ALTFEL DE IUBIRE - de Elena Oprică

ALTFEL  DE  IUBIRE   de  Elena Oprică Iubirea mea nu-i ca a ta  Sau ca a lui,sau ca a voastră... E frunză-n vânt,apusă stea,  E tainică,sihastră... E-mpătimită de plăceri  Nicicând împătimite ca şi acum,  Ca şi când ieri nici n-au mai fost ştiute !?  Mă-ntreb ce vreau şi ce să fac...  Nu îmi mai simt trăirea Şi cred că nu mai am vreun leac !?  Departe-i fericirea...  Poate-o să credeţi că vă mint Şi-i doar o-nchipuire  Dar eu vă dau al meu cuvânt  Că-i o prea grea iubire !!  Nu pot s-o spun,nu pot s-o chem...  O ţin adânc în mine  Mă zbat în ea dar n-o blestem Şi-o duc în preţuire!  N-aveţi cu ce să mă-ajutaţi  Căci nu e vreo scăpare  Doar prin cuvinte să-mi purtaţi  "Oful" spre alinare...

Meditația III: NEÎNCREDINȚAREA ÎN PRIETENI - de Cezar Bolliac

 

Dulce prieteșug! Înger trimis din ceruri spre a uni pe oameni prin compătimire ! Tu ce ne deosebești din sălbaticile fiare ! Tu ce ne înmulțești fericirile făcând să le gustăm de atâtea ori de câte ori le dobândesc aceia cu care tu ne unești, și ne micșorezi durerile, făcând să le împărțim cu dânșii ! Tu ești un alt soare duhovnicesc, ale cărui raze purtătoare de nădejde, încredințare și netemere de ființele împotrivitoare, încălzește sufletele acelora în care intră. Cine te-a cunoscut pe tine și n-a mărturisit că ești venit numai a reprezenta pe atotputernicul ? Cine, găsind în acela ce el a vrut un sentiment insuflat de tine, n-a mărturisit că ești o icoană ce ne înfățișezi aievea fericirile ce religiile dau credincioșilor ? O, cât sunt de plăcute darurile tale !...

Tu la săvârșirea unei mici jertfe ce ceri de la noi ne dai neprețuite comori...

Tu zici: „Iubiți-vă ca să fiți fericiți, și fără zăbavă plătești cu prisos făgăduielile tale celor ce te-au ascultat... O ! Dar de ce făgăduielile tale cele sfinte, blânzi, nevinovate și neprimejdioase, să fie mai nesocotite decât ale îndrăcitului, aspru, vinovat și primejdios neprieteșug... El zice: „Vrăjmășiți-vă, ca să vă sfâșie o veșnică crudă nenorocire”, și iată-l gata a plăti cu dobândă făgăduielile sale. Dar tu ne unești cu cerul; lanțurile tale țin un sfârșit raport între inimile generoase și între îngeri... Tu ne aliezi în sfârșit cu însuși Dumnezeu...

Noi fără porunca ta nu facem nimic bun și nimic iarăși rău cu voia ta.

Ei bine, dar pentru ce eu să nu mă împărtășesc din comorile tale ?... Ce fel ! pentru mine nu este nici o inimă care să păstreze în sânu-i o scânteie din tine ? Eu singur fui osândit a trăi fără prieteni ? Ce fel ! Inima-mi tare, fieroasă, fără cuvânt nu se încrede la nimeni din câți mă încongiură... Sunt ei oare toți nevrednici de credință, ca acela ce odată mă amăgi ?... Ei se arată triști, simțitori la durerile mele, ei născocesc felurimi de petreceri, mi-arată mii de nevinovate plăceri, ca să mă smulgă din absorbirea vinovatelor gânduri, ei se întristează văzând că mă topesc în arșița delirului sfâșiitor; jură că vor fi părtași la durerile mele, jură că cu primejdia lor îmi vor ajuta... Ei ! dar ei jură numai până atunci până n-or cunoaște covârșirea patimilor mele. Poate fi oare între ei vreunul cu atâta tinerețe pentru mine care să priimească de bună voie parte din durerile mele, să priimească în el un vierme fără somn și să-și dea inima pradă ăstui foc mistuitor ? Ei mă iubesc numai până atunci până când mă socotesc că doresc fericirea lor; mă mai pot ei iubi oare când m-or cunoaște al lor rival ?... Negreșit că nu. Ei bine, să zic că prieteșugul înrădăcinat în inima lor îi va sili să jertfească ș-acel dulce sentiment, ca să folosească pe un iubit părăsit de noroc, va putea gelozia mea a împărți cu dânșii un foc prin care simț, răsuflu și fără care n-aș putea trăi un minut ? Voi putea eu împrăștia un sentiment sfânt, ce mă însuflă, mi-arată bunul cel neprețuit și mă povățuiește la fericirea cea adevărată, în vreme când gelozia-mi aprinsă fierbe că nu are acea putere electrică a-l strânge după unde îl vede împrăștiat, ca să-l adune tot la sineși ?... Ce folos îmi poate da oricare, de-mi va afla focul ce mă mistuiește întocmai ca ceața cea groasă vălul pămîntului cel alb de zăpadă, și mă crește totdeodată cu dulcea ambrozie, ce zeitatea oarecând își alese spre hrană ?

Mai mult negreșit nu voi câștiga decât de la rivali o ură, ce totdauna este dată lor, de la indiferenți batjocora, de o molicioasă slăbiciune, și de la prieteni o milă fără putere a mă ajuta.

Nu, oricare din astea voi câștiga, îmi va fi mai nesuferită decât însuși moartea; nu, mai bine să mă sfârșesc după cum m-am început, în chinuri, în spumegoasele valuri adăogate de vijelia nenorocirilor, decât să mă dau sujet criticii desfrânatei omeniri. 

CARLO BOSSOLI (1815-1884) - Peisaje din Crimeea

Carlo Bossoli (1815 - 1884) a fost un pictor și litograf elvețian - de origine italiană, care și-a petrecut cariera timpurie în Rusia. Este cel mai cunoscut pentru scenele istorice din Risorgimento.

Mai jos sunt câteva din lucrările sale care reprezintă peisaje și scene de viață din Crimeea.

MOARTEA LUI ARTHUR - de Lord Alfred Tennyson

Atunci strigă viteazul Bedivere: 

„Stăpâne Artur, unde să mă duc ? 

Și, unde să-mi ascund acuma ochii ? 

Căci a murit frumoasa vreme veche 

Când orice dimineață aducea 

Prilej de vitejii pentru credință. 

Și fiece prilej un alt viteaz.

O ! unde este vremea când păstorii 

Privind la steaua ce-i călăuziră 

Mergeau să ducă smirnă și tămâie ? 

S'au dus acum vitejii cavaleri 

Ce s-adunau la masa cea rotundă - 

Un chip ce-nfățișa întreaga lume - 

Și cel din urmă eu, fără tovarăși 

Mă duc și împrejuru-mi e’ntuneric 

Și oameni noi cu altă - nfățișare 

Străini la chip și port, cu alte gânduri

Iar Artur îi răspune ’ncet din luntre... 

„Acum se schimbă rostul vechi al lumii 

Și-o nouă rânduială  îi ia locul.

Și Dumnezeu se-arată-n multe chipuri, 

Căci obiceiul vechi, oricât de bun. 

Aduce câteodată stricăciune.

În tine singur cată-ți mângâiere.

Cu ce-aș putea să te mai mângâi eu ? 

Eu viața mi-am trăit și ce-am făcut, 

El, cel de sus, să judece, să ierte,

Iar tu de nu mi-i mai vedea de-acum 

Te roagă pentru sufletu-mi, căci multe 

Se fac prin rugăciune - n astă lume. 

De care nici prin vis ea nu-și dă seamă 

În rugăciune pentru mine vorba-ți 

Ca un izvor să curgă zi și noapte; 

Căci ce deosebește pe om 

De dobitoacele a căror viață-i oarbă, 

Când el, știind că este Dumnezeu, 

În rugăciuni nu-și înalță mâna, 

Și pentru el și pentru-ai lui prieteni. 

Căci doar așa pământul cel rotund 

Este legat ca printr'un lanț de aur 

Ce-nconjură a Domnului picioare. 

Și-acum rămâi cu bine, eu mă duc 

Așa cred eu, dar nu pot ști de-i astfel, 

(Căci mintea mi-e 'ntr-un nor de îndoială), 

Mă duc cu cei pe cari îi vezi aici. 

In valea insulei Avilion,

Unde nu cade grindină, nici ploaie. 

Și nici zăpadă, și nici vânt nu bate. 

Și unde vezi doar pajiști fericite, 

Livezi frumoase, mare liniștită, 

Ș’acolo-mi vindec rana dureroasă".

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Așa vorbit-a el și-atuncea luntrea 

Cu pânze și lopeți porni să miște 

Ca lebăda, ce înaintea morții, 

Cântându-și iar sălbaticul ei cântec. 

Și umflându-și aripile-i albe, 

Cu pieptul plin în valuri se aruncă. 

Și mult a stat viteazul Bedivere 

Și multe și-aducea aminte-acuma 

Pân-ce pieri corabia în zare 

Și peste valuri vaetul muri. 

Traducere din englezește  de Petre Grimm

LENORE - de Gottfried August Bürger

LENORE  de  Gottfried August Bürger Din somn Lenore-n zori de zi Tresare tulburată: - O, Wilhelm, m-ai uitat ? Ești mort ? Veni-vei tu odată ? Iubitul ei lupta sub steag În văile boeme Și nu-i scrisese nici un șir De-atât amar de vreme. Țarina și viteazul crai, Sătui de jaf și pară, Au pus războiului sfârșit Și pace încheiară. Și cling! și clang! oști după oști, Cu flori împodobite, În zvon de tobe se-ntorceau La vetrele iubite. Era un glas și-un forfot viu Din plaiuri până-n vale Bătrâni și tineri, cu alai, Le alergau în cale, Și bucuria strălucea În ochii tuturora; Pe Wilhelm însă în zadar În căuta Lenora... Ea alerga în sus și-n jos Prin gloata de oștire Nici unul, vai! din câți veneau N-aveau de Wilhelm știre, Iar când, pe rând, trecură toți, Durerea o înfrânse Țipând se tăvăli pe jos, Și plânse, plânse, plânse... Bătrâna o găsește-n drum, O scutură, o cheamă - Ah ! mamă, Wilhelm este mort ! E mort de bună seamă ! Să piară lumea ! piară tot ! Ar fi cu mult mai bine. Nedrept și crud e Dumnezeu, Amar, amar de mine !  - Copilă, vino-ți în simțiri ! Fă-ți cruce și te roagă; Ce face bunul Dumnezeu E drept și bine, dragă ! - Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer, Și cerul e departe... Ce bine, vai, mi-a dat în schimb Pe rugile-mi deșarte ? - Copila mea, odorul meu ! Ascultă, fii cuminte ! Nu supăra pe Dumnezeu Cu astfel de cuvinte ! - Ah, mamă, mamă, e-n zadar, Și toate sunt pierdute ! Nici Dumnezeu, nici iadul chiar Nu poate să-mi ajute ! - Dar, fată, dacă te-a uitat Necredinciosul mire, Și poate el cu alta azi Trăiește-n fericire ? La dânsul nu te mai gândi, Și-l vei uita cu anii, Când el răsplata-și va găsi În ghearele Satanei ! - Ah, mamă, ceea ce-am pierdut Pierdut rămâne, mamă ! La ce, la ce m-am mai născut ? O, moarte, vino, ia-mă ! Mâini! În zadar vă frământați; Ochi! în zadar mai plângeți. Ah, viața mea! Lumina mea ! Apuneți și vă strângeți ! - O, Doamne, nu te îndura De vorbele-i nebune ! În deznădejdea-i fără frâu Nu știe, vai, ce spune ! Ascultă, fată, sfatul meu ! Te du la mânăstire Mireasa fără de noroc În cer găsește mire ! - Ah, mamă, ce mi-e cer și rai ! Ah, mamă, ce mi-e raiul ? Cu el, cu el e raiu-ntreg Și fără Wilhelm, iadul ! Nici nu mai vreau să cred nimic, Nimic din câte-mi spuneți ! Ah, viața mea! Lumina mea ! Strângeți-vă și-apuneți !... Așa se zbuciumă mereu Și țipă, și blesteamă, Răbdarea Domnului cercând Cu vorbe fără teamă. Și până-n ceas târziu de-amurg Plâng negrii ochi întruna, Când stelele pe cer lucesc Și-ncet s-arată luna... Auzi... deodată, trap-trap-trap, Copite bat afară, Un călăreț s-oprește-n drum Și urcă-ncet pe scară... Lin sună micul clopoțel - Cling-cling-cling, fără veste... Și de la ușă, lin de tot, Vin șoaptele aceste - Veghează încă, draga mea ? Lumina nu e stinsă ? Ce face porumbița mea ? E veselă sau plânsă ? - Ah, Wilhelm, tu !... Așa târziu ?... Vai, ce dureri cumplite ! De plâns mi-e sufletul pustiu... De-unde vii, iubite ? - Noi noaptea doar plecăm la drum, Când zările-s senine. Și tocmai din Boemia vin, Ca să te iau cu mine ! - Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi, Vreau să-ți aud cuvântul. Vreau să te strâng la sânul meu... Cum geme-afară vântul ! - Hei, geamă vântul, cât o vrea, Iubita mea, nu-mi pasă ! Fugarul sforăie grăbit, Nu-i chip de stat în casă ! Încinge-te de drum curând Te-oi duce-n goană cruntă Și jur că noaptea asta chiar Dormim în pat de nuntă ! - Ah, dar porni-vom chiar de-acum ? Afară-i noapte rece. Ascultă!... clopotul din turn Vestește unsprezece ! - E luna sus... Noi și cei morți Ne ducem iute foarte ! Ca vântul ori ca gândul vrei Fugarul să ne poarte ?...  - Dar unde-i locul cel faimos Și patul nunții cum e ? - Departe... strâmt, întunecos Și neștiut de lume !... - Vom încăpea noi ?  -  Negreșit ! Fii gata dar în grabă; Deschis e balul; după noi Nuntașii toți întreabă. Copila se găti; pe roib S-avântă cu grăbire, Cu brațu-i gingaș încingând Pe multdoritul mire. Și hop, hop, hop, fugind cu ei Fugarul saltă sprinten, Copitele țâșnesc scântei, Și ies văpăi din pinten. La dreapta și la stânga lor, Pe drumul nins de lună, Cum zboară dealuri, văi, câmpii ! Greu podurile sună ! - Urra!... E luna sus... Urra ! Ce repede merg morții ! Te temi, iubita mea, de morți ? - Ah, nu... dar lasă morții ! Hei, unde merge-acel norod Și corbii, ce s-adună ? Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod Și clopotul ce sună ? Cântări și bocete-n convoi S-aseamăn laolaltă Cu jalnicul orăcăit Al boului de baltă.  - Pe mort lăsați-mi-l în drum Neîngropat să steie, Veniți la cununia mea Cu tânăra femeie ! Aici, țârcovnic și gropar Cu cioclii dimpreună ! Tu, dascăl, mormăie un psalm, Tu, popă, ne cunună ! Dispare carul mortuar... Cântările-amuțiră Pe urma roibului fugar Convoiul lung se-nșiră. Și hop, hop, hop, zburând cu ei, Fugarul saltă sprinten, Copitele țâșnesc scântei Și ies văpăi din pinten. La dreapta și la stânga lor Câmpii, orașe, sate, Și țări și munți dispar în zbor, De goană fulgerate. - Urra !... E luna sus !... Urra ! Ce repede merg morții ? Iubita mea, te temi de morți ? - Ah, lasă-n pace morții !  - Te uită ! sus pe eșafod Stafii și draci s-adună, Și cântă, și se învârtesc În razele de lună ! Aici, strigoi! aici, scripcari ! Veniți să-ntindem hora Eu noaptea asta mă cunun Cu mândra mea Lenora ! Și toți strigoii  -  fâș, fâș, fâș - Aleargă pe-apucate, Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej Un roi de foi uscate. Și hop, hop, hop, fugind cu ei Fugarul saltă sprinten, Copitele țâșnesc scântei Și ies văpăi din pinten. Cum zboară toate-n depărtări ! Apar, dispar întruna ! Orașe, sate, țări și mări, Și stelele, și luna ! - Urra !... E luna sus... Urra !... Ce repede merg morții ! Te temi, iubita mea, de morți ? - Vai... las' să doarmă morții !...  - Roib ! roib ! cocoșii cântă-n sat... Miroase-a dimineață... Roib! roib! zăresc la răsărit O geană de roșață... Mireasa mea, cred c-am ajuns ! Suntem în dreptul porții, Și patul nunții ni-e gătit... Ce repede merg morții ! Convoi, și roib, și cavaler Străfulgeră în treacăt; Lovit cu o vergea de fier, Se frânge vechiul lacăt; Aripile bătrânei porți S-aruncă la o parte, Și printre cruci, în cimitir Ei zboară mai departe... Hu!... cavalerul s-a oprit ! Minune blestemată ! Mantaua-i se destramă-n vânt, Bucată cu bucată; O hârcă goală-n loc de cap Rânjește fioroasă, Și trupul, în schelet schimbat, Pe umăr poartă coasă... Tresare roibul viforos, Nechează cu putere, Pe nări și gură varsă foc, Și sforăie, și... piere ! Pământ și ceruri gem amar În ceas de grea mânie... Lenora se frământă greu, Cuprinsă de-agonie. Acum se strâng în cimitir Stafiile la lună Și-o horă deșucheată-ntind Și cântă împreună - Răbdare ! Chinul pământesc Se mântuie cu somnul; De bietul suflet rătăcit Îndure-mi-se Domnul !  baladă tradusă de Ștefan Octavian Iosif Gottfried August Bürger (1747 –1794) poet german.

PORTRET dedicat prințesei Natalia Ghica - de Vasile Alecsandri

PORTRET  dedicat prințesei Natalia Ghica de  Vasile  Alecsandri Plăcută, simțitoare, în toate grațioasă, Ești dulce ca seninul de zi primăvăroasă, Și ochiul ce oglindă cu drag ființa ta Nimic în astă lume nu-l poate întrista. Tot sufletul ferice s-apropie de tine, Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine Și nu mai vrea să zboare simțind că a găsit În sufletul tău gingaș un frățior iubit. Ai farmecul puternic ce-aprince-n omenire Avântul de mari fapte, dorinți de nemurire. Tu poți să dai c-un zâmbet, cu-n singur sărutat, O patrie iubită la tristul exilat. Oricine te zărește e mulțumit de viață Că-ți răde veselia ș-amorul dulce-n față. Ești cea mai drăgălașă minune cu-ochii vii. Esti cea mai adorată... și numai tu n-o știi !