Hector Hugh Munro - Saki -1870 - 1916
Saki este pseudonimul lui Hector Hugh Munro,
umorist notoriu in anii din ajunul primului război mondial, uitat
ulterior și redescoperit în ultimele decenii ale secolului XX, când s-au
retipărit mai multe culegeri din schițele lui.
Născut la Burma, dintr-o familie de funcționari
coloniali englezi, cu tradiții de morgă și rigiditate, Saki a cunoscut o
copilărie presărată cu jigniri mărunte și mici rebeliuni. Ele s-au
imprimat în conștiința aultului și explică în măsură destul de mare
orientarea scriitorului, tonalitatea particulară a umorului său.
Saki nu este un revoltat social propriu-zis. Dar
în schițele care l-au clasat curând printre umoriștii de frunte ai
vremii sale se face simțită formația lui, reacția iritată împotriva
parveniților dar și a celor bogați de generații, a tabuurilor lor, a
snobismelor lor, prin cinismul afișat și prin cruzimea unor situații.
Există la el, ca și la alți umoriști de profesie lansați în presă,
efecte confecționate. Dar frecvent recuzita aceasta e înlăturată și
subzistă inteligența ironică, în război cu convențiile și prejudecățile.
Personajele lui reprezentative - Clovis, Reginald, Carlotta - sunt
spirite care rostesc paradoxe și răvășesc cu voluptate câte-un mediu
așezat și îmbâcsit. Pasiunea pentru paradox și afectarea cinismului l-au
făcut pe prezentatorul contemporan al lui Saki - pe romancierul Graham
Greene - să-l apropie de Wilde. Influența lui Oscar Wilde e certă, dar
la Saki se percepe uneori un protest mai autentic al sensibilității și
fanteziei prizoniere în societatea respectabilă din Anglia anilor 1910.
Principalele culegeri ale lui Saki - Reginald, Cronicile lui Clovis, Bestii și suprabestii - au apărut între 1904 și 1914.
În toamna lui 1916, scriitorul a pierit într-o tranșee franceză.
Londra în 1912
UȘA DESCHISĂ
- Mătușa mea coboară îndată, domnule
Nuttel, zise o duduie foarte flegmatică, de vreo 15 ani. Între timp,
n-aveți încotro și trebuie să vă mulțumiți cu prezența mea.
Framton Nuttel se strădui din răsputeri să
spună faza aceea cerută de împrejurări, care să măgulească în mod
corespunzător pe nepoțica prezentă în acel moment, fără ca în mod cu
totul necorăspunzător să jugnească pe mătușa ce avea să urmeze. În sinea
lui, se întrebă mai mult ca oricând dacă aceste vizite oficiale la o
serie întreagă de oameni complet străini puteau să contribuie câtuși de
puțin la reușita tratamentului pentru nervi pe care trebuia să-l facă.
- Știu eu cum o să se întâmple, îi spusese
soră-sa în timp ce el se pregătea să migreze către această ascunzătoare
rurală. Ai să te îngropi acolo și n-ai să vorbești cu nimeni, încât o
să te îmbolnavești mai rău ca oricând de nervi. Am să-ți dau scrisori de
recomandație către toate persoanele pe care le cunosc eu acolo. După
câte-mi amintesc, multe dintre ele erau foarte, foarte drăguțe.
Framton se întrebă dacă doamna Sappleton,
cucoana căreia îi prezenta acum una din scrisorile de recomandare, intra
în categoria persoanelor drăguțe.
- Cunoașteți multă lume de prin partea
locului ? întrebă nepoata cand socoti că au comunicat un timp îndeajuns
de îndelungat prin intermediul tăcerii.
- Aș, nu cunosc pe nimeni, răspunse
Framton. Știi, sora mea a stat la casa parohială, acum vreo patru ani și
mi-a dat scrisori de recomandație către câțiva oameni din partea
locului.
Această ultimă declarație o făcu pe un ton de indiscutabil regret.
- Va să zică nu știți mai nimic despre mătușa mea ? continuă duduia, sigură de ea.
- Doar numele și adresa, recunoscu musafirul.
Se întreba care e starea civilă a doamnei
Sappleton: căcăstorită ? văduvă ? În odaie plutea un oarecare element
greu de definit, care părea să sugereze prezența unui bărbat.
- Marea ei tragedie s-a întâmplat exact acum trei ani, zise fetița. Asta înseamnă că era după plecarea surorii dumneavoastră.
- Tragedie ? întrebă Framton mirat,
întrucât în această localitate odihnitoare de la țară tragediile păreau
complet nelalocul lor.
- Poate vă întrebați de ce ținem larg
deschisă ușa aceea într-o după-amiază de octombrie ? spuse nepoata,
arătând o ușă mare de sticlă, care dădea spre o peluză acoperită de
iarbă.
- E destul de cald pentru anotimpul ăsta, zise Framton. Dar oare ușa aceea are vreo legătură cu tragedia ?
- Pe ușa aceea, exact cu trei ani în urmă,
soșul și cei doi frați mai tineri au plecat la partida lor zilnică de
vânătoare. Nimeni nu i-a mai văzut de atunci. Traversînd bărăganul
pentru a ajunge la locul unde vânau de obicei becațe, au fost înghițiți
toți trei de un păcătos ochi de mlaștină. Vara aceea fusese teribil de
umedă și o mulțime de locuri în care în alți ani călcai pe pământ sigur,
acum cedau dintr-o dată fără veste. Trupurile lor n-au mai fost găsite
niciodată. Asta e partea cea mai cumplită a tragediei. La acest punct al
povestirii, glasul copilei își pierdu tonul flegmatic și - frângându-se
șovăielnic- deveni mult mai omenesc. Biata mea mătușă tot mai crede că
au să se întoarcă într-o bună zi și
ei, și prepelicarul roșcat care s-a pierdut împreună cu ei și că o să
intre pe ușa aceea cu geam ca și altădată. De-aia o ținem deschisă în
fiecare seară până la căderea întunericului. Săraca tanti, mi-a povestit
de nenumărate ori cum au ieșit, soțul ei ducând pe braț trenciul lui
alb, și Ronnie, fratele ei cel mai mic, cântând cântecul Bertie, Bertie, de ce țopăi ?
cu care o necăjea întotdeauna, întrucât ea îi spusese că o calcă pe
nervi. Și știți, uneori, într-o seară liniștită și tăcută ca asta,
aproape că mi se face pielea de găină la gândul că s-ar putea să intre
cu toții din nou în casă pe ușa aceea.
Fata tăcu, scuturată de un fior. Pentru
Framton fu o adevărată ușurare când mătușa izbucni în odaie, răspândind
un șuvoi de scuze că și-a făcut apariția atât de târziu.
- Sper că Vera a reușit să vă distreze puțin, zise ea.
- Mi-a spus lucruri foarte interesante, zise Framton.
- Sper că nu vă jenează ușa aia deschisă,
zise foarte degajată doamna Sappleton. Soțul și frații mei se vor
întoarce îndată de la vânătoare și întotdeauna intră în casă pe aici.
Azi au fost la vânătoare de becațe în mlaștină, așa că vă închipuiți cum
o să-mi strice bietele mele covoare. Mde, ce să-i faci ? Așa sunteți
dumneavoastră bărbații.
Și sporovăi înainte foarte veselă, vorbind
despre vânătoare, despre numărul mic de păsări și perspectivele de a
împușca rațe în timpul iernii. Pentru Framton, totul era de-a dreptul
înfiorător. Făcu un efort disperat, deși nu total încununat de succes,
de a abate conversația către un subiect mai puțin sinistru; își dădea
seama că gazda lui îi acordă doar o parte neînsemnată din atenția , iar
ochii îl șterg mereu cu privirea, care se îndrepta către ușa deschisă și
peluza acoperită de iarbă spre care dădea. Fără îndoială, numai și
numai o coincidență nefericită făcuse ca vizita lui să se producă tocmai
în ziua acelei tragice aniversări.
- Doctorii sunt toți unanimi în a-mi
recomanda odihnă totală, evitarea oricăror emoții cerebrale și
suprimarea eforturilor fizice violente, anunță Framton, care se mai
hrănea încă cu iluzia relativ larg răspândită că persoanele pe care nu
le cunoști de loc sau le cunoști doar întâmplător sunt însetate să afle
până și cele mai mici amănunte ale bolilor și infirmităților tale,
pricina și tratamentul lor. El continuă: În chestiunea dietei însă,
doctorii nu sunt la fel de unanimi.
- Nu ? întrebă doamna Sappleton, izbutind
abia în ultima clipă să stăvilească amenințarea insistentă a căscatului.
Apoi, deodată, de lumină la față, cu atenția extrem de vie și încordată
- dar câtuși de puțin pentru ceea ce spunea Framton. Iată-i ăn sfârșit !
strigă ea. Au sosit tocmai la timp pentru ceai, și nu-i așa că arată de
parcă noroiul le-a ajuns până-n ochi ?
Framton tremură ușor înfiorat și se
ăntoarse către nepoată cu o privire destinată să exprime deplină
înțelegere și compătimire. Fetița privea pe ușa deschisă cu ochii
holbați de groază. Cuprins de o frică rece, cumplită, Framton se răsuci
pe scaun și se uită și el în direcția aceea.
În amurgul care se lăsa, trei siluete
străbăteau peluza, venind spre ușa cu geam; sub braț țineau puștile, iar
unul dintre ei era mai încărcat și cu o manta albă de ploaie, pusă pe
umeri. La un pas în urma lor, umbla un prepelicar roșcat și obosit. Se
apropiară de casă fără zgomot, și apoi un glas tânăr și răgușit răsună
din întuneric, cântând:
- Bertie, Bertie, de ce țopăi ?
Framton se repezi să-și ia bastonul și
pălăria, cu un gest disperat; ușa de la vestibul, aleea cu pietriș
mărunt și poarta din față rămaseră etape notate fugitiv și foarte vag în
retragerea sa pripită, nebunească. Un biciclist, care urca dealul,
trebui să intre direct în gardul viu ca să evite o ciocnire iminentă.
- Ei, iată-ne sosiți, draga mea, spuse
purtătorul mantalei albe de ploaie intrând pe ușa cu geam; suntem destul
de plini cu noroi, dar nu chiar așa de uzi. Cine era ăla care a șters-o
așa repede când veneam noi ?
- Un tip foarte ciudat, un anume domn
Nuttel, zise doamna Sappleton. N-a fost în stare să vorbească decât
despre bolile lui și a zbughit-o afară pe ușă când ați venit voi, fără
să-și ia rămas bun și fără să se scuze măcar. Ai fi zis că a văzut vreo
nălucă.
- Bănuiesc că din cauza
prepelicarului, zise foarte calmă nepoțica. Mi-a spus că are oroare de
câini. O dată a fost fugărit până într-un cimitir, undeva pe malurile
Gangelui, de o haită întreagă de câini paria și a fost silit să petreacă
noaptea într-un mormânt atunci săpat, în timp ce javrele rânjeau,
mârâiau și făceau spume la gură, la un lat de palmă deasupra capului
lui. E destul ca să bagi pe cineva în sperieți.
Poveștile scose din mânecă erau marea specialitate a fetei.
