vineri, 24 august 2012

JEAN DE LA BRUYERE - CARACTERELE (fragmente)






La apariția cărții lui Jean de La Bruyere, CARACTERELE  SAU MORAVURILE ACESTUI VEAC (1688), contemporanii au fost unanimi în a exclama :„Stranie operă !”

Conținutul ei de critică socială directă și forma ei de prezentare, străină preocupărilor vizibile  de orânduire logică, totul le părea neobișnuit, nou; uimitor unora, scandalos altora. Astăzi, descifrăm în paginile lucrării lui La Bruyere filoane ideologice și tendințe literare proprii veacului clasic francez și, dincolo de acestea, fundalul  contradicțiilor monarhiei absolute, al ascuțirii contradicțiilor și luptei între clasele sociale ca un preludiu îndepărtat al revoluției de la 1789.

Echivalentul cărții lui La Bruyere ar fi, mai aproape de zilele noastre, un vast roman realist-critic, cum vor compune Balzac și toți ceilalți scriitori angajați pe calea deschisă de el. Aflăm astfel zugrăviri de medii, scene ale comediei sau chiar ale tragediei umane; portrete în abundență, unele ridicate până la valoarea unor tipizări reușite, cu viață interioară verosimil redată, și pe ici, pe colo crâmpeie de concepții asupra societății.

Nu mult după moartea lui La Bruyere, ducele de Saint -Simon schițează în MEMORIILE sale un astfel de tablou al timpului său. În secolul al XVII-lea însă, romanul nu era încă genul moloh de mai târziu, pe cale de a le devora pe celelalte, concurent nu numai al poeziei și teatrului, dar și al sociologiei și al moralei, oglindă credincioasă, în orice caz, al unei generații, la un moment dat al istoriei.

În vremea lui La Bruyere, romanul aștepta încă la porțile literaturii. Cu excepția ”Prințesei de Cleves” a Madeleinei de La Fayette, capodoperă de analiză psihologică, genul era pur recreativ. Rari erau autorii care să-l fi învigorat prin încorporarea unor frânturi din realitatea contemporană. Îi numărăm pe degetele unei singure mâini: CH. Sorel, Paul Scarron, Antoine Furetiere. Operele lor se răzlețesc în masa  romanelor de aventuri: pastorale, cavalerești, mondene într-un fals mediu istoric. De la Honore d'Urfe până la Madeleine de Scudery, ficțiunile acestea extravagante, desprinse de viața materială a timpului, dar nu și de visurile unei aristocrații cu fața întoarsă spre trecut, constituiau o puzderie de romane idealiste, de o prolixitate descurajantă, care îngăduiau prea puțin aprofundarea omului, a ghemului de contradicții din  sufletul lui, a comportării lui între niște semeni interesați a-i exploata slăbiciunile.

Este tocmai ceea ce căutau cunoscătorii de literatură în scrierile vremii. Iată de ce romanul este un tolerat în afara sferelor înalte ale literelor. Noileau nici nu-l  menționează în ”Arta poetică” a lui. De unde purcedea acest gust al francezilor pentru literatura cercetătoare a ascunzișurilor cugetului și inimii omenești ? Le venea de la concepția lor dogmatică despre creațiile spiritului, concepție preluată de la antici. Considerau izbutită opera înfăptuită cu talent, dar și după o serie de prescripții catalogate în numeroase manuale de poetică. Toate preluau preceptele ”Poeticii” lui Aristotel, din secolul al IV-lea î.e.n., cele din ”Epistola către frații Pisoni ” a lui Horațiu, ambele sporite de ample comentarii ale unor umaniști italieni din secolul al XVI-lea: Vida, Scaliger, Castelvetro, Robortello și alții.

Toți acești teoreticieni ai literelor insistau, printre altele, asupra ornamentului psihologic al ficțiunilor. Porneau de la un postulat utilitar: scopul suprem al literaturii este să înnobileze sufletul, să-l îndemne la acțiuni mărețe, să-l îndepărteze de patimile josnice. Țelul acesta lăudabil nu putea fi însă atins decât printr-o cunoaștere adâncă a omului, a facultăților inteligenței lui, a resorturilor lui lăuntrice, a moravurilor lui din cadrul societății.

Filozofia raționalistă a vremii îndemna către aceeași introspecție. Descartes însuși, în ”Tratatul despre pasiuni” (1649), rânduise, ca pentru folosința oamenilor de litere, o întreagă tipologie a impulsurilor de acest gen. Iată de ce întreaga literatură franceză a secolului al XVII-lea este orientată spre ”natură”, adică spre adâncirea firii omului și a comportării lui în societate.

De la Corneille înainte, i se cere tragediei un resort dramatic, adică o pasiune conducătoare a acțiunii. Admirația față de modelele date de Moliere impune comedia de caracter. Poezia epică le urmează exemplul și urmărește, ca și celelalte genuri, crearea de tipuri construite logic, acționând potrivit trăsăturilor sub care au fost înfățișate inițial.

Secolul al XVII-lea francez dezvoltă chiar un gen al aprofundării omului interior. Bogata literatură a moraliștilor ne pune la dispoziție un material imens pentru cunoașterea acestei orientări spre om, proprie vremii. Orientarea continua ipostaza supremă a umanismului Renașterii. Genul a fost într-adevăr întemeiat de ultimul mare umanist de atunci, omul care a regândit și a retrăit marile sisteme morale din antichitate, Michel de Montaigne. Între ”Eseurile”sale din 1580 și ”Caracterele” lui La Bruyere a trcut un secol și mai bine. S-au plecat, de atunci, asupra sufletului omenesc Blaise Pascal în notele pregătite pentru o apologie a creștinismului, ducele de La Rochefoucauld într-o serie de maxime amare și mulți alții. Din această incursiune în adâncurile lor și ale semenilor lor din juru-le nu s-a înapoiat nici unul deosebit de încântat. Dimpotrivă, n-au lipsit să noteze mizeria morală a omului din vremea lor, devorat de pasiuni, egoismul fiindu-i singurul fir conducător de-a lungul vieții.

Acest OM, când slab, când feroce, inteligent și instruit, era cel întâlnit de moraliști în saloane, în cercuri literare, în anticamerele Luvrului. Se discuta acolo tot despre om, despre înclinările și pasiunile lui, despre virtuți care nu-i serveau la mare lucru, despre lipsa de scupule aducătoare de averi și cinstiri. Exprimau concentrat, în maxime generalizatoare, constatările lor lipsite de iluzii și își făceau reciproc portretele morale, căutând să nu ascundă nimic din trăsăturile originalului.

Pe la mijlocul veacului, între 1650 și 1670 astfel de  jocuri de societate, vădind curiozități psihologice încă insuficient satisfăcute de literatură, erau foarte răspândite în  saloanele aristocrației din preajma curții. La Rochefoucauld, cardinalul Paul de Retz, ducesa de Montpensier și unii dintre oaspeții lor au lăsat portrete și chiar autoportrete, pline de observații fine, denotând capacitatea de pătrundere în tainițele sufletelor unor oameni obișnuiți cu disimularea printr-o îndelungată practică mondenă. Maxime și portrete abundă și în scrisori, pătrund și în teatru. ”Mizantropul” lui Moliere este un moralist de comedie de o luciditate și o dezamăgire egale cu ale lui La Rochefoucauld, iar Celimene, spirituala și  frivola cochetă indiferentă față de iubirea lui, strălucește în  arta portretului satiric, din care schțează în actul al II-leao întreagă galerie.

Concepția clasică despre literatura cu menire educatoare, saloanele înclinate spre cercetarea pasiunilor și moravurilor, o lungă tradiție a cugetărilor despre om pentru a-l cunoaște și a-l ameliora eventual, toate aceste curente și tendințe au creat climatul favorabil apariției celei mai complete oglindiri a societății franceze din apogeul monarhiei absolute, cartea lui La Bruyere.

Și înainte de a reda aici câteva caractere din cartea lui La Bruyere, am să vă reamintesc că literatura este...Univerală nu doar pentru că oamenii - caracterele - eroii - suferă, se bucură , au sentimente general valabile pe întreg globul pământesc dar....trec prin veacuri și...citiți și priviți cu atenție în jurul vostru.








I.  PREFĂCUTUL

Am putea înfățișa cusurul acesta ca fiind o lipsă de sinceritate atât în ceea ce spunem, cât și  în ceea ce facem. Prefăcut este omul care de față cu dușmanii lui se ferește să le arate ura ce le-o poartă. În  taină se năpustește asupra lor, iar când sunt de față îi ridică în slăvi. Când dușmanii lui au pierdut un proces, prefăcutul este gata să le arate părerea lui de rău. Nu arată că ar pătimi din pricina celor ce-l bârfesc, iar vorbele lor de ocară nu le pune la inimă. Vorbește cu blândețe cu cei nedreptățiți și care vin la el să-și arate nemulțumirile. Celor ce vin cu diverse treburi le recomandă să nu-l ocolească. Nu destăinuie altora nimic din ceea ce pune la cale, ci spune că mai are de gândit. Se preface că abia a sosit, că e prea târziu ca să poată pune treburile la cale, că nu e în apele lui. Când este rugat să sprijine un prieten aflat la nevoie, sau să-l împrumute, spune că are ce vinde pentru a-l ajuta, și chiar dacă nu are ce vinde, susține că are. Când a aflat o veste, se face că n-a aflat; tăgăduiește c-ar avea cunoștință de  unele lucruri; zice că nu-și amintește să fi ajuns la  o înțelegere. Uneori răspunde că problema îl preocupă, alteori că habar n-are de ea sau că i se pare ciudat cazul, iar alteori, în sfârșit, că și el a ajuns acum să fie de aceeași părere.

Într-un cuvânt, putem spune că e dibaci în a născoci răspunsuri de felul acestora: „ Nu am convingerea; nu cred; mă surprinde; ai zice că s-a transformat. La drept vorbind, nu mi-a prezentat lucrurile astfel. Ciudat ! S-o spui altuia ! Nu mă lasă inima să-ți dau ție crezare, dar nici să-l condamn pe el. Fii cu băgare de seamă; nu fi prea credul !”


Iată ce fel de vorbe și de vicleșuguri știe să descopere omul prefăcut și cum se dezice el. De aceste apucături dubioase trebuie să te ferești, mai mult chiar decât de otrava viperelor .




IV. GROSOLANUL

Grosolănia pare să fie necunoașterea bunei-cuviințe. Grosolanul este omul care vine la adunarea publică chiar și în ziua în care s-a îmbătat cu kykeon (băutură ieftină, cu gust îndoielnic); este omul care poate să susțină că parfumul nu e mai plăcut la miros ca usturoiul. Poartă încălțăminte mai mare decât piciorul lui. Vorbește cu glas tare. Nu are încredere în prieteni și rude, în schimb destăinuie slujitorilor lui cele mai importante secrete. Zilerilor care-i muncesc pământul le povestește tot ce a auzit în adunarea poporului. Când se așează pe scaun, ridică haina mai sus de genunchi și i se vede goliciunea (vorbește aici de costumul grec care se baza pe principiul drapării, nefiind cusut). Pe stradă, nu admiră și  nu rămâne mirat de nimic, afară numai dacă dă cu ochii de vreun bou, un măgar ori un țap. Atunci se oprește și rămâne cu ochii la ei.. În cămară, îmbucă grăbit de ici și de colo și bea numai vin curat (pe vremuri, dacă nu se îndoia cu apă, cum ar fi ”șprițul” de azi, era un indiciu al lipsei de cumpătare). Face curte slujnicei care frământă pâinea, dar se ferește să fie văzut; apoi îi dă o mână de ajutor ca să macine făina trebuincioasă pentru el și ai lui. Se ridică de la masă, ca să dea nutreț vitelor. Când bate cineva la ușă, aleargă cel dintâi; cheamă câinele și, apucându-l de bot, spune:„ Lui i-am încredințat spre pază moșia și casa”. Când încasează bani de la cineva, se uită la ei cu neîncredere, de teamă că n-ar avea greutatea cerută (a examina atent moneda nu poate fi decât o deprindere josnică, proprie cămătarilor); pretinde apoi alții în schimb. Dacă a dat cuiva cu împrumut un plug, un coș, o coasă ori un sac, nu-l părăsește gândul nici noaptea și nu poate dormi. Se scoală din așternut și pleacă în căutarea lor. Când coboară la oraș întreabă pe fiecare drumeț cât costă peștele, cu cât se vând pieile și dacă începând cu luna nouă vor avea loc concursuri tragice. Îl informează că îndată ce va ajunge la oraș se va tunde și că va cumpăra pește sărat de la Archia, fiindcă are drum pe la el.

La baia publică, îi vine să cânte; poartă ghete bătute în ținte.





VIII  NĂSCOCITORUL DE ȘTIRI

Năravul acesta te îndeamnă să plăsmuiești știri și fapte care să fie luate drept bune de alții. Născocitorul  este omul care întâlnindu-și un prieten își schimbă glasul și-l întreabă cu surâsul pe buze: „ Dincotro ? Ce mai zici ? Ce noutăți ? Cum se face că n-ai nici o veste bună ? Și cu toate astea, se aud lucruri bune.” Fără să aștepte un răspuns, continuă: „ Ce spui ? Cum de n-ai auzit nimic ? Mi se pare că acum o să te saturi de noutăți.” Începe apoi să povestească că tot ce va spune sunt lucruri auzite de la un soldat ori de la sclavul flautistului Asteion (un flautist cu renume în Grecia antică), ori de la antreprenorul Lykon, care a sosit de la  război. Sursele lui de informații sunt de așa fel, încât nimeni n-ar putea să le atace. Pe baza acestor informații povestește că Polyperchon (regent al Macedoniei) și regele (aici este vorba de Regele Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare) au ieșit din luptă victorioși, iar despre Casandros (om cu fire violentă care a luat puterea în Macedonia după lupte acerbe împotriva lui Polyperchon) că a căzut prizonier. Iar dacă vreunul dintre ascultători intervine întrebându-l „Tu crezi în toate acestea ?”, el răspunde: „E un lucru pe care-l știe întreaga cetate: vestea s-a răspândit pretutindeni și toți povestesc la fel. Fiecare știe amănunțit cum s-a dat lupta și că a fost o adevărată vărsare de sânge. De  altfel, și fețele celor ce conduc treburile publice parc-ar vorbi despre asta.” Mai spune că a auzit de unul care le știe pe toate cum s-au petrecut; omul a sosit de cinci zile din Macedonia și stă ascuns pe undeva. Și în timp ce înșiră toate acestea, strigă cu o voce tare și convingătoare :„ Nenorocitule Casandros,  om fără noroc ! Nu vezi cum lovește soarta în tine ? Dar, ce-i drept, s-a văzut vitejia ta. ” Apoi îi  adresează rugămintea de a păstra taina pentru el. Și tot el aleargă de împrăștie noutățile prin tot orașul.

Tare mă mir de ce or fi născocind oamenii ăștia astfel de știri ! Ei nu numai că spun lucruri false, dar mai au de tras și ponoase. S-a întâmplat de multe ori ca astfel de oameni să fie înconjurați de mulțime în băile publice, și în timpul acesta să rămână fără haine. Alții au fost condamnați în lipsă, fiindcă în  momentul judecării lor se aflau în Portic, unde înșirau izbânzile repurtate pe mări și pe uscat. Alții au uitat de masă, cucerind cu vorba cetățile.

Apucătură mai rea ca asta, nu cunosc. Există oare vreun portic, vreo prăvălie, vreun colțișor în piață în care să nu-și piardă vremea născocitorul de știri ? El nu face decât să-i obosească pe cei ce-l ascultă și să-i plictisească de moarte prin minciunile lui.



Traducere de Aurel Tița




Pictură Franța - 1687 - Delfinul și familia sa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu