joi, 12 iulie 2012

BUCĂTĂREASA și MÂNCĂTORUL DE OAMENI de André Glucksmann (fragmente)








DISCURSURILE SUPUNERII
           VOLUNTARE



      ” De unde a luat atâția ochi cu care
            vă spionează, dacă nu i l-ați dat
            voi ? Cum de are atâtea mâini ca
            să vă lovească, dacă nu le ia de
            la voi ? Picioarele cu care vă
            calcă orașele, de unde le are, dacă
            nu sunt ale voastre ? Cum să
            aibă vreo putere asupra voastră
            dacă nu prin voi ? Cum ar îndrăzni
            să vă atace dacă n-ar fi în înțelegere
            cu voi ? Ce v-ar putea face dacă
            n-ați fi tăinuitorii hoțului care vă
            pradă, complici ai ucigașului care
            vă omoară și trădători vouă
            înșivă ?”

                Ettienne de la Boetie

Geografiile ”umane” ale Rusiei editate în universitățile obiective și bine documentate din occident n-au relevat niciodată contururile Arhipelagului Gulag. Economiștii și sociologii noștri nu și-au extins niciodată studiile asupra eminentei funcții economice și sociale a muncii silnice în secolul XX. Istoricii Revoluției sovietice nu scriu istoria contrarevoluției care sălășluiește în ea. Specialiștii sfârșesc prin a fi prizonieri ai obiectului lor de studiu; lumea sovietică trăiește învăluită în atmosfera ei lingvistică, o ceață deasă în care observatorul se rătăcește - nu se vorbește de ”Revoluție”, de ”Socialism”, de ”Proprietate colectivă”, de ”Planificare națională” ? Nu înțelegem nimic din Rusia dacă nu medităm la cuvintele folosite; dar a reflecta la maniera de a vorbi despre ea înseamnă deja a vorbi despre ea, a-i vorbi.

Povestea vorbelor, poveste de dragoste: felul de a vorbi despre ceva aparține obiectului despre care vorbim și, reciproc, obiectul despre care vorbim, oricât de depărtat, de exotic ar putea părea, este de multă vreme obiectul gândurilor noastre. Dacă Arhipelagul se vădește a fi pentru specialiștii noștri un ținut necunoscut, aceasta se întâmplă deoarece sclavagismul constituie un aspect al culturii noastre despre care nu vrem să știm nimic.

U.R.S.S.-ul consacră traficului de cuvinte un consum de energie incalculabil. Cel care s-a dedicat în principal acestui scop este ”tribul instruit”, o nouă  mică burghezie ale cărei grade ierarhice și diplome au  înlocuit titlurile de proprietate. În laboratorul acustic al Primului cerc  se urmărește identificarea vocilor (asemenea amprentelor digitale). Să reunești deținuți folologi, fiziologi, etc. și să le ceri să izoleze în mod științific amprenta vocală, iată un lucru ce poate părea absurd, deși deloc neverosimil (cercetarea științifică în materie de ascultare telefonică duce, pe alte căi, la același progres științific și ”moral”). Dar să recunoști, după cuvintele folosite, profilul ideologic al fiecărui cetățean, iată o artă deja suverană în U.R.S.S. Acest progres al științelor umane a fost net favorizat de teroarea care frânge obișnuința contactului firesc, spontan, între oameni; legea suspecților dictează până și tăcerea soțiilor, a mamelor deținuților care stau în fața închisorii:

Fiecare gândea că pe Petea al ei îl arestaseră fără motiv, dar că bărbatul acelei femei sau al acesteia este un trădător de patrie, un sabotor, un spion...Cel mai bine era să te ții la distanță de celelalte, cât mai departe cu putință.” - Lidia Ciukovskaia, La Plongee

A stăpâni limbajul este, pentru guvern, o necesitate. Judecați și dumneavoastră:
”Muncitorii salariați lucrau mai aproape de suprafață, la nivelele superioare, iar noi, la fund de tot, la al nouălea, al zecelea nivel...Ei aveau mașini cu tracțiune electrică, progres, ce mai ! Dar noi, noi împingeam vagonetele cu mâna...Ei lucrau șase ore pe zi, noi douăsprezece. Ei mâncau cum se cuvine, iar nouă ni se dădeau patru sute de grame de pâine pe zi și nimic altceva. Dacă nu ne îndeplineam norma, nu primeam decât două sute, dacă se mai întâmpla o dată, o sută...și așa mai departe, până la zero. Un cerc vicios sau mai precis un cerc mortal. Cu cât primeam mai puțină mâncare, cu atât mai puțin puteam lucra și cu cât lucram mai puțin, cu atât primeam mai puțină mâncare...Și asta nu-i nimic. Unii dintre noi mâncau cadavre: tăiau câte un mușchi și-l fierbeau...” - Lidia Ciukovskaia, La Plongee

În asemenea împrejurări, care guvern conștient de responsabilitățile sale ar putea refuza să intensifice cercetările lingvistice ? Nu trebuie oare ca muncitorii liberi să-și înghită masa frugală, dar cinstită și să sfredelească cu picamerul fără a-și pune prea multe întrebări despre înfometații de la etajele inferioare ? Nu trebuie oare să li se îndoape creierul și mai ales gura cu fraze gata făcute, ușor de controlat, să fie învățați să nu compare cele șase ore ale ”lucrătorului fruntaș” cu cele douăsprezece ore ale ”dușmanului poporului ” ? Printre importantele contribuții în domeniul lingvistic trebuie amintite cele ale gardienilor care-i fac pe deținuți să tacă și cele ale câinilor asmuțiți asupra lor. Aceștia din urmă au contribuit mult la dezvoltarea literaturii sovietice, dar Aragon i-a uitat pe nedrept în  elogiul său: fără amintirea, spaima și anticiparea mușcăturii lor, fostul deținut Bilibin ar fi reușit oare să-și sublimeze experiența ? Ar fi avut el talentul de a evoca fostul său lagăr, transfigurându-l după canoanele ”literaturii de avangardă ” ? Sub pana lui, iadul devine mina model în care muncitorii participă la întrecerea socialistă și unde până și un copil de cinci ani știe că Șeful cel mare nu permite să fie persecutat nici cel mai neînsemnat lucrător...Să-i ascultăm cu atenție pe literații sovietici și să deslușim zgomotul de fond, lătratul câinilor polițiști.





POLIȚIA NEURONILOR

Secretele acestor schimbări lingvistice nu sunt la îndemâna membrilor Uniunii Scriitorilor. Un simplu substitut de procuror din Republica Socialistă Sovietică Turkmenă cunoaște legile care generează vocabularul oficial: ”Vei pleca pe un șantier al tineretului comunst. Vei fi un tânăr comunist”, anunță acest vesel personaj, expediindu-l pe muncitorul Marcenko, pentru șase ani, într-un lagăr de muncă.

Întorcându-mă în celulă, mi-am amintit de șantierele unde lucrasem. Pe lângă fiecare șantier se înălța un lagăr: sârmă ghimpată, gherete, santinele, tineri comuniști în haine vărgate...” - Marcenko, Mon Temoignage, Seuil, 1970


Economistul și istoricul scapă adesea din vedere investițiile lingvistice care au fost necesare pentru  defrișarea terenurilor virgine și înălțarea marilor combinate de către...tineretul comunist rus (”Comsomol”).  ”Încă din primele zile, au folosit cărți măsluite în loc de cuvinte” - N. Mandelștam, Contre tout espoir.

Ce este inteligența ? întreabă Diomca în Pavilionul canceroșilor, altceva decțt să studiezi, răspunde deținutulKostoglotov, ”Ce este ? Să crezi ce-ți văd ochii, să nu crezi ce-ți aud urechile”. Tânăra ziaristă care ”urcă” și se pregătește pentru o carieră de scriitoare îi propune lecția oficială:

Nimic mai simplu decât să iei ca atare un fapt deprimant și să-l descrii...Să descrii ceea ce este e mult mai simplu decât să descrii ceea ce nu este, dar știi că va fi. Ceea ce vedem azi cu ochiul liber nu este neapărat adevărul. Adevărul este ceea ce trebuie să fie, ceea ce va fi mâine. Or, tocmai ziua de mâine, minunata noastră devenire trebuie descrisă...” - Le Pavillon des cancereux.

Ca ochiul să nu vadă, nici să nu vorbească, trebuie să întorci cuvintele împotriva văzului să astupi urechile cu câlți de viitor fericit, să înfunzi protestul în gâtlej, să închizi gurile, să pironești mâinile: să abolești cele cinci simțuri, să suprimi judecata, ca să subziste numai cuvântul oficial, pardon, științific.

Această ”Nouă limbă” (Orwell) izbește cu schemele, formulele și cuvintele ei cheie. Abuz al tehnicilor de  comunicare în masă, propagandp și încă ceva pe deasupra. Ea modifică, martirizează și rupe legăturile dintre cuvinte, experiența noastră sensibilă și sensibilitatea noastră. Important nu este că zice, ci că interzice. Dacă o asculți cu atenție, nu spune de fapt nimic:

Nu sunt cuvinte, ci cochilii goale. Tetine. Știți, din cele care se dau bebelușilor. Fără lapte. La fel și cuvintele astea: nu au conținut. Nu e nimic în ele. Nu sunt fraze, ci combinații de semne (...). Nu sunt gânduri, ci clișee gata fabricate. Îți dai seama din monotonie...din ordinea cuvintelor...din sintaxă...din ton...din intonație. - L. Ciukovskaia


Să bați la cap, șase ore în șir, ca la fasole, să ocupi tribuna în fața unui auditoriu silit să țină ochii deschiși și mâinile pregătite să aplaude înseamnă oare, pentru Stalin și succesorii lui, altceva decât: nu vreau, nu se poate să fiu întrerupt ? Pentru deținuții în agonie, pentru nevestele și copiii lor în lacrimi, pentru țăranii șerbi, pentru muncitorii nefericiți, pentru intelectualii anihilați cu injecții, pentru toți, gardianul rostește cu gravitate, primul secretar repetă cu autoritate, filozoful materialist-și-dialectic comentează apelând la teorie una și aceeași poruncă, unicul înțeles al marxismului rusesc: ”Gura !”








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu