Literatura popoarelor: CARDINALUL de RETZ 1614

Critica și istoria literară se reîntorc frecvent la MEMORIILE lui Jean-Francois de Gondi, cardinal de Retz. Acest omteres și comparația cu Saint-Simon, comparație care nu poate omite diferența de proporții artistice, arată calitatea modernă a acestor memorii, contemporane cu cele ale englezului Pepys și totuși atât de deosebite ca factură.

Retz a fost o figură importantă în mișcarea Frondelor, ultima încercare a nobilimii franceze de a se elibera de puterea centralizatoare a monarhiei, mai înainte de a se strânge supusă în jurul curții lui Ludovic al XIV-lea.

Retz nu a avut rolul dominant pe care-l descrie în MEMORII - comentatorii operei sale stăruie asupra exagerărilor și asupra tendinței memorialistului de a-și atribui o anvergură negativă, de a se înfățișa mai cinic, mai diabolic decât a fost - dar se știe că acest pericol pândește orice scriitor de momorii și jurnale - dar este adevărat că, viața lui Retz se concentrează în jurul Frondelor. După o tinerețe plină de dueluri răsunătoare și plină de aventuri galante, deși nu lipsită de preocupări politice și istorice - a scris o istorie a conjurației lui Fiesco, scriere care l-a făcut pe Richelieu să-l socotească ”o minte primejdioasă” - Retz s-a aruncat din plin în vâltoarea rebeliunii aristocratice. Eșecul Frondelor a atras asupra lui exilul și dizgrația regală. A obținut cu greutate permisiunea de a se întoarce în Franța, fără a potoli cu totul severitatea lui Ludovic al XIV-lea.

Departe de curte, și-a scris memoriile care au apărut prima oară postum, în 1717.

MEMORIILE narează viața lui Retz până la 1666 și se opresc mai mult asupra perioadei răscoalelor. În opoziție cu însemnările spontane, pe care în aceiași ani le așternea la Londra Samuel Pepys, memoriile cardinalului de Retz sunt - cu toate neglijențele stilistice ale unui mare senior - literatură strplucitoare, excelând în portrete construite sintetic, cu cinism subliniat.

Printr-o curioasă revenire a comparației lumii cu teatrul, vorbește de ”scenă” și de ”spectacol”, subliniază în momentele de mare tensiune aspectele de farsă. Astfel e descrierea mereu citată a consfătuirii din apartamentul Annei de Austria, atunci când Regența a încercat să-l câștige pe Retz de partea curții. Puterea de observație morală și voiciunea intelectuală împiedică aceste pagini să cadă în artificiu. Iar arta portretistului este excepțională, prevestindu-l pe Saint-Simon prin capacitatea de a surprinde unitar diversitatea unui caracter și contrastul dintre comportarea studiată și adevărul interior.

MEMORII - (MEMOIRES)

PARTEA ÎNTÂI (fragment)

II. PRIMELE CONJURAȚII:

RETZ și RICHELIEU

De îndată ce am luat hotărârea să mă pun pe învățătură, am luat-o și pe aceea de a mă ocupa din nou de rătăcirile domnului cardinal de Richelieu; și, deși chiar cei apropiați mie s-au împotrivit hotărârii, fiind de părere că această materie nu e bună decât pentru pedanți, m-am ținut de planul făcut: am îmbrățișat cariera și mi-am început-o cu succes. De atunci, mi-a fost înțesată cu toate persoanele de vază ale profesiunii. Dar întrucât am fost cel dintâi de la cardinalul de Richelieu încoace, gândul meu i-a plăcut; și acest lucru, adăugat vorbelor bune pe care domnul Mare-maestru (șeful casei regale) mi le punea zilnic pe lângă el, l-a făcut să vorbească de bine despre mine în două sau trei rânduri, să-și exprime o îndatoritoare mirare că nu i-am făcut niciodată curte, și chiar să poruncească domnului de Lingendes (predicator francez, intim al lui Richelieu), care a ajuns mai târziu episcop de Macon, să mă duc la el.

Iată izvorul primei mele dizgrații: căci în loc să răspund avansurilor lui și stăruințelor depuse de domnul Mare-maestru ca să mă silească să mă duc, le-am plătit pe toate cu niște scuze foarte răutăcioase. Am făcut pe bolnavul, am spus că plec la țară; în sfârșit, am făcut destule ca să las să se vadă că nu vreau să mă atașez de domnul cardinal de Richelieu, care era un om foarte mare, dar care avea în cel mai înalt grad slăbiciunea de a nu disprețui lucrurile mărunte; căci istoria CONJURAȚIEI LUI GIAN-LUIGI FIESCO, pe care o scrisesem la optsprezece ani, a scăpat, în epoca aceea, din mâinile lui Lauzieres (consilier al Parlamentului, prieten cu Retz), căruia i-o încredințasem numai s-o citească și fiind dusă domnului cardinal de Richelieu de către Boisrobert (poet francez, confident al lui Richelieu și unul dintre membrii fondatori ai Academiei Franceze), cardinalul a spus în gura mare, în prezența mareșalului D'Estrees (mareșal al Franței) și a lui Senneterre (om de stat francez):

- Iată o minte primejdioasă.

Cel de-al doilea i-a spus aceasta, în aceeași seară, tatălui meu, și a fost ca și cum mi-ar fi spus-o chiar mie.

Am continuat, îndemnat de propria mea conștiință, să am purtarea pe care nu mi-o impusesem până atunci decât îndemnat de ura personală a doamnei de Guemene (Anne de Rohan) împotriva domnului cardinal.
Succesul pe care l-am avut în susținerea Actelor (dispute pe teme date, între candidații la titlurile academice) la Sorbona mi-a stârnit gustul pentru acest gen de reputație. Am vrut s-o împing mai departe și mi-am închipuit că voi izbuti în domeniul predicilor. Am fost sfătuit să încep cu mânăstiri mici, unde m-aș obișnui încetul cu încetul. Am făcut tocmai contrariul. Am predicat la Înălțarea Domnului, de Rusalii, de Intrarea în Biserică, la micile carmelite, în prezența reginei și a întregii curți, și această îndrăzneală mi-a atras un al doilea elogiu al domnului cardinal de Richelieu. Pentru că atunci când i s-a spus că am predicat bine, a răspuns:

- Nu trebuie judecate lucrurile în funcție de eveniment. Este un om îndrăzneț.

Eram, după cum vedeți, destul de ocupat pentru un om de douăzeci și doi de ani...

Domnul conte (este vorba de contele de Soissons, prinț de sânge, eternul conspirator împotriva lui Richelieu), care începuse să resimtă o foarte mare prietenie pentru mine și de serviciul și persoana căruia mă atașasem foarte strâns, a plecat din Paris, noaptea, ca să se piardă în Sedan, de frică să nu fie arestat. A trimis după mine pe la zece seara. Mi-a spus ce are de gând. L-am implorat stăruitor să-mi îngăduie cinstea de a-l însoți. Mi-a interzis categoric, dar mi l-a încredințat pe Van-Broc, un lăutar flamand, omul căruia i se împărtășa mai mult ca oricui pe lume. Mi-a spus că mi-l dă în pază, să-l ascund la mine și să nu-l las să iasă decât noaptea. Am îndeplinit cât se poate de bine, în ceea ce mă privește, tot ceea ce mi se poruncise; căci l-am pus pe Van-Broc într-o polată, unde ar fi trebuit să fii motan ca să-l găsești. El, însă, n-a lucrat la fel de bine, căci a fost descoperit de portarul casei Soissons, cel puțin așa am bănuit; și m-am mirat foarte că într-o dimineață, la ora șase, mi-am văzut camera plină de oameni înarmați, care m-au trezit spărgând ușa. Domnul ”prevot de L'Isle” a înaintat și m-a întrebat înjurând:
- Unde e Van-Broc ?
- La Sedan, cred, i-am răspuns.
A înjurat și mai vârtos și a căutat în saltelele tuturor paturilor. I-a amenințat pe toți oamenii mei că-i va interoga. Niciunul dintre ei, cu excepția unuia singur, nu i-ar fi putut da informații; nu băgaseră de seamă polata, care într-adevăr era de nerecunoscut, și au ieșit foarte nemulțumiți. Vă asigur că o hotă de acest fel putea să-mi atragă, în ceea ce privește curtea, un nou bubluc. Iată alta.

Licența Sorbonei mi-a expirat; s-a pus problema să se anunțe lucrurile, adică să se declare în public, în numele întregului corp, cine au fost cei mai buni în actele lor; această declarație se face cu mari ceremonii. Am avut trufia să pretind primul loc și am fost convins că nu-l pot ceda abatelui de la Mothe-Houdancourt, care e în prezent arhiepiscop de Auch și aupra căruia este adevărat că am avut câteva avantaje în dispute.
Domnul cardinal de Richelieu, care îi făcea acestui abate cinstea de a-l recunoaște ca rudă, l-a trimis la Sorbona pe marele prior de La Porte, unchiul lui, ca să-l recomande. M-am purtat, cu acest prilej, mai bine decât se potrivea cu vârsta mea; căci de îndată ce am aflat, m-am dus la domnul de Raconis, episcop de Lavaur, ca să-l rog să-i spună domnului cardinal că, întrucât sunt conștient de respectul ce-i datorez, am renunțat la pretenția mea de îndată ce am aflat că ia el parte. Domnul de Lavaur a venit la mine chiar a doua zi de dimineață ca să-mi spună că domnul cardinal nu pretinde câtuși de puțin ca domnului abate de La Mothe să i se dea în mod obligatoriu locul pentru că i l-am cedat eu, ci pentru că îl merită el, așa încât nu i se putea refuza. Răspunsul acesta m-a înfuriat; eu n-am răspuns decât printr-un zâmbet și o adâncă plecăciune. Nu m-am lăsat și am luat primul loc cu optzeci și patru de voturi. Domnul cardinal s-a mâniat copilărește; i-a amenințat pe deputații Sorbonei că are să radă de la pământ tot ceea ce începuse să zidească acolo și mi-a făcut elogiul, iarăși, cu o acreală de necrezut.
Toată familia mea s-a îngrozit. Tata și mătușa mea De-Maignelais, care se vedeau, Sorbona și Van-Broc, domnul conte, fratele meu, care plecase în aceeași noapte, doamna de Guemene, căreia observau că-i sunt foarte atașat, doreau fierbinte să mă îndepărteze și să mă trimită în Italia.
Traducere de H.R.Radian

Tot ce rămâne de spus, pentru cei tineri mai ales, ca un îndemn la lectură, că evenimentele descrise se petrec în perioada în care se desfășoară și....aventurile celor trei mușchetari din celebrul roman al lui Dumas- tatăl. Poate doriți să aflați mai multe despre perioada aceea și nu ar fi rău dacă ați citi memoriile cardinalului de Retz.

Adaug și câteva portrete ale figurilor istorice din acea perioadă.