Sunt oameni pe cari mintea noastră cu greu îi poate înțelege. Ca niște culmi de cremene deasupra muritorilor de rând. E ceva în ființa lor care îi desparte de huma omenească: inspirați parcă de un Duh Sfânt, înzestrați cu puteri nemăsurate, ei își bat joc de legile firei. Viața lor e numai creație și operele lor, viață fără moarte. Carlyle i-a numit Eroi, Emerson Oameni superiori. Nici unul nici altul nu i-a definit însă cu destulă limpeziciune; pentru Carlyle și Mahomed de pildă, e un erou, când bunul simț și istoria ne vădește în acest coreisit numai un isteț norocos și îndrăzneț. Un „erou” carlylian e un geniu; o culme a speței omenești e mai mult decât un geniu, e o năzuință spre Supraomul lui Nietzsche. Și toate acestea fără a avea numaidecât calitățile geniului.
Un astfel de om e Iorga. Privit din depărtare se arată ca o uzină, ca un oraș în febră, ca o cultură în ascensiune, ca o civilizație. O civilizație: iată cine e Iorga. Fără a te apropia de el nu poți explica altfel opera. Pentru că nu un om, nu zece; nu o bibliotecă, nu zece ar fi fost în stare să clădească ceea ce a clădit Iorga. Opera lui Iorga ? Cinci sute de volume, zece mii de articole, conferințe, călătorii, polemici, politicî ? O ! dar aceasta nu-i nimic, nu-i decât o manifestare exterioară - și deseori nu excelentă - a adevăratului Iorga, a sufletului său. E acest Iorga un om a cărui ființă e zbuciumată de un demon; sufletul său e răsfirat de-a lungul spațiului și timpului, mereu neliniștit, întotdeauna proaspăt, cu putere nouă și privire ageră. De aceea spun: nu opera, ci sufletul care a însuflețit-o se înalță ca un pisc înnourat peste câmpia capetelor noastre. Opera va pieri, ca tot ce-i omenesc, însă sforțarea făcută ca s-o elaboreze rămâne un bun al nostru, ne aparține nouă, omenirei întregi.
Se crede de către cei ce nu-l cunosc că Iorga ar fi „tipul intelectualului”. Nimic adevărat; Iorga nu numai că nu e intelectual dar trece peste limita sentimentalului, peste cea a romanticului. E un pătimaș în același timp rafinat și primitiv. E numai sensibilitate, o sensibilitate acum aprinsă, acum potolită. Totul îl impresionează, îi lasă urme în suflet; numai astfel se și poate explica pofta aceea bestială de a citi, o poftă puternică ca un instinct vital, care încalecă orice măsură, desfide ziua ca și noaptea, râde de surmenaj, de miopie, de decadență. Credeți oare că Iorga a înghițit biblioteca Laurentiană sau cea Națională, Patrologiile lui Mignet, Acta sanctorum, Bybliotheca graeca evii medis, infolliolele medievale, broșurilerevoluționare, ziarele, revistele, cărțile, tot, tot, numai pentru mândria de a fi un istoric desăvârșit, un savant ? Dar adevărații savanți nu sunt niciodată intelectuali; ei lucrează pentru că pătimesc și ei ca orice maniac sau pasionat. Din punct de vedere psihologic nici o deosebire nu se află între Mommsen și cutare colecționar de sâmburi de gutui coapte. Unul a umplut o duzină de cutii albe cu sâmburi negri, și altul a tipărit o duzină de in quarto care alcătuiesc astăzi Corpus inscriptiorum latinarum. Amândoi au asudat îndemnați de aceeași stăpânitoare patimă; deosebirea e numai că unul a adus foloase științei, iar altul și-a adus epitetul de nebun. Aceasta, judecând omenește; dar cum ar judeca, de pildă, acele furnici care se prăpădesc după sâmburi de gutui, coapte sau necoapte ?
De aceea, zic, Iorga -ca toți marii savanți, adevărați savanți - nu e un intelectual; numai un bărbat care își face datoria cerebrală ca o simplă datorie, fără aprindere, dar și fără dezgust, numai acela poate purta acest titlu. Dacă Iorga a cetit atâta hârtie a făcut-o numai pentru că poftele lui îl îndemnau spre ea, voluptatea amănuntului inedit îl chema veșnic printre hârțoage. S-a lăudat „voința” lui Iorga; dar acei domni nu știu ce înseamnă voință. Dacă acest fenomen sufletesc ar fi călăuzit pe Iorga să clădească ceea ce a clădit, apoi ar fi un om extraordinar, însă numai un om. Dar de ce să pășim printre presupuneri; priviți o singură carte din biblioteca tipărită de Iorga. Vedeți oare într-însa ordine, sforțare, gândire înfrânată ?
Ferească Sfântul ! Orice afară de acestea. Oare așa scrie un om volițional ? Dar nu vedeți în slova lui Iorga humai nerv, nu simțiți sub ea demonul tremurător, inspirat ? Și cu toate acestea cărțile lui sunt cărți de știință; o spun doar treixeci și trei de Academii. Da; pentru că Iorga nu confundă pedanteria cu știința, nu găsește necesar cărților de istorie calitățile somnifere și mai ales nu ține să-și adune metodic și agârcit toate semințele roditoare ce se găsesc risipite în scrisul lui. El e conștient de fecunditatea lor neîntârziată. Și de fapt unul din meritele capitale ale lui Iorga este acela de a fecunda mintea cetitorului cu o sumedenie de vederi noi, idei inedite, concepții originale. Prea grăbit ca să aștepte rodele și să le eticheteze cu cele cinci litere ale numelui său, grăbite și ele, Iorga se mulțumește numai să deschidă căi noi în istorie. Fiecare carte de sinteză publicată în ultimul timp e năpădită cu asemenea semințe. Păcat numai că demonul lui Iorga se zbuciumă prea mult; atâtea pagini înnegrite sub pana profetului nu au nici o altă valoare afară de aceea de a fi făcut să-i vibreze sufletul.
Și apoi întreaga operă e pur subiectivă; Iorga se amestecă în toate numai ca să-și poată da cu părerea asupra tuturor și numai pentru plăcerea de a judeca acele lucruri. credeți oare că-l neliniștește opinia publică, care-l sfătuiește blajin sau mitocănește să-și lege o mie și una de oca de oțel, de prea nerăbdătoarea-i pană ? Dar atunci n-ați priceput nimic din Iorga. Nu vă gândiți la dezmierdările ce primește acest bărbat în suflet, atunci când așază o nouă carte a sa în bibliotecă, sau însemnează un nou articol iscălit de dânsul ?
Cum ar mai putea ține seama de sfaturile burghezilor pe cari misiunea lui formidabilă îi îngrozește ? Știința pierde mult, e drept, prin graba aceasta, dar câștigă altcineva, câștigă Umanitatea. Oare , adeseori se întâlnește la lume un suflet atât de vast însoțit de calități atât de minunate ? Și în locul savantului cu paragrafe lungi și ortografie greșită, academician, miop, cocoșat, erudit și numai erudit - noi preferăm pe Iorga așa cum este Iorga: posedat de daimon ( daimon = greacă=geniu protector, zeu. Ființă supranaturală, bună sau rea, inspiratoare a destinului unui om, al unei colectivități), sclipitor, spontan, precipitat, sănătos, entuziasmat, blestemând călugărește și urând tot ce nu-i parte din sufletul său, ființă din ființa sa. Egocentrismulacesta, aproape egoism, care copleșește, înăbușă totul, personalități ca și epoci - e o caracteristică a lui Iorga. Aduceți-vă aminte că Iorga este o culme, pe care șuieră vântul și se rostogolesc troienele.
E un munte: și se cade să vedem dintr-însul numai văgăunile ?
Și acum, întrebarea capitală. Ce va rămâne din Iorga ? O întrebare pe care și-o pun numai acei cari nu-l cunosc, cari năzuiesc să-l cunoască - și la cari răspunsul se așterne fulg cu fulg în timpul studiului celor cinci sute de volume, zece mii de articole, etc. etc (este vorba aici de volumele scrise de Iorga până la acea dată - 1925). Mai întâi, orice om inițiat în istoriografia română își dă seama că peste documentele editate de Iorga (40.000.la număr) nu se mai poate trece de aici înainte, iar cei cari au răsfoit ceva din volumele lui sunt convinși că Iorga, dându-și părerea asupra oricărui fapt din istoria neamului nostru, numele lui va fi pomenit vrând-nevrând de câte ori un nou istoric va cerceta vreun fapt din acesta, fie că-l va aproba în ipoteza sa, fie că-l va combate.
Și lucrurile acestea se întâmplă și relativ la istoria medievală, contemporană sau chiar otomană, în care Iorga e cercetat și a tipărit.
Dar aceasta, la drept vorbind, nu-i lucru mare; Muratori, Rossi, Schlumberger sunt citați regulat în lucrările de arheologie italiană sau istorie bizantină, fără a fi prin aceasta cunoscuți. Din Iorga va rămâne cât va ființa neamul nostru un nume și o operă, ca și la Hașdeu, singurul cu care se poate asemui din țara noastră. Opera sa va fi din ce în ce mai puțin cercetată; dar numele ? Și omenirea nu-l va primi, geloasă, în Panteonul său pe acest sensitiv, care a citit și a scris mai mult dintre semenii săi ?
Mircea Eliade
Vlăstarul, revista Liceului „Spiru Hare”,
an II, februarie 1925,
nr. 3,p.4-7.
În momentul acela Mircea Eliade se afla în ultima clasă a liceului și avea să împlinească la 9 martie optsprezece ani.
Evident, neglijam școala și mai pe față ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o seamă de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre N. Iorga, care-i plăcuse marelui savant și impresionase pe toți profesorii - mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile.
Mircea Eliade
Amintiri, ed.cit., 1966, p.106
Les promesses de l'equinoxe,
ed.cit.,p 135-136. Memorii,
ed.cit.,vol I, p. 103.
__________________________________
Notă: așa după cum v-ați obișnuit, eu doar vă ajut cu texte și uneori comentarii dar vă las vouă judecata - știu că sunteți foarte inteligenți (mă refer mai ales la tineri, nu pentru că noi...ceilalți, n-am fi, ci pentru că mai ales los le sunt destinate postările mele.)
Nu am multe postări din opera lui Eliade din pricină că....nu prea îmi place, cu excepția lucrărilor de istoria religiilor, celelalte nu le găsesc...
Dar îmi este foarte drag Iorga (cu toate cele - și mă refer aici la simpatia lui tinerească pentru marxism și alte câteva). Așadar, ceea ce dorea să spun nu este că Iorga n-ar fi meritat acest elogiu ci...ei da, ați ghicit. Elogiile astea salvatoare...
