În societatea vechiului regim, încă pe jumăate feudală, Biserica catolică este strâns legată de stat. Monarhia e considerată ca fiind de esență divină: regele este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ și clerul este primul ordin al statului și se bucură de imense privilegii. În secolul al XVIII-lea, Biserica se servește de brațul laic, adică de puterea statului, pentru a-și impune dogmele. Protestanții și evreii n-au nici un drept, nici chiar dreptul de stare civilă. Sorbonna veghează cu multă îndârjire asupra doctrinei catolice și cenzurează toată scrierile care o ating într-un fel oarecare. Cavalerul de la Barre a fost decapitat la Abberville, la vârsta de 19 ani, la 1 iulie 1766, pentru că nu și-a scos pălăria când a trecut, în 1765, o procesiune cu ocazia sărbătoririi zilei Domnului. De aceea filozofii consideră lupta pentru toleranță și libertate de gândire ca esențială. Voltaire, care publică în 1763 TRATATUL ASUPRA TOLERANȚEI, a dus o luptă fără răgaz contra intoleranței și fanatismului; e de ajuns să amintim participarea sa la afacerea Calas (1762), la afacerea Sirven (1762) și, în fine, la aceea a cavalerului de la Barre (1765). Enciclopedia participă la această luptă contra intoleranței, a fanatismului și a superstiției. În numeroase articole, ea trage la răspundere catolicismul, căruia îi reproșează de-a fi comis, de-a lungul secolelor, numeroase crime prin intoleranța și neîncrederea sa în gândirea liberă, și de a fi împiedicat progresul științelor.
A se raporta la articolele: Fanatism, A persecuta, Superstiție.
Toleranța este, în general, virtutea oricărei ființe slabe, sortită să trăiască împreună cu ființe asemănătoare. Omul, atât de mare prin inteligența sa, este, în același timp, îngrădit de greșelile și pasiunile sale, încât niciodată nu va fi prea mare strădania de a trezi în el acea toleranță pentru alții, acel suport de care are atâta nevoie pentru el însuși și fără de care, pe pământ, n-ar fi decât tulburări și neînțelegeri. Tocmai fiindcă au proscris aceste virtuți blânde și care aduc înțelegere au fost atâtea secole care au trezit oprobiul și nenorocirea oamenilor; să nu ne închipuim că vom putea reîntrona vreodată, fără ele, liniștea și prosperitatea.
Fără îndoială că discordiile dintre noi izvorăsc din pricini mai multe. În privința aceasta suntem prolifici; dar cum se întâmplă ca prejudecățile necruțătoare să aibă mai multă trecere și drepturi speciale în ce privește simțămintele noastre și religia, rostul acestui articol este și acela de a le combate. În primul rând, pe temeiul principiilor celor mai evidente vor arăta îndreptățirea și necesitatea toleranței; și, tot după aceste principii, vom indica datoriile principilor și ale suveranilor. Dar ce poate fi mai trist decât să fii nevoit a demonstra oamenilor adevăruri atât de clare, atât de pline de interes, încât, pentru a le nesocoti ar trebui să se denatureze; dar dacă există, până în acest secol, oameni care închid ochii în fața evidenței și inima în fața omeniei, oare noi mai trebuie să păstrăm, în această scriere, o tăcere lașă și vinovată ? Nu ! oricare ar fi rezultatul, trebuie cel puțin să îndrăznim a reclama drepturile justiției și ale umanității și să încercăm încă o dată să zmulgem fanaticului pumnalul din mână și superstițiosuluilegătura de pe ochi.
Tragem concluzia că intoleranța, împământenită pretutindeni, ar înarma pe oameni unii contra altora și ar da naștere la războaie nesfârșite cu cei ce sunt de altă credință; într-adevăr, presupunând că necredincioșii n-ar fi supuși persecuțiilor, în numele principiilor religioase, ei le-ar suporta oricum din motive politice sau din calcul; creștinii neputând tolera pe cei ce nu le adoptă ideile, s-ar vedea, pe bună dreptate, aliindu-se împotriva acelora toate popoarele, și pregătind distrugerea acestor dușmani ai genului uman, care, sub vălul religiei, nu s-ar da în lături de la nimic pentru a-l tortura și subjuga. În adevăr, mă întreb ce-am avea să reproșăm unui prinț din Asia sau din Lumea Nouă care ar porunci să fie spânzurat primul misionar trimis acolo pentru a-l converti ? Nu e oare datoria de căpetenie a unui suveran să vegheze pacea și liniștea în statele sale și să fie proscriși acești oameni periculoși, care, ascunzându-și la început slăbiciunea sub o blândețe ipocrită, de îndată ce ajung la putere, nu caută decât să răspândească dogme barbare și perfide ? Așa încât creștinii sunt ei singuri răspunzători dacă celelalte popoare, lămurite asupra preceptelor lor, nu vor să le accepte, dacă nu văd în ei decât pe ucigașii din America sau pe turburătorii din India, și dacă sfânta religie, hărăzită să se întindă și să dea roade pe pământ, este pe bună dreptate izgonită din pricina exceselor și a nebuniilor lor.
Dealtfel, ni se pare inutil să opunem celor intoleranți principiile EVANGHELIEI, care nu face decât să lărgească și să dezvolte pe acelea ale egalității naturale, să le mai reamintim învățăturile și pilda augustului lor domn, care n-a trăit decât în blândețe și milă, și să le mai aducem înaintea ochilor purtarea primilor creștini, care nu știau decât să binecuvânteze și să se roage pentru asupritorii lor.
Noi nu vom recurge la aceste raționamente, din care vechii părinți ai Bisericii au făcut o adevărată forță împotriva Neronilor și Dioclețienilor, dar care, de la Constantin cel Mare, au devenit ridicule și atât de ușor de combătut. Se înțelege că, într-un articol, nu putem decât să frunzărim o materie atât de bogată: astfel că, după ce am reamintit principiile care ni s-au părut cele mai luminoase, nu ne mai rămâne, pentru a ne face datoria, decât să trasăm datoriile suveranilor în ceea ce privește sectele în care este împărțită societatea.
Acestor principii li se vor imputa neajunsurile care rezultă din mulțimea religiunilor și avantajele unei singure credințe într-un stat. Vom răspunde mai întâi, împreună cu autorul SPIRITULUI LEGILOR, că „aceste idei de uniformitate impresionează în mod absolut pe oamenii de jos, pentru că li se pare că găsesc în ele un fel de perfecțiune, care nici nu se poate să nu fie descoperită: aceleași rigori în poliție, aceleași măsuri în comerț, aceleași legi de stat și aceeași religie pe tot cuprinsul lui. Dar oare aceasta este totdeauna astfel și fără abatere ? Răul de a schimba este el totdeauna mai mic decât răul suferinței ? Și măreția geniului nu stă oare în a ști mai bine în care cazuri trebuie uniformitate și în care e nevoie de diferențieri ?” În adevăr, de ce să năzuim la o perfecțiune care nu se potrivește cu natura noastră ? Sentimente deosebite vor continua mereu să existe printre oameni; istoria spiritului uman e o dovadă continuă; și proiectul cel mai himeric ar fi tocmai acela de a statornici printre oameni o opinie uniformă. Totuși, veți obiecta, interesul politic cere să se întroneze această uniformitate și să se proscrie cu energie orice fel de a simți potrivnic acelora recunoscute în stat, cu alte cuvinte, trebuie îngrădit omul în așa fel încât să nu mai fie decât un automat, să ia cunoștință de credințele ce sunt consfințite acolo unde se naște fără a i se îngădui să le cerceteze, nici să le adâncească, ci să respecte cu supunere desăvârșită prejudecățile cele mai barbare, ca, de pildă acelea pe care noi le combatem ! Dar câte rele, câte dezbinări nu stârnește într-un stat tocmai existența mai multor religii ? Obiecțiunea devine o dovadă împotriva voastră, deoarece intoleranța este ea însăși un izvor al acestor nenorociri; căci, dacă diferitele partide și-ar acorda un ajutor mutual și nu s-ar combate unul pe altul decât prin exemplu, prin trăinicia moravurilor, prin dragostea față de legi și de patrie, dacă în aceasta ar consta unica dovadă pe care fiecare sectă ar aduce-o în sprijinul credinței sale, ar domni în stat numai înțelegerea și pacea, cu toată varietatea opiniunilor, după cum în muzică disonanțele nu sunt în paguba acordului general.
Se stăruie și se spune că schimbarea religiei atrage adesea revoluții în guvernare și în stat: la aceasta răspund că și de astă dată tocmai intoleranța poartă vina a tot ce este odios în această imputare; căci, dacă înnoitorii ar fi fost toleranți, sau n-ar fi fost combătuți decât cu armele EVANGHELIEI, statul n-ar fi suferit deloc din pricina acestei fierberi a spiritelor; dar apărătorii religiei dominante se ridică furioși împotriva sectarilor, îi înarmează pe cei puternici împotriva lor, le smulg edicte sângeroase, insuflă în toate inimile discordia și fanatismul și impută fără rușine victimelor lor toate frământările pe care ei singuri le-au produs.
Cât despre cei care, în numele religiei, nu fac altceva decât să tulbure societatea, decât să pregătească răscoale, decât să răstoarne legile, pe aceștia reprimați-i cu asprime; noi nu suntem apologeții lor; dar să nu-i amestecați pe acești vinovați cu cei care nu vă cer decât libertatea de a gândi, de a avea credința pe care ei o cred cea mai bună și care, trăiesc ca niște supuși credincioși ai statului.
Dar veți obiecta iarăși: prințul este apărătorul credinței, el trebuie s-o mențină în toată puritatea ei și să se opună cu energie tuturor acelora care o știrbesc dacă raționamentele și sfaturile nu sunt de-ajuns; el nu degeaba poartă sabia, ci ca să-i pedepsească pe răufăcători, ca să-i silească pe rebeli să se reîntoarcă în sânul Bisericii. Oare ce vrei să faci, barbare ? Să-l gâtui pe fratele tău ca să-l salvezi ? Oare Dumnezeu ți-a dat această slujbă odioasă, ți-a încredințat grija răzbunării sale ? De unde știi că el vrea să fie adorat ca demonii ? Nenorocitule, Dumnezeul păcii nu încuviințează jertfele îngrozitoare, ele nu sunt decât pe potriva ta.
Nu vom încerca să fixăm aici limitele precise ale TOLERANȚEI, nici să deosebim proteguirea caritabilă, pe care rațiunea și umanitatea o reclamă în favoarea celor rătăciți, de acea vinovată nepăsare care face să vedem sub aceeași înfățișare toate credințele oamenilor. Noi predicăm toleranța practică și nu pe cea speculativă; se simte îndeajuns diferența între a tolera o religie și a o aproba. Sfătuim pe cititorii curioși să adâncească acest subiect în comentariul filozofic al lui Bayle, în care, după părerea noastră, acest adevărat geniu s-a întrecut pe el însuși.
__________
CALAS JEAN, negustor francez al cărui nume și sfârșit tragic se leagă de faimosul „Traite de la tolerance” (Tratat asupra toleranței), scris de VOLTAIRE în 1763. Fiul mai mare al lui Calas s-a spânzurat în magazinul tatălui său; spe a evita tratamentul infamant impus corpului sinucigașilor, părinții au comis imprudența de a susține că nu s-a sinucis. Atunci, justiția l-a acuzat pe Calas, calvinist, că și-ar fi ucis fiul pentru a-l împiedica să treacă la catolicism. Parlamentul din Toulouse l-a condamnat pe acuzat, în martie 1762, să fie rupt de viu. VOLTAIRE s-a ocupat de această dramă, a obținut hotărârea Consiliului regelui, prin care se casa decizia din Toulouse, și a reușit să reabiliteze numele lui Calas (1765).
SIRVEN, PierrePaul, protestant francez (1709 - 1777), a fost acuzat că și-a ucis fiica spre a o împiedica să treacă la catolicism. Condamnat, pe nedrept, la moarte în contumacie, s-a salvat refugiindu-se în Elveția. A fost reabilitat în 1771 prin intervenția lui VOLTAIRE
Jean-Baptiste le Rond d'Alembert 1717 - 1783
