1889 - 1965
Jean Cocteau și-a presărat amintirile în volume diferite așa cum și-a risipit și verva, sensibilitatea și inteligența în scrieri și în atitudini foarte variate, în paradoxuri și în gesturi uneori prea ostentative, dar și în generoase descoperiri de talente.
„Le rappel a l'ordre” (Chemarea la ordine, 1923) cuprinde pagini de jurnal și fragmente de amintiri.
”Potomak” cuprinde impresii de călătorie, „La difficulte d'etre~ (greutatea de a exista, 1947) introduce frânturi memorialistice în pagini de structură paradoxal aforistică.
Alteori, reîntoarcerea spre trecut dezvăluie un aspect greu de disociat al unei scrieri. Dar principala operă autobiografică a lui Cocteau rămâne „Portraits - souvenir (Portrete - amintire) din 19365.
E o carte în care trecutul se reconstituie dintr-o serie de desene în peniță, cu liniile netrasate până la capăt, în care oamenii și întâmplările se topesc în penumbră. Cocteau a explicat de la început: „ Mi se pare cu neputință să scriu memorii. Mai întâi, încurc epocile. Mi se întâmplă să sar câte zece ani și să așez personaje în decoruri ce aparțin altora. Memoria e o noapte teribilă și confuză. M-aș teme să rătăcesc prin ea și să risc pedeapsa arheologilor care au violat mormintele egiptene”.
Hotărât non-documentare, capitolele din Portrete - amintire aparțin artistului Cocteau care, puțin tulburat, ia drept material propriul lui trecut, îl trece prin lanterna magică, evocă, indiferent de cronologie, personaje și decoruri. Câte o figură țâșnește din umbră, aducând cu ea locuri și împrejurări eterogene. Cu jocuri de lumină, ce amintesc reverberațiile impresioniste, cu sinestezii care fixează în trecut mirosul circului sau zgomotul străzilor sunt rechemate momente din copilărie și adolescență, trăite la întretăierea a două secole, într-o familie cu ritualuri mondene și cu relații artistice.
Cele mai savuroase amintiri se referă la artiști și la spectacole: mama, care se îmbracă pentru teatru, clovnii Footit și Chocolat, Sarasate cântând la vioară. Savoarea lor e sporită de intervenția fanteziei infantile, care a fixat amintirile cu tăria culorilor și cu prospețimea impresiei, dar le-a modificat dimensiunile. Cocteau ne povestește că, în 1917, montând „Parada” a cerut mașinistului șef să obțină intensitatea de lumină a spectacolelor pe care le văzuse în copilărie la Chatelet. „Lumina aceea era a dumitale, mi-a răspuns el, teatrul nu poseda pe-atunci nici un sfert din orga de lumini de azi.”
PORTRETE - AMINTIRE
(Portraits - Souvenir )
Sarasante, cu piciorul drept peste genunchiul stâng, cu umerii rezemați de pernele din fund, cu clac (pălărie bărbătească), redingotă și mânuși de piele roșie, ținea hățurile și conducea atelajul stând pe bancheta interioară. De îndată ce ajungeau la noi, deshămau calul rupt de oboseală și îi serveau o supă caldă de vin de Burgundia și de morcovi, iar virtuoșii prânzeau. Sivori era pitic. La masă, bunica-mea îl așeza pe un vraf de partituri. Nu pe Beethoven, doamnă ! exclama el. Nu pe Beethoven ! și-și înfigea scobitoarea în fragi. Bunicu-meu își tăia carnea din farfurie cu același gest cu care urma să-și atace fraza, numaidecât după masă, cu un arcuș sportiv. Da: această muzică de cameră nu era muzică executată pentru a fi ascultată, pentru a plăcea, ci pentru a fi executată, măsurată, ritmată prin mișcări făcute cu capul. Un sport, un exercițiu ca oricare altul: scrimă, canotaj, box. Le convenea tuturor. Grupa prieteni vechi, evita certurile dintre ei, iar nouă ne asigura impunitatea cercetărilor în încăperile interzise, aprovivionându-ne cu râsete nebune și șarade.
Grebert cânta la violoncel. De câte ori trecea bunică-mea la capătul sălii, în vârful picioarelor, cu tricotajul în mână, Grebert se scula și saluta, continuând să cânte, înclinat în gol.
După cvartet, virtuoșii noștri se deghizau fără măști și se duceau la doctorița Gache-Sarrothe, inventatoarea corsetului drept, o vecină din piața Sully, ca să-i facă serenade. Se însera. Carul mare se aprindea deasupra grădinii. Havuzurile înviorau floarea-soarelui. Urma cine: copiii cinau într-o sufragerie numită a „micilor pedepsiți”, unde vărul meu Pierre nu vroia să mănânce decât în veselă cu cifrul lui Napoleon. După cină, domnii aprindeau pipe de spumă de mare, iar Sarasate își povestea cuceririle de prin Europa. Arăta celor de față un mic coșciug de aur, atârnat de un lanț și care conținea o vioară minusculă, dar realistă, oferită de regina Spaniei.
Într-o seară, vioara realistă și minusculă a căzut într-un țap cu bere. Ceilalți au încercat s-o pescuiască servindu-se de un pai. În mijlocul consternării generale, Sarasate își smulgea părul din cap și striga, rulând r-urilr de la începutul cuvintelor: „Vioara rrreginei ! Vioara reginei rrreginei !”
Iată minute fără nici un alt interes decât cel de a lumina unghiul sub care copilăria îi observă pe adulți: în crâmpeie, în patru labe, de după uși de serviciu și pe scări, cu un ochi care nu acceptă decât intensitatea poetică.
***
Când am montat „Parada” în 1917 la Chatelet, m-am plâns de o anumită lipsă de lumină. ”Domnule Colombier, i-am zis eu mașinistului-șef, caut lumina Împărăției zarzavaturilor în „Căprioara din pădure”. „Ce vârstă aveați pe atunci, domnule Cocteau ?” „Cinci ani”. „Lumina era a dumneavoastră”, mi-a răspuns el. „Teatrul nu avea, în vremea aceea, nici un sfert din orga de lumini de azi”.
Vai ! repet: aurul perdelei roșii și focul rampei nu vor mai exalta ochii noștri de copii sceptici.
Îmi aduc aminte, pentru că stau de taclale, de o fetiță frumoasă și neîncrezătoare, de pe Champs-Elysee. Disprețuia teatrele de păpuși, călușeii, inelele aruncate pe băț, caprele, gogoșile, chioșcul cu acadele și butoiașul cu limonadă. Mă asculta cum povestesc, înfierbântat, „Ocolul pământului”. Zâmbea, dădea din umeri, își scutura cozile. Deoarece cunoștea piesa mi-a explicat că Phileas Fogg e slab. Eu avusesem ghinionul să nimeresc o dublură, și întrucât Phileas Fogg-ul meu fusese gras, am încercat s-o conving că nu văzuse bine piesa și că trebuie să se ducă s-o mai vadă o dată. Își bătea joc de șerpii din grota Audei. Repeta: „E un truc”. Ceea ce mă făcea să sufăr și mi se întâmplă și azi încă să sufăr când unele spectatoare ale lui Tarzan vorbesc despre trucuri și despre leii falși de la Hollywood.
Desigur, doamnelor, trucul este artă . Marile vânători sunt o artă și, la urma urmei, e mai puțin ușor să faci o carpetă cu un leu pe care cobori din pat, decât să cobori din pat cu un leu.
Biroul lui Jean Cocteau
