândirii.

În universul liricii poetului german se răsfrânge spațiul lăuntric al lumii. Rilke se îndreaptă întotdeauna spre lucruri, simțind o solidaritate de speță cu ele, cuprinzându-le în fluxul contemplației sale, pentru a le putea cunoaște și releva ”sufletul” și pentru a le interpreta, restituindu-le lumii într-o nouă lumină, aceea pe care adâncimea spiritului său o revarsă asupra lor.

Autorul poeziei amintire vrea să vadă fața ascunsă a lucrurilor pe care le privește îndelung și cu mare pasiune, configurând totodată, într-un alt mod decât simboliștii, și starea sufletească trezită de ele.

Pentru Rilke, poezia a însemnat totul. Existența poetului se confundă cu creația privită ca mijloc de cunoaștere a lumii și a nebănuitelor ei frumuseți.
Elegii duineze -numite astfel după castelul Duino, aflat pe malul Adriaticii, nu departe de Triest - ele evocă locuri în care Rainer Maria Rilke a meditat și a conceput unele din creațiile sale (1912- 1922)- și Sonetele către Orfeu (1922) alcătuiesc operele capitale ale lui Rainer Maria Rilke.






AMINTIRE (Erinnerung)
        (1902)

Poezia
Amintire face parte din volumul Cartea imaginilor (Das Buch der Bilder, 1902).

”Amintirea” din poezia lui Rilke evocă un proces psihic complex, care presupune apropierea și depărtarea de lucrul contemplat, apoi redescoperit, adus într-o lumină difuză a conștiinței care nu mai păstrează liniile lui reale, apăsate, ci numai ceea ce formează esența lui intuită. Versurile din Amintire ilustrează momentul final al actului creativ descris de Rainer Maria Rilke.

Este momentul depărtării de spațiul și timpul real, al decantării imaginilor și al așteptării clipei de revelare a feței ascunse a lumii, prin cuvântul iscat, care mântuie faptele de uitarea definitivă.


Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit
viața să ți-o mărească la nesfârșit.
Aștepți ce de altă tărie ține,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.


În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur și brun.
La țări te gândești, ce-ai străbătut,
la chipul și la veșmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Și știi dintr-o dată: aceasta a fost.
Și te ridici și-n față vezi spaima,
figura și taina
unor ani ce-au trecut



.Souvenir !