Fără vocația și năzuințele poetice ale lui Wagner, Hector Berlioz se numără printre muzicienii care au știut să scrie, respectiv să folosească presa pentru a apăra sau respinge. Când compozitorului romantic i s-a oferit o colaborare la presa pariziană, a șovăit - ne spune - să pătrundă într-un domeniu care nu era al lui. S-a simțit însă foarte în largul lui în postura de cronicar muzical, și, printr-o ironie a împrejurărilor, care s-a repetat cu mai mulți artiști, pentru compozitorul contestat până la sfârșitul vieții, cu triumfuri efemere și cu adversități trainice, presa a constituit un mijloc de existență mult mai sigur decât muzica. Articolul a devenit chiar o servitute, pentru că îi răpea din timpul creației și pentru că diplomația directorilor de gazetă îl silea uneori să-și domolească tonul și să-și mascheze preferințele.
A travers chants (Printre cânturi), culegerea principalelor sale articole, interesează însă în grad înalt istoria romantismului muzical.
Memoriile compozitorului aparțin și istoriei muzicii și literaturii propriu-zise. Neterminate, scrise în perioade diverse, alcătuite eterogen din narațiuni și scrisori, ele răsfrâng o fire zbuciumată, cu dragostea de lumină și culoare pe care o respiră muzica lui, cu mai multă impulsivitate decât reală energie. Sub exuberanța spirituală a meridionalului străbate tristețea nedreptățitului - Berlioz n-a cunoscut în timpul vieții sale triumful definitiv repurtat de Wagner, prietenul și, uneori, rivalul lui. Străbate și un sentiment răvășitor al neantului. Multe pasaje sunt citabile; anii de tinerețe, când pasiunea pentru muzică s-a manifestat imperios și a schimbat drumul fiului de medic, student cuminte la medicină, conflictul amuzant cu Cherubini, paznicul conservatorului și asprul director de conservator, expedientele la care era silit un artist de pe la 1825 (Berlioz a fost un timp corist).
Un pasaj are rezonanțe tragice între toate. Berlioz a renunțat să scrie, pentru că sărăcia nu i-ar fi permis să suporte pagubele unui concert deficitar și ale tipăririi unei partituri care nu avea să se vândă. Poate că nicăieri nu apare mai pregnant condiția artei-marfă decât în povestea acestei opere pe care Berlioz s-a străduit și a reușit să o uite.
MEMORII (Memoires)
CAPITOLUL XXVI
Citesc pentru întâia oară Faust de Goethe.
Scriu Simfonia mea fantastică.
Încercări zadarnice de a o prezenta în public.
Trebuie să menționez ca pe unul din evenimentele culminante ale vieții mele impresia profundă pe care mi-a lăsat-o prima lectură a lui FAUST de Goethe, în traducerea franceză a lui Gerard de Nerval. Minunata carte care m-a fermecat de la primele rânduri. Nici n-am mai lăsat-o din mână. O citeam neîncetat, la masă, la teatru, pe stradă, pretutindeni.
Traducerea în proză cuprindea și câteva fragmente versificate, cântece, imnuri, etc. Nu m-am putut împotrivi ispitei de a compune muzica pe aceste fragmente. Abia am ajuns la sfârșitul dificilei sarcini, fără să fi auzit o notă din partitura mea, că am fost atât de neghiob încât s-o și tipăresc...pe cheltuială proprie. Astfel câteva exemplare din lucrarea ”Opt scene din Faust”, publicată la Paris, au încăput pe mâinile publicului. Unul din ele a intrat în posesia unui domn Marx, renumitul critic și teoretician berlinez, care a avut amabilitatea de a-mi adresa în legătură cu aceasta o scrisoare binevoitoare. Neașteptata încurajare primită din Germania m-a umplut, așa cum era și firesc, de bucurie, însă cu toate acestea nu m-a indus în eroare; mi-am dat foarte curând seama de numeroasele și imensele greșeli ale lucrării, deși ideile ei mai au încă, după părerea mea, și azi valoare; doar le-am salvat - în legenda ”Damnațiunea lui Faust”. Originalul era însă, în ultimă analiză, defectuos, fără stil. Când am ajuns la această convingere, am adunat în grabă toate exemplarele cât se mai găseau ale celor ”Opt scene din Faust” și le-am distrus.
Acum îmi aduc aminte că în primul meu concert am programat una din scenele ei, Corul Sifidelor scris pentru șase voci. O cântau șase conservatoriști. N-a avut nici un efect. Publicul a fost de părere că nu are nici un sens. În întregimea ei, găseau piesa ștearsă, rece și lipsită cu desăvârșire de melodie. Optsprezece ani mai târziu, după anumite modificări în orchestrație și armonie, aceeași compoziție avea să devină piesa favorită a tuturor categoriilor de public din Europa. Nu s-a întâmplat niciodată la Petersburg, Moscova, Berlin sau Paris, ca ascultătorii să n-o biseze. Construcția ei o găsesc acum absolut clară, melodia fermecătoare. Adevărat că executarea ei am încredințat-o în ultima vreme corului. Cum mi-a fost cu neputință să găsesc șase soliști buni, am făcut rost de optzeci de coriști și ideea de bază a compoziției mele a fost îndată relevată, forma și coloritul ei au devenit sesizabile, efectul i s-a întreit. În general, sunt foarte multe compoziții vocale de acest fel, pe care slăbiciunea interpreților vocali le paralizează, dar care și-ar redobândi strălucirea, farmecul și forța dacă ar fi, încredințate pur și simplu unor coriști suficient de experimentați și numeroși. Acolo unde o voce mediocră e respingătoare, cincizeci de voci mediocre fermecă. Cântărețul fără simțire anulează și răpește sensul celor mai arzătoare elanuri ale compozitorului. Până și însuflețirea mediocră și care există la orice cor cunoscător de muzică, ajunge spre a împrumuta strălucire văpăii ascunse în piesă și a-i da viață, chiar dacă un virtuoz rece a ucis-o.
Îndată după această compoziție pe tema Faust, aflat încă sub influența lui Goethe, am compus SIMFONIA FANTASTIFĂ, din care unele părți cu prețul ”unor mari eforturi”, și altele cu o ușurință de necrezut. Astfel, de pildă ADAGIO (Scenă câmpenească), care impresionează întotdeauna într-o mare măsură publicul și chiar pe mine, m-a torturat mai mult de trei săptămâni, am abandonat-o și am reluat-o de două sau de trei ori. În schimb, CORTEGIUL SPRE EȘAFOD l-am compus într-o noapte. Firește, am cizelat timp de mai mulți ani în șir aceste două părți, ca de altfel și celelalte teme.
De un timp încoace, Theatre des Nouveautes juca și opere comice, având o orchstră destul de bună, condusă de Bloc. El m-a înduplecat să ofer noua mea lucrare directorilor teatrului și să organizez cu ajutorul lor concerte, la care să fie prezentată și ea. Au acceptat. Îi atrăgea exclusiv programul extravagant al simfoniei, care - după părerea lor - trebuia să deștepte interesul mulțimii. Cum însă eu voiam o interpretare de mari proporții, am invitat peste optzeci de artiști străini, care, împreună cu muzicanții lui Bloc, formau o orchestră de o sută treizeci de persoane. N-au fost făcute însă nici un fel de preparative pentru amplasarea unei astfel de mase. Nu erau gata nici decorurile necesare, nici estrada cu trepte, nici cel puțin pupitrele. La toate întrebările mele asupta acestora, directorii teatrului îmi răspundeau cu sângele rece al oamenilor care nu cunosc nici o piedică:
- Fiți calm, se va face, avem un maistru mecanic rezonabil.
Dar când a sosit ziua repetiției, când cei o sută treizeci de instrumentiști ai mei voiră să ocupe loc pe scenă, nimeni n-a mai știut unde să-i așeze.
Am făcut o încercare cu fosa micii orchestre. Acolo însă nu încăpeau decât violoniștii, dar chiar și aceștia doar cu mare greutate. S-a iscat pe scenă o confuzie care ar fi luat mințile până și unui autor mai calm decât sunt eu. Pretindeau pupitre, și tâmplarii improvizau în grabă, din toate scândurile la îndemână, tot ceea ce le puteau înlocui. Maistrul mecanic afurisea în gura mare, căutându-și decorurile fixe și proptelele; aici se striga după scaune, dincolo după instrumente, ceva mai încolo după lumânări; lipseau coardele de pe contrabași; nu era loc pentru timpani etc., etc.
Omul de serviciu din orchestră nu mai știa de cine să asculte. Bloc și cu mine ne-am împărțit în patru, în șaisprezece, în treizeci și două. Efort zadarnic ! Nici vorbă nu putea fi de disciplină, era o panică în toată legea, era, pentru muzicanți, o trecere a Berezinei.
În toiul zăpăcelii generale Bloc dori totuși să repetăm cel puțin două părți, pentru a-și putea da seama directorii teatrului de simfonia mea - spunea el. Așa cum s-a putut, am repetat cu orchestra vraiște BALUL și CORTEGIUL SPRE EȘAFOD. Această ultimă parte iscă între muzicanți urale și aplauze furtunoase. Cu toate acestea, concertul n-a avut loc. Directorii s-au speriat de harababură și au renunțat la planul lor. Ar fi fost necesare preparative prea însemnate și de prea lungă durată. Nu știau că pentru o simfonie sunt necesare atâtea lucruri !
Lipsa pupitrelor și a câtorva scânduri îmi zădărnici toate planurile. De la data aceea mă ocup atât de intens de accesoriile concertelor mele. Știu foarte bine că, în acest domeniu, până și cea mai mică neglijență poate provoca adevărate dezastre.
