miercuri, 25 iulie 2012

JOHANN WOLFGANG von GOETHE - POEZII








Ucenicul vrăjitor


Iar s-a dus în târg batrânul
Maistru vraci, şi-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale !
Ştiu pe dinafară
Farmecele lui,
Şi minuni, ca dânsul,
Fac, fără să-i spui.
Iute ! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare !
Vino dar, mătură roasă!
Ia-ţi mantaua zdrenţuroasă !
Slugă-ai fost, fii iară slugă !
Fă-mi pe voie dintr-o fugă !
Capătă-ţi picioare,
Sus răsară-ţi cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Doniţele-n trap !
Iute ! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare !
Iată-mi-l fugind pe cale !
Umple doniţele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară !
Colcăie-n bazin,
Saltă, creşte apa,
A, dar este plin !
Ho! străine !
Scalda-i plină
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine !
Vorba mi-a pierit din minte !
Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fuse !
Fuge, vai, şi vine-n grabă !
Mătură, de-ai fi de treabă !
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, şi mii de râuri
Cad pe capul meu !
Şaga-i şagă,
Nu-mi mai place !
Stai, tu, drace !
Încă râde ?!
Inima-n răcori mi-o bagă !
Ce ochi crunţi! Ce schime hâde !
O, dar ai ieşit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri ?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni !
Mătură netoată,
Stai pe loc, îţi spun !
Băţ, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!
Nu ascultă ?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ţi potolesc eu zorul !
Iată-mi-l! Târâş s-arată !
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mântui tot cuvântul,
Una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir !
Pot s-aştept acuma
Şi să mai respir !

Iată ! Iată !
Că învie
Şi-mi îmbie
Doniţi pline
Doi acuma dintr-o dată !
Ajutor, puteri divine !

Şi aleargă! Curg pâraie,
Pretutindeni prin odaie !
Ce privelişte avană !
Vraciul! — Maistre, fă-ţi pomană !
Duhurile tale,
Doamne,-şi fac de cap
Le-am chemat, şi-acuma
Nu mai pot să scap !

— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrânul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme !



Cântec de mai

Totul serbează
Şi cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur !

Şi tremură orice
Frunză pe ram !
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam !

Dorul din piept
Nu-l stăvileşti !
Să vezi! Să auzi !
Acum să trăieşti !

Iubire! viaţa
Îţi este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă !

Tu dărui – frunză
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip îngeresc !
O, cum mă iubeşti !
Cum te iubesc !

Când lăcrămioara
Răsare-n desiş,
Şi pasărea – cerul
Îl ia pieptiş !

Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viaţă
Şi bucurie !

Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi !

(Trad. Nicolae Dabija)




Dedicaţie



Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;
Să vă reţin, acum, abia născânde ?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins ?
Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde
Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinereşte
De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieţii labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmăşie,
Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n paşnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcneşte rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.

(Trad. Șt.Aug.Doinaș)




Dragoste fără odihnă

Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas !
Nici răgaz, nici popas !

Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte !

Cum să mă rup ?
Spre codru s-apuc ?
Totu-n zadar !
Vieţii altar,
N-ai pace, nu

(Trad. - Maria Banuș)




Alinare-n lacrimi


De ce eşti oare-atât de trist
Când totul e voios ?
Ţi se cunoaşte după ochi,
Ai plâns, neîndoios.

"Şi chiar acum de-am lăcrimat, stingher,
Mi-am plâns durerea mea,
Şuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia."

Voioşi prietenii îţi spun:
La pieptul nostru, vin' !
Şi orişice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.

"În larma voastră, nici ghiciţi
De unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
De-i dorul cât de greu."

Ci hai mai iute, fruntea sus !
Atât de tânăr eşti !
La anii tăi ai doar puteri
Şi-avânt să cucereşti.

"Să cuceresc aceasta, nu,
Căci prea departe mi-i.
Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos
Ca steaua din tării."

La stele n-ai ce să râvneşti;
Splendoarea lor sorbim
Şi fermecaţi privim în sus
Spre-al nopţii cer senin.

"Şi zi de zi, privesc în sus
Departe, fermecat;
Lăsaţi-mi nopţile să plâng,
Cât plânsul n-a secat."

Trad. - M. Banuș


Dor fericit

Înţelepţii doar s-o ştie
Căci mulţimea joc îşi bate !
Vrea să laud viaţa vie,
Dorul morţii-nvăpăiate.

În a nopţilor răcoare,
Ce-n iubire zămisleşte,
Te cuprinde-o-nfiorare,
Pe când candela luceşte.

Se desface-mbrăţişarea
Din a beznelor stihie,
Răscolit asculţi chemarea
Spre suprema cununie.

Depărtarea nu te-abate,
Vii în zbor, vii ca vrăjit,
În luminile visate,
Flutur mic, eşti parjolit.

Şi atât cât n-ai ăst dor:
Pieri şi iarăşi fii !
Eşti un jalnic călător
Peste triste glii.

Trad. - M. Banuș




De luat aminte



Ah, ce poate omul cere ?
Ce-i mai bine: pacea-n sine ?
Să se-agaţe cu putere ?
Să se vânture-i mai bine ?

O căsuţă să-şi dureze ?
Corturi să ridice-n cale ?
Stâncii să se-ncredinţeze ?
Chiar şi stânca se prăvale.

Ce îmi şade, n-o să-ţi şadă !
Fiecare să vegheze,
Unde-i locul să se-aşeze
Şi cum stă ca să nu cadă !

Trad. - M. Banuș



Despărţire

Ochii ei şoptesc iubirea,
Buzele-mi nu spun nimic.
Grea, ce grea e despărţirea
Chiar pentr-un bărbat voinic.

Triste sunt şi parcă plâng
Şi se cheamă-n limbă mută:
Mâinile ce ni se-ating,
Buzele ce se sărută.

Cum pe vremuri, jucăuşo,
Îţi sorbeam al gurii mied,
Şoapte – floare de brânduşă
Ce-a ieşit de sub omăt.

N-o să-ţi fac coroană iară,
Roze-n mână n-o să-ţi pun.
O, Francisca,-n primăvară
Ne-a ucis un ger nebun.

trad. Nicolae Dabija




Extaz al tristeţii


Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de veşnică dragoste !
O, cât de pustie, de moartă lumea apare

Ochiului ce-aproape uscat e.
Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de-amarnică dragoste.




Departe în mine


În gând te am,
Când razele de soare
Pe mare cad;
În gând te am,
Când luna pe izvoare
Străluce-n vad.

În ochi te am,
Când pe poteci de munte
În praf mă-nec;
Şi noaptea, când
Pe vreo îngustă punte
Cu tremur trec.

În zvon te am,
Când se înalţă valuri
Şi larmă fac;
Şi când ascult
În pacea de pe dealuri
Cum toate tac.

Departe-mi eşti,
Ci-n toate ale mele
Te simt aci!
E ceas de-amurg,
Curând clipi-vor stele,
Oh, de-ai veni !

trad. Paul Abucean



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu