luni, 6 februarie 2012

DRAMATURGIA SECOLULUI XX


http://images.vogue.it/imgs/galleries/peole-are-talking-about/last-short-news/014302/42-33853317-2353077_0x440.jpg

Luigi Pirandello


În marea diversitate de teme și forme ale dramaturgiei din sec. al XX-lea este foarte dificil de găsit un criteriu de clasificare, de ordonare a operelor și personalităților literare.

Totuși, putem distinge, sub raport tematic, trei direcții principale: - socială
                   - psihologică
                   - sensului existenței

Sub raportul formei putem urmări cele mai importante curente și orientări :

  • expresionismul
  • existențialismul
  • avangarda
  • drama poetică
  • teatrul absurdului




Desigur, că între cele trei teme principale există numeroase și complexe interferențe, socialul, psihologicul și filozoficul putând să apară ca planuri diferite de semnificație în cadrul uneia și aceleiași opere. De asemenea, ele se întâlnesc și în creațiile moderne menționate.


Teatrul modern are ca principali precursori, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, pe Henrik Ibsen, August Strindberg și Anton Pavlovici Cehov.


Grandioasa operă a lui Ibsen conține atât dimensiunea socială (în dramele Stâlpii societății, Un dușman al poporului) cât și pe cele psihologică în (Hedda Gabler, Rosmersholm) și simbolică (Constructorul Solness, Când noi, morții, vom învia), care vor fi dezvoltate de dramaturgii ce-i vor urma.




Opera dramaturgului suedez August Strindberg reprezintă o îmbinare între naturalism (Tatăl, Domnișoara Iulia) și simbolism (Visul). Dramele sale sumbre, în care subconștientul și tema imposibilității oamenilor de a se înțelege unii pe alții joacă un rol important, conțin elemente care fac din el un precursor al  expresionismului.




Prezentând căderea aristocrației ruse înlocuite de burghezie (Livada cu vișini) și tristețea sufocantă a unei vieți provinciale ucigătoare de idealuri (Unchiul Vania, Trei surori), A.P. Cehov înnoiește și formele de expresie ale teatrului.




Tematica socială este reprezentată de dramaturgi atât de diferiți, ca G.B. Shaw, care supune unei ironii mușcătoare ipocrizia societății din Anglia victoriană și eduardiană, Maxim Gorki, care urmărește frânturile de umanitate în straturile cele mai decăzute și mai mizere ale societății (Azilul de noapte) și surprinde artistic contradicțiile resești de la începutul secolului (Micii burghezi, Dușmanii), Sean O'Casey, luptător pentru libertatea Irlandei natale (Plugul și  stelele), Bertold Brecht, creatorul ”teatrului epic” puternic angajat politic, sau Arthur Miller, cronicar al contradicțiilor societății americane (Toți fiii mei, Moartea unui comis voiajor). În opera sa dramatică (Misterul buf, Ploșnița, Baia) poetul Vladimir Maiakovski pune mijloacele artistice ale avangardei  (dezvoltate, îndeosebi, pe linia grotescului) în slujba unei satire realizate de pe pozițiile unui spirit revoluționar.


Profitând, ca și romanul, de pe urma dezvoltării psihologiei, dramaturgia  investighează cu mijloace specifice profunzimile personalității umane în numele interesului pentru ”viața interioară” (Maurice Maeterlinck), punând în termeni artistici problema raportului complex dintre esență și aparență, dintre persoană și mască (Luigi Pirandello) și aducând pe scenă, în situații dramatice, răbufnirile impulsurilor subconștiente refulate (Eugene O'Neill).




În dramele sale, Jean-Paul Sartre dezbate, în spirit existențialist, problematica destinului uman (Muștele, Cu ușile închise), pe care o corelează, într-o piesă ca Diavolul și bunul Dumnezeu, cu tematica socială.




Sensurile existenței sunt abordate și în formele de teatru mitic și poetic.




Scriitori francezi ca Jean Giradoux (Războiul Troiei nu va avea loc, Electra ) și Jean Cocteau (Mașina infernală) adaptează într-un mod spiritual mituri antice și realități moderne, cultivând ironia și paradoxul.




Dramaturgii William Butler Yeats (Umbre pe ape) și John Millington Synge (Deirdre a durerilor) dau viață scenică tradițiilor, legendelor folclorice și personajelor mitice ale istoriei irlandeze în piese cu un pronunțat caracter  poetic.




Federico Garcia Lorca surprinde în dramele sale (Nunta însângerată, Yerma, Casa Bernardei Alba) amestecul de pasiune, simbol și tragică violență, caracteristic pământului spaniol.




Creațiile dramatice ale lui Paul Claudel (Ostaticul, Pantoful de mătase) și T.S. Eliot (Omor în catedrală) tind spre o sinteză poetică a miturilor creștine, tradițiilor tragediei antice și formulelor teatrului modern.




Preocuparea pentru mit se manifestă și în teatrul expresionist, interesat nu de individual (personajele sale sunt adesea generice: Femeia, Soldatul, Milionarul), ci de esențe, de forțele obscure care animă omenirea, precum în dramele lui Frank Wedekind, Walter Hasenclever sau Lucian Blaga.


Teatrul de avangardă, care are un precursor în francezul Alfred Jarry (Ubu rege), trece prin dadaism și suprarealism - într-o totală libertate a imaginației și o negare a oricăror convenții - până la teatrul absurdului, afirmat în piesele lui Eugen Ionescu (Cântăreața cheală, Scaunele, Lecția) și Samuel Beckett (Așteptându-l pe Godot).




Absurditatea situațiilor și dialogurilor din aceste creații dramatice urmăresc să exprime caracterul absurd al existenței în condițiile imposibilității de comunicare între oameni.


Specific acestor piese este și caracterul de ”farsă tragică”, rezultat din amestecul dintre tragic și comic în exagerări grotești și exprimând neliniștile omului contemporan.




Unele opere ale reprezentanților ”farsei tragice” (Rinocerii de Eugen Ionescu, Fizicienii de Friedrich Durrenmatt, Biedermann și incendiatorii de Max Frisch) reprezintă parabole ale unor situații caracteristice lumii moderne.




Evoluția dramaturgiei este însoțită și de o dezvoltare a artei spectacolului teatral, ale cărei variate posibilități de expresie contribuie la potențarea valorilor textului dramatic.




Secolul XX  a marcat și o deosebită dezvoltare a criticii literare, care, profitând de progresul altor domenii ale cunoașterii (critica filologică a textelor, lingvistică, sociologie, psihologie, matematică, etc), și-a diversificat modalitățile de abordare a fenomenului literar, propunând lecturi noi ale operelor literare.



https://fiberluxe.files.wordpress.com/2012/08/ionesco01.jpg



2 comentarii:

  1. Un articol extrem de util.Mi-a picat excelent tocmai cand mi-am propus sa citesc mai multa dramaturgie. Multumesc mult!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă bucur extrem de mult că am fost de folos, Angela, acesta și este scopul blogului. Și eu îți mulțumesc pentru vizită și comentariul tău atât de amabil ! Să ai sărbători de iarnă pline de veselie și foarte, foarte fericite !

    RăspundețiȘtergere