duminică, 4 septembrie 2016

HECTOR HUGH MUNRO (SAKI) - UȘA DESCHISĂ - traducerea de Andrei Bantaș









https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/c/cc/Hector_Hugh_Munro_aka_Saki,_by_E_O_Hoppe,_1913.jpg

Hector  Hugh  Munro  -  Saki  -1870 - 1916



Saki este pseudonimul lui Hector  Hugh  Munro, umorist notoriu in anii din ajunul primului război mondial, uitat ulterior și redescoperit în ultimele decenii ale secolului XX, când s-au retipărit mai multe culegeri din schițele lui. 

Născut la Burma, dintr-o familie de funcționari coloniali englezi, cu tradiții de morgă și rigiditate, Saki a cunoscut o copilărie presărată cu jigniri mărunte și mici rebeliuni. Ele s-au imprimat în conștiința aultului și explică în măsură destul de mare orientarea scriitorului, tonalitatea particulară a umorului său.

Saki nu este un revoltat social propriu-zis. Dar în schițele care l-au clasat curând printre umoriștii de frunte ai vremii sale se face simțită formația lui, reacția iritată împotriva parveniților dar și a celor bogați de generații, a tabuurilor lor, a snobismelor lor, prin cinismul afișat și prin cruzimea unor situații. Există la el, ca și la alți umoriști de profesie lansați în presă, efecte confecționate. Dar frecvent recuzita aceasta e înlăturată și subzistă inteligența ironică, în război cu convențiile și prejudecățile. Personajele lui reprezentative - Clovis, Reginald, Carlotta - sunt spirite care rostesc paradoxe și răvășesc cu voluptate câte-un mediu așezat și îmbâcsit. Pasiunea pentru paradox și afectarea cinismului l-au făcut pe prezentatorul contemporan al lui Saki - pe romancierul Graham Greene - să-l apropie de Wilde. Influența lui Oscar Wilde e certă, dar la Saki se percepe uneori un protest mai autentic al sensibilității și fanteziei prizoniere în societatea respectabilă din Anglia anilor 1910.

Principalele culegeri ale lui Saki - Reginald, Cronicile lui Clovis, Bestii și suprabestii - au apărut între 1904 și 1914.

În toamna lui 1916, scriitorul a pierit într-o tranșee franceză.


http://www.coinsworld.eu/images/items/72538/o_r7v8qsgiqs.jpg

Londra în 1912


UȘA  DESCHISĂ



- Mătușa mea coboară îndată, domnule Nuttel, zise o duduie foarte flegmatică, de vreo 15 ani. Între timp, n-aveți încotro și trebuie să vă mulțumiți cu prezența mea.

Framton Nuttel se strădui din răsputeri să spună faza aceea cerută de împrejurări, care să măgulească în mod corespunzător pe nepoțica prezentă în acel moment, fără ca în mod cu totul necorăspunzător să jugnească pe mătușa ce avea să urmeze. În sinea lui, se întrebă mai mult ca oricând dacă aceste vizite oficiale la o serie întreagă de oameni complet străini puteau să contribuie câtuși de puțin la reușita tratamentului pentru nervi pe care trebuia să-l facă.

- Știu eu cum o să se întâmple, îi spusese soră-sa în timp ce el se pregătea să migreze către această ascunzătoare rurală. Ai să te îngropi acolo și n-ai să vorbești cu nimeni, încât o să te îmbolnavești mai rău ca oricând de nervi. Am să-ți dau scrisori de recomandație către toate persoanele pe care le cunosc eu acolo. După câte-mi amintesc, multe dintre ele erau foarte, foarte drăguțe.

Framton se întrebă dacă doamna Sappleton, cucoana căreia îi prezenta acum una din scrisorile de recomandare, intra în categoria persoanelor drăguțe.

- Cunoașteți multă lume de prin partea locului ? întrebă nepoata cand socoti că au comunicat un timp îndeajuns de îndelungat prin intermediul tăcerii.

- Aș, nu cunosc pe nimeni, răspunse Framton. Știi, sora mea a stat la casa parohială, acum vreo patru ani și mi-a dat scrisori de recomandație către câțiva oameni din partea locului.
 Această ultimă declarație o făcu pe un ton de indiscutabil regret.

- Va să zică nu știți mai nimic despre mătușa mea ? continuă duduia, sigură de ea.

- Doar numele și adresa, recunoscu musafirul.

Se întreba care e starea civilă a doamnei Sappleton: căcăstorită ? văduvă ? În  odaie plutea un oarecare element greu de definit, care părea să sugereze prezența unui bărbat.

- Marea ei tragedie s-a întâmplat exact acum trei ani, zise fetița. Asta înseamnă că era după plecarea surorii dumneavoastră.

- Tragedie ? întrebă Framton mirat, întrucât în această localitate odihnitoare de la țară tragediile păreau complet nelalocul lor.

- Poate vă întrebați de ce ținem larg deschisă ușa aceea într-o după-amiază de octombrie ? spuse nepoata, arătând o ușă mare de sticlă, care dădea spre o peluză acoperită de iarbă.

- E destul de cald pentru anotimpul ăsta, zise Framton. Dar oare ușa aceea are vreo legătură cu tragedia ?

- Pe ușa aceea, exact cu trei ani în urmă, soșul și cei doi frați mai tineri au plecat la partida lor zilnică de vânătoare. Nimeni nu i-a mai văzut de atunci. Traversînd bărăganul pentru a ajunge la locul unde vânau de obicei becațe, au fost înghițiți toți trei de un păcătos ochi de mlaștină. Vara aceea fusese teribil de umedă și o mulțime de locuri în care în alți ani călcai pe pământ sigur, acum cedau dintr-o dată fără veste. Trupurile lor n-au mai fost găsite niciodată. Asta e partea cea mai cumplită a tragediei. La acest punct al povestirii, glasul copilei își pierdu tonul flegmatic și - frângându-se șovăielnic- deveni mult mai omenesc. Biata mea mătușă tot mai crede că au să se întoarcă într-o bună zi și ei, și prepelicarul roșcat care s-a pierdut împreună cu ei și că o să intre pe ușa aceea cu geam ca și altădată. De-aia o  ținem deschisă în fiecare seară până la căderea întunericului. Săraca tanti, mi-a povestit de nenumărate ori cum au ieșit, soțul ei ducând pe braț trenciul lui alb, și Ronnie, fratele ei cel mai mic, cântând cântecul Bertie, Bertie, de ce țopăi ? cu care o necăjea întotdeauna, întrucât ea îi spusese că o calcă pe nervi. Și știți, uneori, într-o seară liniștită și tăcută ca asta, aproape că mi se face pielea de găină la gândul că s-ar putea să intre cu toții din nou  în casă pe ușa aceea.

Fata tăcu, scuturată de un fior. Pentru Framton fu o adevărată ușurare când mătușa izbucni în odaie, răspândind un șuvoi de scuze că și-a făcut apariția atât de târziu.

- Sper că Vera a reușit să vă distreze puțin, zise ea.

- Mi-a spus lucruri foarte interesante, zise Framton.

- Sper că nu vă jenează ușa aia deschisă, zise foarte degajată doamna Sappleton. Soțul și frații mei se vor întoarce îndată de la vânătoare și întotdeauna intră în casă pe aici. Azi au fost la vânătoare de becațe în mlaștină, așa că vă închipuiți cum o să-mi strice bietele mele covoare. Mde, ce să-i faci ? Așa sunteți dumneavoastră bărbații.

Și sporovăi înainte foarte veselă, vorbind despre vânătoare, despre numărul mic de păsări și perspectivele de a împușca rațe în timpul iernii. Pentru Framton, totul era de-a dreptul înfiorător. Făcu un efort disperat, deși nu total încununat de succes, de a abate conversația către un subiect mai puțin sinistru; își dădea seama că gazda lui îi acordă doar o parte neînsemnată din atenția , iar ochii îl șterg mereu cu privirea, care se îndrepta către ușa deschisă și peluza acoperită de iarbă spre care dădea. Fără îndoială, numai și numai o coincidență nefericită făcuse ca vizita lui să se producă tocmai în ziua acelei tragice aniversări.

- Doctorii sunt toți unanimi în a-mi recomanda odihnă totală, evitarea oricăror emoții cerebrale și suprimarea eforturilor fizice violente, anunță Framton, care se mai hrănea încă cu iluzia relativ larg răspândită că persoanele pe care nu le cunoști de loc sau le cunoști doar întâmplător sunt însetate să afle până și cele mai mici amănunte ale bolilor și infirmităților tale, pricina și tratamentul lor. El continuă: În chestiunea dietei însă, doctorii nu sunt la fel de unanimi.

- Nu ? întrebă doamna Sappleton, izbutind abia în ultima clipă să stăvilească amenințarea insistentă a căscatului. Apoi, deodată, de lumină la față, cu atenția extrem de vie și încordată - dar câtuși de puțin pentru ceea ce spunea Framton. Iată-i ăn sfârșit ! strigă ea. Au sosit tocmai la timp pentru ceai, și nu-i așa că arată de parcă noroiul le-a ajuns până-n ochi ?

Framton tremură ușor înfiorat și se ăntoarse către nepoată cu o privire destinată să exprime deplină înțelegere și compătimire. Fetița privea pe ușa deschisă cu ochii holbați de groază. Cuprins de o frică rece, cumplită, Framton se răsuci pe scaun și se uită și el în direcția aceea.

În amurgul care se lăsa, trei siluete străbăteau peluza, venind spre ușa cu geam; sub braț țineau puștile, iar unul dintre ei era mai încărcat și cu o manta albă de ploaie, pusă pe umeri. La un pas în urma lor, umbla un prepelicar roșcat și obosit. Se apropiară de casă fără zgomot, și apoi un glas tânăr și răgușit răsună din întuneric, cântând:

- Bertie, Bertie, de ce țopăi ?

Framton se repezi să-și ia bastonul și pălăria, cu un gest disperat; ușa de la vestibul, aleea cu pietriș mărunt și poarta din față rămaseră etape notate fugitiv și foarte vag în retragerea sa pripită, nebunească. Un biciclist, care urca dealul, trebui să intre direct în gardul viu ca să evite o ciocnire iminentă.

- Ei, iată-ne sosiți, draga mea, spuse purtătorul mantalei albe de ploaie intrând pe ușa cu geam; suntem destul de plini cu noroi, dar nu chiar așa de uzi. Cine era ăla care a șters-o așa repede când veneam noi ?

- Un tip foarte ciudat, un anume domn Nuttel, zise doamna Sappleton. N-a fost în stare să vorbească decât despre bolile lui și a zbughit-o afară pe ușă când ați venit voi, fără să-și ia rămas bun și fără să se scuze măcar. Ai fi zis că a văzut vreo nălucă.

- Bănuiesc că din cauza prepelicarului, zise foarte calmă nepoțica. Mi-a spus că are oroare de câini. O dată a fost fugărit până într-un cimitir, undeva pe malurile Gangelui, de o haită întreagă de câini paria și a fost silit să petreacă noaptea într-un mormânt atunci săpat, în timp ce javrele rânjeau, mârâiau și făceau spume la gură, la un lat de palmă deasupra capului lui. E destul ca să bagi pe cineva în sperieți.

Poveștile scose din mânecă erau marea specialitate a fetei.


http://24.media.tumblr.com/tumblr_ltmmu9VDQw1qiellxo1_500.jpg





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu