|
|
ÎMPĂCARE
de Zorica Latcu
Cu sufletul spre Domnul am
strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ține lutul meu, de lut
legat,
Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orișice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă
desleg,
Să vada sufletu-mi a Ta mărire.
Mi-e sete de odihnă, Doamne-al
meu,
Mi-s mâinile și tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură
mereu,
In drumul de păcat și de prihană.
Primește-mi, Bune, sufletul
stingher,
Gătește-mi Însuți locul de hodină,
Mă lasă astăzi să mă înalț la
cer,
Dezleagă-mă de haina mea de tină.
Și glasul Domnului grăi
răspuns:
Durerea ta mă sfâșie de milă,
Când plânsul tău la mine a
pătruns,
Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.
Ridică-n slavă ochii tăi
uimiți
Și-mi vezi durerea spinilor pe frunte;
Privește-n ochii mei de
plâns topiți
Și-n palme vezi-mi chinurile crunte.
Eu n-am cerut atunci să
vin în sus,
Deși Părintele ceresc mi-e Tată;
Din cupă am sorbit amar
nespus,
Și cupa mea e-n veci nedeșertată.
Dar rana ta mă doare mai
cumplit,
Pe cruce-am sângerat și pentru tine !
Te-am cunoscut din veci și
te-am iubit,
Și-i grea povara dragostei depline.
Și-am îngânat, cu duhul
umilit:
Primește-mă-n iubirea Ta cerească,
Și lasă Doamne-n lutul
istovit,
Dureri și răni în sânge să-nflorească.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
