joi, 24 noiembrie 2011

POEZIE LATINĂ - LUCRETIUS




TITUS  LUCRETIUS  CARUS
          (97 - 58 î. Hr.)

Viața genialului autor al
Poemului naturii, despre care nu avem decât știri cu totul restrânse, se confundă cu opera lui monumentală.

Poemul naturii (De Natura rerum) - alcătuit din 6 cărți - unic în genul lui în literatura latină și universală, își propune să ne înfățișeze - cu mijloace poetice desăvârșite, la cel mai înalt grad de tensiune artistică și umană - doctrina filozofului grec Epicur.

Filozof și poet materialist, Lucrețiu țintește prin Poemul său să-i elibereze pe omeni de temerile ce le sunt inculcate de credințele deșarte în zei, de reprezentările mitice și fantastice în care el combate, cu logică și pasiune, tot atâtea frâne și opreliști în calea progresului umanității.

Rațiunea, ea singură, și luminile ei pot explica în concepția poetului  nașterea luminilor și feeria Universului.

Atomii și legile fizice, materiale care guvernează alcătuirea, evoluția și ființarea corpurilor, a lucrurilor ca și a ființelor, constituie ”materia poetică” din care e clădit
Poemul naturii.

Blamat de gânditorii idealiști pentru concepția sa materialist-științifică, chiar și  cei mai înverșunați apologeți ai viziunii idealiste a lumii n-au putut să nu recunoască geniul poetic al lui Lucrețiu, energia și patetismul lui inimitabil, forța sa artistică cu care știe să anime natura și să ne facă să înțelegem cauzele reale ale suferințelor și temerilor omenești.

”Sublimul Lucrețiu” cum îl numește confratele său Ovidiu, a fost prețuit de generații și generații de scriitori care au fost influențați de opera sa și de desigur, de numeroșii săi cititori.









POEMUL NATURII

INVOCAȚIE CĂTRE VENUS
           ( I, 1 - 49)


Tu, născătoarea ginții lui Enea,
Tu, zeilor ș-al oamenilor farmec,
O, Venus, rod de viață, care pururi,
Sub bolta cea de stele călătoare,
Împoporezi câmpiile mănoase
Și marea purtătoare de corăbii;
Prin tine doar tot neamul de ființe
Începe-se și, scos din întuneric,
Prin tine vede-a soarelui lumină.
Din calea ta fug nourii, zeiță,
Și vânturile; iscusit, pământul
În drumul tău așterne flori suave
Și ție râde linul mării, ție,
Scăldat în valuri de lumină, cerul
Zâmbește blând ! Când zori de primăvară
S-au revărsat, și roditorul zefir
Descătușat începe iar să bată,
Atunce zburătoarele din aer
Vestesc întâi sosirea ta, zeiță,
De focul tău la inimă pătrunse,
Și ca turbate, vitele tot zburdă
Pe pajiștile cele desfătate,
Și ape repezi trec înot: robită
De tine, fiecare te urmează
Oriunde vrei s-o duci pe fiecare,
Pe mări, pe munți, pe râurile-n clocot,
Pe verzile ogoare și prin cuiburi
Tu, strecurând iubirea dulce-n piepturi
La toate vietățole, pe toate
Le-ncingi de dor să-și veșnicească neamul.
Fiindcă dar tu singură natura
O cârmui, și pe țărmurii luminii
Nimic nu poate-ajunge fără tine,
Nici bucurie nu-i, nici desfătare,
Pe tine eu acum te vreau părtașă
Să-mi fii la scrisul versurilor mele,
Pe care mă încerc a i le face
Lui Memmius al meu despre natură,
Lui Memmius, care-ai voit, zeiță,
Oricând mai sus ca alții să se-nalțe,
Încununat cu daruri întru toate.
Deci tu cu-atâta mai vârtos, o, zee,
Dă farmec veșnic graiurilor mele !
Iar trebile războiului într-asta
Pe mări și pe uscaturi, pretutindeni,
Tu fă-le să adoarmă liniștite !
Căci numai tu poți ajuta cu pacea
Pe muritori: războaiele cumplite
Le poartă Marte, zeul cel puternic
În arme, care-adeseori s-aruncă
La tine-n brațe, doborât de rana
Cea veșnic-a iubirii: cu grumazu-i
Rotund lăsat pe sânul tău,  nălțându-și
Spre tine ochii donici, el te soarbe
Cu ochii și te jinduie pe tine;

Răsufletu-i fierbinte i s-atârnă
De gura ta. Pe-acesta tu, zeițo,
Cum stă culcat pe spate, înfășoară-l
Cu trupul tău cel sfânt și dulci cuvinte
Șoptește-i tu din gură, preamărito,
Și cere-i pacea pentru Roma noastră !
Căci eu nu pot cu inima-mpăcată
Să cânt natura-n zile de restriște
Și nici ilustrul Memmius nu poate
În vremuri ca aceste să nu vie
În ajutorul tuturor.




ÎN FENOMENE SE DĂ O LUPTĂ
       ( II, 569 - 580)

Pentru aceea, nici puterea morții
Nu poate birui pentru de-a pururi,
Nici îngropa ființa pe vecie,
Și nici puterile vieții, care
Urzesc și fac să crească toate, nu pot
Să veșnicească cele zămislite.
Din veșnicie s-a încins rîzboiul
Atomilor, și biruie când unii,
Când alții; pururi forțele vieții
Sunt când învingătoare, când învinse:
Cu bocetul de moarte se amestecă
Și țipătul pe care-l scot copiii
Când vin întâi pe țărmurii luminii;
Și nici o noapte după zi nu vine
Și nici o auroră după noapte,
Fără s-audă vaierele pruncilor
Și plânsetele-nsoțitoare morții,
Cernitului convoi de-nmormântare.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu