marți, 11 decembrie 2012

A PROPOS DE SCRIEREA D-LUI NEGRUZZI de Bogdan Petriceicu Hașdeu






Bogdan Petriceicu Hașdeu  1838 - 1907







Du choc des opinions jaillit la verite, adecă, pe românie, din ciocnirea părerilor surgește (izvorăște) adevărul - zise nu știu unde nemuritorul Montesquieu. Fie-ni dar iertat a face aice câteva observațiuni asupra interesantului articlu al d-lui Negruzzi, încheiat în nr. de față a foaiei (se referă la articolul Studii asupra limbei române, publicat de Negruzzi în revista Din Moldova, n-rele 5,7,10, 1862-1862); a le face cu scop de a ne lumina prin arătarea  acelor punturi în cari opiniunea noastră deferește de a d-sale. O așa polemică, o așa luptă pe hârtie, întreprinsă în contra unui din corifeii literaturei noastre, ne va face onoare, fără ca ea să poată fi cât de puțin grea pentru veneraverul nostru colaborator-antagonist, de la care bucuros vom primi a fi combătuți și învinși.



Articolul d-lui Negruzzi se divide în trei părți: în  partea întâia, d-lui  aruncă o ochire generală asupra mersului literaturei române moderne, mai înainte și mai încoace de la 1848; în partea a doua, ne povestește originea, înflorirea și decăderea teatrului român ieșean; partea a treia, atrage atinderea (atenția) noastră asupra ortografiei  latino-române. Ceea ce întreleagă, așa zicând, aceste trei rapsodii, literatura, teatrul, ortografia, este, în privirea fondului,  netăgăduită și ca și d-opotrivă a lor înrâurire asupra  dezvoltării limbei române; iar în privirea formei, acea luciditate de stil și idee, care deosebește toate scrierile d-lui Negruzzi.



Oricât de perfect să fie l'ensemble sau întregul tabloului, oricât de potrivite să fie despusețiunea materiei, vietatea culorilor erc., totuși un ochi deprins și pătrunzător lesne va însemna în articolul d-lui Negruzzi câteva ușoare scăpări din vedere, câteva trăsături de penel cam încărcate, „caricate”, cum ar zice italianul, câțiva nourași cari desfigurează un cer senin și răcoros ! D. Negruzzi e pictor; eu însumi nu sunt decât un dilettante; dar maeștrii adese permit iubitorilor artei a-și emite cu toată franchețea naiva lor opiniune.



I. Cuvintele d-lui Negruzzi: „ Politica predominând , literatura amuți”, ni se par a fi un adevăr subiectiv, iar nu general; o idee personală, iar nu o maximă. Sunt țări unde necontenitele preocupațiuni politice, înrădăcinate în însăși natura poporului, nu împiedică grabnicul progres al literaturei, precum în Franța și-n Anglia; sunt țări unde tocmai epocele cele mai politice au fost totodată și cele mai literare: Ellada. (...) La români, activitatea politică, crescută după 1848, fost-a ea oare o piedică în contra creșterei literare, despre cum crede d. Negruzzi ? Este oare exact a zice că Curierul de ambe sexe, Propoășirea, Magazinul istoric și România literară sunt chiar și astăzi unicele adăposturi pentru „a-și odihni spiritul ” ? Revista Carpaților, Revista română, scrierile lui Papiu, foiletoanele lui V. Alexandrescu, Tribuna română a lui Nae Ionesc, Țăranul lui I.Ionescu, etc, dupre socotința noastră, lasă departe în urmă, și prin avuția ideilor, și prin eleganța formei, embrionele ziaristicei române până la 1848 ! Peste alți zece ani, cine știe dacă unul din noi, generațiune  acum tânără, nu se va scula pentru a declara, dintr-un simț de egoism, cum că literatura română a decăzut după 1863 ? Să nu credeți. O săgeată, detunată din arc, poate ea oare a răsări îndărăpt sau a se înfige în aer mai înainte de a se izbi în țintă ? Așa sunt și literaturile: reacțiunea lor retrogradă sau amorțirea lor staționară sunt cu putință numai după ce se încheie acțiunea, adecă după ce, o dată pornită, cultura ajunge obosită la o mare depărtare de cale, ajunge ș-adoarme pe loc sau cade înapoi  pe  o bucată de vreme. Astfel s-a petrecut la greci, la romani, la italieni, la spanioli etc., la toate națiunile cari au precurs un period literar. Săgeata literaturei române moderne e încă departe, foarte departe de acel moment, fiind ea abia îndrumată; și, deci, cariera progresului său era neapărat mai mică la 1848 decât acum, e neapărat mai mică acum decât va fi pe la 1873 !



Zicând acestea, nu voiesc nicidecum a nimci, ba nici măcar a micșora mărimea serviciilor făcute literaturei noastre de cătră veteranii ei, din cari unii, ș-anume cei mai de frunte, trăiesc încă și să tot trăiască, bucurându-se de binemeritata venerațiune a compatrioților. Din contra,  sunt gata a declara în gura mare că ei, dragi moșnegi, au lucrat mai mult decât noi, copii de ieri, de alaltăieri: au  lucrat mai mult fiindcă la început e totdeauna mai greu a lucra; dar aceasta nu înseamnă că ei au lucrat mai bine decât noi,  veniți mai târziu și-nlesniți în cale-ne prin munca înaintașilor noștri. Revista română întrece, în toate privințele, pe Curierul de ambe sexe, dar redactorii Revistei române, să se fi născut ei mai înainte, nu știu zău dacă ar fi avut răbdarea, energia și istețimea, cari au fost necesare lui Eliade pentru a funda cel mai vechi ziar cumsecade în limba română. Noi admirăm din toată inima personalitățile reprezentanților literaturei noastre până la 1848; noi am recunoaște chiar comparativa micitate a propriilor noastre personalități; dar cu toate acestea, noi nu vom  lăsa a zice că - trecându-se cu vederea cerințele și însușirile personale - literatura noastră de astăzi e mai  sus decât cea de atunci: acel care a inventat cel întâi car și cea dintâi luntre a fost personaminte mai genial decât Watt; însă carul și luntrea în sine sunt ele mai bune și mai  dorite decât steamerul și drumurile ferate ? Numiți pe Eliade, Asachi, Kogălniceanu, Alecsandri etc. „atleți literari”; lidicați-le și monumente; insuflați copiilor voștri, acasă și pe bancele școalei, un respect religios cătră acești prooroci, așa zicând, a vieței noastre literare; vorbiți chiar despre abaterile ș-alunecările lor cu acea dragoste și cu acel spirit conciliar, cu cari un fiu vorbește despre  părinții săi...da; așa cer iubirea de patrie și iubirea de dreptate, așa cere proproiul nostru egoism: fiii și nepoții noștri vor face astfel pentru noi înșine...; dar nu ne  spuneți că suntem în regres, ceea ce nu este și, din norocire, ceea ce nu poate fi. O așa opiniune s-explică prin cuvintele celebrului La Bruyere, cari nu voiesc a le traduce, pentru a nu desfigura cât de puțin înțelesul lor: „ Les souvenir de la jeunesse est tendre dans les vieillards; ils aiment les lieux ou ils l'ont passe; les personnes qu'ils ont commence de connaître dans ce temps leur sont cheres: ils affectent quelques mots du premier langage qu'ils ont parle...”




Sursa:

Lumina. Din revista „Din Moldova”, nr.10, anul 1863
              Paginile 57 - 59

Articolul este neterminat.




Constantin (Costache) Negruzzi 1808 - 1868





Am ales articolul de mai sus, nu doar pentru interesul stârnit de ideile lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (se desprinde o idee centrală, foarte importantă referitoare la starea literaturii române și la felul în care privim realizările ei trecute și viitoare.) dar și pentru modul elegant în care își expune opiniile, care nu sunt în concordanță cu opiniile lui Negruzzi (cele referitoare la subiectul în discuție).

Cred că mi s-a făcut un dor nespus de eleganța și cultura care răzbat nu doar dintr-o discuție sau un articol cât și din felul elegant de a contrazice pe cel căruia îi combați opiniile. Cultura nu este oare acea lumină lăuntrică ce ne pune un zâmbet pe buze, o înclinare de cap la salut, o voce calmă, cu tonalitate joasă, fără gesturi (gimnastica mâinilor), apărarea propriilor idei și convingeri cu argumente și nu cu jigniri și amenințări ? „Confrații” astăzi sunt inexplicabil și de neiertat de grobieni în exprimare și gesturi...

Mi-e dor de eleganță, de concordie...










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu